Se în­tâm­plă rar, dar se în­tâm­plă, să tre­bu­iască să stră­bat Bu­cu­reş­tiul la cea­su­rile din mij­lo­cul zi­lei — mai me­reu sunt forţat de anu­mite obli­ga­ţii, fie că tre­buie să ajung la un me­dic sau să fac coadă la vreo au­to­ri­tate. În lu­nile din urmă, când am avut o mică pa­uză pro­fe­sio­nală — pe ju­mă­tate vo­lun­tară, pe ju­ma­tate nu — am avut chiar oca­zia să mă plimb mai des prin oraş. Nu‑i chip să mergi dintr-un loc în al­tul în ca­pi­tală fără să treci, mă­car tan­genţial, prin cen­tru. Iată de ce am în­ce­put să am o oa­re­care ne­du­me­rire faţă de rit­mul ur­bei noas­tre. Să vă ex­plic de ce.

În dru­mu­rile mele obi­ş­nu­ite că­tre ser­vici şi îna­poi am fost su­fo­cat şi eu de tra­fi­cul in­fer­nal. Ni­mic nou până aici. În­tot­dea­una mi-am zis în si­nea mea că ne­bu­nia asta de tra­fic e ca­u­zată de mulţi­mea de per­soane care, ca şi mine, se duc la muncă di­mi­neaţa şi se în­torc acasă seara. Dar că, fără în­do­ială, după ce am ajuns la ser­vi­ciu cei mai mulţi din­tre noi, ora­şul res­piră mai li­ni­ş­tit într-un tra­fic nor­mal, eli­be­rat de no­xele eşa­pa­men­te­lor şi de ner­vii noş­tri ne­stă­pâ­niţi. Ora­şul e gol pen­tru că lu­mea e la muncă. Sunt si­gur că mulţi zâm­biţi la această naivă ima­gine şi aveţi drep­tate: nu e de­loc aşa. Am des­co­pe­rit că de di­mi­neaţa până seara ten­siu­nea ora­şu­lui pul­sează cu aproape ace­eaşi frec­venţă, că şi­rul de ma­şini pare să fie nesfârşit, de parcă ar ieşi din asfalt.

Prima re­a­cţie a fost o mare frus­trare. Când voi re­găsi Bu­cu­reş­tiul aglo­me­rat dar to­tuşi res­pi­ra­bil pe care mi l‑aş dori, dacă nici la orele amie­zii ne­bu­nia nu se opreşte? Pe urmă m‑am cal­mat, cel pu­ţin apa­rent, în­cer­când să mă adap­tez ha­o­su­lui cu care de fapt eram fa­mi­li­a­ri­zat. Nu m‑am pu­tut însă opri să nu mă în­treb: cine sunt oa­me­nii aceş­tia mulţi care po­pu­lează stră­zile bu­cu­reş­tene în mie­zul zi­lei? De ce nu sunt la lu­cru aşa cum ar fi nor­mal? Aşa că am în­cer­cat să ob­serv mai atent.

Sunt de­si­gur cei ce trans­portă di­verse măr­furi de colo-colo. Am lu­crat o vreme la o firmă de dis­tri­bu­ţie şi înţe­leg ce ne­bu­nie cre­ază do­rinţa avidă de a vinde cât mai mult cli­enţi­lor tăi, până într-acolo că nu mai con­tează cât te costă trans­por­tul până în ca­pă­tul opus al ora­şu­lui a trei cu­tii de şer­veţele, sau mai ştiu şi eu ce ni­mic, cu un mas­to­dont de 3 tone. Ui­taţi-vă şi voi la pne­u­rile du­bi­ţe­lor de trans­port marfă — o să ve­deţi ca mai nici­o­dată nu sunt pre­sate de gre­u­ta­tea în­căr­că­tu­rii, ba dim­po­trivă şo­fe­rii sunt ten­taţi să îşi arate în­demâ­na­rea în a se stre­cura în mare vi­teză prin tra­fic — de bună seamă nu şi-ar per­mite asta cu o ma­şină plină de marfă. Lipsa de pla­ni­fi­care şi de cum­pă­tare gos­po­dă­rească (nu vreau să fo­lo­sesc ter­meni de ma­na­ge­ment, sic!) a lo­gis­ti­cie­ni­lor din di­verse firme (adică tot noi, lo­cu­i­tori ai ora­şu­lui) ne um­ple tra­fi­cul de dube mai mult goale care vân­tură stră­zile fă­când tra­fi­cul şi mai di­fi­cil de­cât este şi ard mo­to­rina fă­când ae­rul şi mai ires­pi­ra­bil de­cât îl avem deja.

Sunt apoi me­se­ri­a­şii de di­verse ti­puri. Pe ei i‑am vă­zut mai des în uti­li­tare mici, în “pa­puci”, cu lada plină de ţevi, pro­file me­ta­lice sau ri­gle de lemn. Se duc de colo-colo — nu înţe­leg unde şi de ce în mij­lo­cul zi­lei sunt pe stradă în loc să lu­creze un­deva, dar îmi amin­tesc că toate cu­noş­tinţele mele au câte o po­veste cu un ast­fel de “me­se­riaş” is­cu­sit, punc­tual şi conştiincios.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.