În seara asta am fost la teatru. Am văzut Mincinosul lui Goldoni, într‑o distribuţie promiţătoare: Bleonţ, Papaiani, Uritescu (tatăl şi fiul). M‑am întors pe jumătate amuzat şi pe jumătate dezamăgit de un spectacol în care punctul culminant a fost slipul lui Bleonţ pe prohapul căruia era etalat un penis negru, probabil din cârpă. Pe drumul spre casă discutam cu Carmen că, în fond, poantele au fost în majoritatea lor destul de directe şi de vulgare, genul de umor frust pe care toată lumea îl gustă — n‑am să o fac pe mironosiţa. Dar excesele sexuale, încununate de dezbrăcarea lui Bleonţ până la slipul mai sus menţionat, nu m‑au convins de calitatea jocului actoricesc.
Spre meritul său, Bleonţ este un mare artist, se vede de la distanţă că are puterea să facă roluri mari, că poate electriza o sală atunci când are un text pe măsură şi un context potrivit. Spectacolul de care vă spun a fost însă departe de un astfel de standard. Au fost vreo două aduceri la zi ale textului piesei, un fel de monologuri pornind de la tema minciunii ca formă a luptei pentru supravieţuire sau ca latură intrinsecă a naturii umane — aici Bleonţ a monologat cu publicul ca să zic aşa, incercând să ne facă să ne identificăm cu Lelio, recunoscându-ne inclinaţiile native spre inşelăciune. A avut şi o ieşire din rol — bine dozată şi făcută într-un moment oportun — declarându-se enervat de textul lui Goldoni care îi punea personajul în postura de a i se impune o căsătorie de către tatăl său. S‑a adresat lui Toma (regizorul e Toma Enache) cerându‑i să facă ceva cu textul că‑l scoate din sărite ideea şi că acum o să joace aşa pentru că e “nea Vali Uritescu”, dar de la spectacolul viitor trebuie făcut ceva. Uritescu îi ţine isonul şi i se adresează cu apelativul real — Claudiu — după care revin la text, iar Bleonţ are o ultimă butadă către Toma: să‑i taie lui Uritescu din bani pentru că i‑a spus în aceeaşi frază şi Lelio şi Claudiu.
Lumea a gustat glumiţele în mod moderat, aplauzele au fost adesea ezitante, iar la final sala a început să se golească inainte să iasă actorii a treia oară (între noi fie vorba aplauzele nu erau aşa frenetice ca să revină de atâtea ori pe scenă, dar Bleonţ ne‑a forţat să mai aplaudăm niţel apărând din nou). Pe urmă am ieşit şi nu ştiu cum s‑a finalizat scena destul de jenantă.
Am avut bilete la loja oficială din sala Lovinescu, la teatrul Nottara. Groaznic. Am crezut că voi avea o poziţie privilegiată şi oarecum aşa a şi fost, numai că acolo nu sunt fotolii ca în sală, ci nişte scaune tari, pe care am înţepenit timp de aproape două ore. Mă durea fundul la un moment dat de-mi venea să mă ridic. Cam greu să te mai concentrezi la piesă. Lângă noi un domn destul de agitat manevra decorurile: un proiector relativ ponosit cu care crea imaginea de fundal a unei case veneţiene destul de aproximative. Proiectorul stătea pe o cutie de carton aşezată într-un echilibru discutabil pe balustrada lojei si pentru că nu trimitea imaginea exact unde trebuia a fost ajutat sub unul dintre picioruşe cu o sul de hârtie strecurat cu îndemânare de responsabilul cu scenografia. Care scenografie a fost mai mult decât modestă, aş numi‑o chiar spartană, dând impresia unei improvizaţii. M‑am şi întrebat la ce se referă afişul care ne anunţă că scenografia e realizată de Raluca Misara: adică ea a făcut rost de pe Google de imaginea casei veneţiene? De notat că piesa nu aparţine repertoriului de la Nottara, ci este itinerantă în diverse săli din Bucureşti şi din ţară.
Tot în loja oficială am avut plăcerea de a ne învecina cu o domnişoară căreia îi suna într-una telefonul. Nu doar că nu‑l închidea, ba mai mult: la fiecare apel nu închidea imediat, ci cobora mâna cu telefonul spre podea — sperând probabil să “ascundă” sunetul — şi incerca cu insistenţă să descifreze cine o sună. O altă domnişoară comenta cu voce tare: ce nesimiţită! după care se adresa domnului care o însoţea: “dragă, Bleonţ e uriaş, dar rolul ăsta nu e pentru el”. Luminat de aceste explicaţii artistice, m‑am putut orienta în complicatul text al piesei până când m‑am împiedicat psihologic de penisul lui Goldoni. Cum nu i‑am găsit semnificaţia simbolică, iar erudita mea vecină n‑a binevoit să mă scoată din întunericul neştiinţei, am rămas până acum încurcat: oare nu mai găsim ceva mai amuzant decât o puţă de cârpă? Să fie asta reţeta ultimă ca să aduci lumea la teatru?
Lasă un comentariu