Se întâmplă rar, dar se întâmplă, să trebuiască să străbat Bucureştiul la ceasurile din mijlocul zilei — mai mereu sunt forţat de anumite obligaţii, fie că trebuie să ajung la un medic sau să fac coadă la vreo autoritate. În lunile din urmă, când am avut o mică pauză profesională — pe jumătate voluntară, pe jumatate nu — am avut chiar ocazia să mă plimb mai des prin oraş. Nu‑i chip să mergi dintr-un loc în altul în capitală fără să treci, măcar tangenţial, prin centru. Iată de ce am început să am o oarecare nedumerire faţă de ritmul urbei noastre. Să vă explic de ce.
În drumurile mele obişnuite către servici şi înapoi am fost sufocat şi eu de traficul infernal. Nimic nou până aici. Întotdeauna mi-am zis în sinea mea că nebunia asta de trafic e cauzată de mulţimea de persoane care, ca şi mine, se duc la muncă dimineaţa şi se întorc acasă seara. Dar că, fără îndoială, după ce am ajuns la serviciu cei mai mulţi dintre noi, oraşul respiră mai liniştit într-un trafic normal, eliberat de noxele eşapamentelor şi de nervii noştri nestăpâniţi. Oraşul e gol pentru că lumea e la muncă. Sunt sigur că mulţi zâmbiţi la această naivă imagine şi aveţi dreptate: nu e deloc aşa. Am descoperit că de dimineaţa până seara tensiunea oraşului pulsează cu aproape aceeaşi frecvenţă, că şirul de maşini pare să fie nesfârşit, de parcă ar ieşi din asfalt.
Prima reacţie a fost o mare frustrare. Când voi regăsi Bucureştiul aglomerat dar totuşi respirabil pe care mi l‑aş dori, dacă nici la orele amiezii nebunia nu se opreşte? Pe urmă m‑am calmat, cel puţin aparent, încercând să mă adaptez haosului cu care de fapt eram familiarizat. Nu m‑am putut însă opri să nu mă întreb: cine sunt oamenii aceştia mulţi care populează străzile bucureştene în miezul zilei? De ce nu sunt la lucru aşa cum ar fi normal? Aşa că am încercat să observ mai atent.
Sunt desigur cei ce transportă diverse mărfuri de colo-colo. Am lucrat o vreme la o firmă de distribuţie şi înţeleg ce nebunie crează dorinţa avidă de a vinde cât mai mult clienţilor tăi, până într-acolo că nu mai contează cât te costă transportul până în capătul opus al oraşului a trei cutii de şerveţele, sau mai ştiu şi eu ce nimic, cu un mastodont de 3 tone. Uitaţi-vă şi voi la pneurile dubiţelor de transport marfă — o să vedeţi ca mai niciodată nu sunt presate de greutatea încărcăturii, ba dimpotrivă şoferii sunt tentaţi să îşi arate îndemânarea în a se strecura în mare viteză prin trafic — de bună seamă nu şi-ar permite asta cu o maşină plină de marfă. Lipsa de planificare şi de cumpătare gospodărească (nu vreau să folosesc termeni de management, sic!) a logisticienilor din diverse firme (adică tot noi, locuitori ai oraşului) ne umple traficul de dube mai mult goale care vântură străzile făcând traficul şi mai dificil decât este şi ard motorina făcând aerul şi mai irespirabil decât îl avem deja.
Sunt apoi meseriaşii de diverse tipuri. Pe ei i‑am văzut mai des în utilitare mici, în “papuci”, cu lada plină de ţevi, profile metalice sau rigle de lemn. Se duc de colo-colo — nu înţeleg unde şi de ce în mijlocul zilei sunt pe stradă în loc să lucreze undeva, dar îmi amintesc că toate cunoştinţele mele au câte o poveste cu un astfel de “meseriaş” iscusit, punctual şi conştiincios.
Lasă un comentariu