Miezul de carton

La sfârşi­tul anu­lui, pe 30 decem­brie mă aflam la Bran, împre­ună cu mai mulţi pri­eteni cu care am petre­cut Rev­e­lionul şi zilele ime­diat urmă­toare. În ziua aceea, la rugămintea lui Car­men — sotia mea — am făcut o mică excur­sie până în Braşov, oraşul stu­denţiei noas­tre, un loc plin de amintiri fru­moase pen­tru noi. Am făcut o tură pe Repub­licii, până în Piaţa Sfat­u­lui şi am decis să ne răs­făţăm cu un desert la Casa Hirscher. A fost ca de obi­cei o alegere inspi­rată: restau­ran­tul e întot­deauna un popas pe cât de plă­cut ca ambianţă, pe atât de rafi­nat în materie culi­nară.

Dar nu despre asta voiam să vă povestesc. În timp ce aştep­tam prăji­turile noas­tre, am obser­vat un grup care se afla la una din mesele ală­tu­rate. Un grup destul de numeros (vreo 6–7 per­soane) şi destul de gală­gios — mai cu seamă în lin­iştea obiş­nu­ită a localu­lui. I‑am obser­vat cu atenţie. Erau două femei mai tinere şi una mai în vârstă, ală­turi de câţiva băr­baţi. Cele tinere erau perechile unora din­tre băr­baţi — îmbră­cate destul de scump (cred) dar după nişte gus­turi îndoiel­nice, dacă mă între­baţi pe mine. Femeia mai în vârstă părea mama cuiva din grup şi dis­tona com­plet prin ţin­ută: era o femeie sim­plă, de la ţară, destul de oacheşă la ten, cu aerul uşor dezori­en­tat al ţăran­u­lui năucit de oraş. Băr­baţii erau tineri, dar plin­uţi, cu burţi şi cefe groase — semn de bruscă bunăstare, man­i­fes­tată prob­a­bil prin multă bere şi grătare. Una din­tre femei avea cu ea un bebeluş de vreo câteva luni, pe care îl tot lua şi îl aşeza din nou într-un căru­cior foarte mod­ernist, cu tot felul de gadget-uri — părea să fie foarte scump.

Felul lor de a vorbi, deşi încer­cau să pară sofisti­caţi, le trăda lipsa de instru­ire, mul­tele lacune în vocab­u­lar şi inco­erenţa exprimării. Ţăranca mai în vârstă le trăda orig­inile, pe care încer­cau să le mascheze alt­minteri cu haine scumpe şi lan­doul de firmă. Subiec­tul pe care îl dezbăteau cu aprindere era legat de decizia noului guvern insta­lat de a reveni asupra acordării unei ind­em­niza­ţii de 85% din salariu pen­tru femeile care sunt în con­cediu de mater­ni­tate. Era evi­dent că, în condiţii de criză eco­nom­ică, nu vor fi resurse pen­tru o ast­fel de dăr­ni­cie. Peste asta se supra­pune şi firea românu­lui care incearcă prin fraudă să-şi creeze avan­taje necu­ven­ite: mulţi ar fi fost aceia care ar fi cerut un salariu foarte mare pen­tru o lună-două doar pen­tru a ben­e­fi­cia de o ind­em­niza­ţie mărită.

În fine, să revin la grupul pe care‑l obser­vam. Cea care era mama bebeluşu­lui le explica celor­lalţi că este inad­mis­i­bil să nu i se dea o ind­em­niza­ţie mare pen­tru că ea are chel­tu­ieli foarte mari: celălalt copil face karate şi tenis — de unde să acopere atâtea chel­tu­ieli cu suma aia ridi­colă pe care vor "ăştia" să i‑o dea? Cealaltă femeie tânără o susţinea aprobând din cap şi repetând din când în când: "aşa e, fată!". Bătrâna nu părea să priceapă despre ce e vorba. Băr­baţii îşi beau berea netul­bu­raţi, până când, la un moment dat unul din­tre ei s‑a sătu­rat de gâl­ceava femeii şi i‑a retezat‑o scurt: "lasă că-ţi dau eu ind­em­niza­ţie, să-ţi ajungă!" şi a început să râdă gro­bian, acom­pa­niat de ceilalţi mas­culi.

Prob­a­bil că am mai văzut ast­fel de scene, per­son­ajele aces­tea sunt destul de frecvente în decorul vieţii noas­tre coti­di­ene, dar atunci şi acolo m‑a izbit un gând infricoşă­tor: ce ne facem dacă faimoasa clasă de mijloc a României este în majori­tatea ei con­stru­ită din ast­fel de per­son­aje? Anal­iştii sociali care se perindă pe micile ecrane ne asig­ură că suc­ce­sul eco­nomic al ultim­ilor ani se datore­ază în mare măsură unei clase de mijloc care şi‑a îngroşat rân­durile în mod sub­stanţial — dar din cine e ea for­mată oare? Din par­veniţi şi inculţi? Din îmbogăţiţii unei economii bazate emi­na­mente pe impor­turi şi com­erţ? Din şmecherii care au înţe­les că poţi pune adao­suri com­er­ciale mari pen­tru că românul e avid de shop­ping? Şi ce ne facem dacă, sub pre­siunea crizei eco­nom­ice, miezul soci­etăţii noas­tre va ceda, in lipsa nece­sarei instru­iri de care are nevoie orice om de afac­eri respectabil pen­tru a tra­versa vre­muri difi­cile? Ce se va întâm­pla cu cred­itele pe care nu vor mai putea să le returneze, cu oamenii pe care îi vor con­ce­dia, cu maşinile lor scumpe luate în leas­ing la care vor tre­bui să renunţe? Vor deveni toate astea o pia­tră de moară la gâtul nos­tru, al tuturor, trăgându-ne spre adân­curile crizei?

Mă tem că răspun­sul e da. Mă tem că faimoasa noas­tră clasă de mijloc, ase­meni mil­iar­dar­ilor auto­htoni, nu este decât o imensă butaforie de car­ton. Care la primul val se va înmuia şi va atârna dezolant pe gar­durile proaspăt trasate ale Europei unite.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu