Pe bi­rou, în faţa mea, stă în fi­e­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o ju­că­rie din ta­blă care are o mică po­veste.

Acum 31 de ani – s‑au îm­pli­nit de cu­rând – ple­cam din Bu­cu­reşti cu tre­nul, îm­pre­ună cu bu­ni­cul meu, că­tre Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Ter­mi­nam clasa a opta şi lu­a­sem de­ci­zia de a urma o ca­rieră de sil­vi­cul­tor, al că­rei prim pas tre­buia să fie li­ceul sil­vic. Bu­ni­cul meu era ex­trem de fe­ri­cit cred, pen­tru că ştiu că în­tot­dea­una îşi do­rise să aibă un fiu care să‑i calce pe urme. Soarta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, ne­po­tul cel mare, nu pu­team să‑i ofer mai mare sa­tis­fa­cţie de­cât aceea de a de­veni in­gi­ner sil­vic.

Pe vre­mea aceea erau mai pu­ţini ce­rşe­tori prin tre­nuri, pro­ba­bil pen­tru că mi­li­ţie­nii de ieri erau mai dras­tici de­cât po­li­ţi­ş­tii de azi, dar era per­misă o formă de co­merţ am­bu­lant care azi a dis­pă­rut: mici obiecte ar­ti­za­nale vân­dute de per­soane cu han­di­cap, de obi­cei surdo-muţi. Din câte ştiu exis­tau nişte co­o­pe­ra­tive spe­ci­ale pen­tru aceşti oa­meni unde se pro­du­ceau di­verse lu­cruri – din ma­te­ri­a­lele ră­mase se meş­teşu­geau fe­lu­rite ju­că­rii ce erau apoi vân­dute iti­ne­rant, de pildă în tre­nuri.

Uşa com­par­ti­men­tu­lui în care că­lă­to­ream a fost des­chisă de o ast­fel de per­soană. Îmi amin­tesc că ne‑a ară­tat mai in­tâi le­gi­ti­ma­ţia care‑l au­to­riza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte su­nete din fun­dul gâ­tu­lui (des­tul de si­nis­tre) ne‑a in­vi­tat să cum­pă­răm. Bu­ni­cul meu şi‑a ur­mat un im­puls de mo­ment şi mi‑a spus să-mi aleg ceva. Am pri­vit di­ver­sele obiecte din cu­tia de car­ton care ser­vea drept te­j­ghea am­bu­lantă si m‑am gân­dit că sunt prea mare ca să mi se cum­pere ju­că­rii. N‑am avut inima să‑i spun asta bu­ni­cu­lui aşa că i‑am fă­cut pe plac şi am ales o broască ţes­to­asă. Cred că a cos­tat foarte pu­ţin, din câte îmi amin­tesc vreo cinci lei, ceea ce nu era nici atunci o sumă prea mare. Bu­ni­cul a plătit şi mi‑a spus apoi cu un zâm­bet fu­gar, căci era un om care nu zâm­bea prea des, că bros­cuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schim­bă­rii din vi­aţa mea.

Au tre­cut 31 de ani de atunci şi, printr-un şir de în­tâm­plări fe­ri­cite, bros­cuţa de ta­blă a su­pra­vi­eţuit. E cam cât o ju­mă­tate de nucă, ar fi fost de­si­gur uşor să se ră­tă­cească, însă într-un fel sau al­tul me­reu am regăsit‑o în vre­mu­rile când o pier­deam din ve­dere. O vreme a stat in casa bu­ni­ci­lor, apoi am luat‑o cu mine şi m‑a în­soţit peste tot pe unde am lo­cuit.

Mă uit şi acum la ea şi mă în­treb cum de a re­zis­tat atâta timp – era me­nită să fie doar o ju­că­ri­oară tre­că­toare – cum de şi‑a păs­trat cu­loa­rea au­rie cu mici bu­line roşii. E drept, pe mar­gini au apă­rut sem­nele vre­mii, că­teva pete oxi­date, dar una peste alta arată încă bine pen­tru ve­ne­ra­bila ei vâr­stă. Ca­pul şi coada sunt re­a­li­zate din două bu­că­ţele de ta­blă, prinse cu in­demâ­nare in in­te­ri­o­rul aşa-zi­sei ca­ra­pace – de fapt sunt aga­ţate cu un fir de sârmă co­si­to­rit; orice mi­ş­care sau adi­ere de cu­rent le face să se ba­lanseze ca­ra­ghios, într‑o în­cer­care de a reda mi­ş­că­rile re­ale ale rep­ti­lei.

Sunt pu­ţine lu­cruri în ziua de azi care au ace­eaşi lon­ge­vi­tate. Ne-am obi­ş­nuit să nu mai con­struim ni­mic du­ra­bil, ni­mic care să treacă proba tim­pu­lui. Ba, dim­po­trivă, am şi te­o­re­ti­zat această su­per­fi­ci­a­li­tate ge­ne­ra­li­zată, spu­nându-ne că în­cu­ra­jăm con­su­mul, că ast­fel creăm lo­curi de muncă şi că eco­no­mia mondi­ală cre­şte. Să spun drept până acum câţiva ani nu am ară­tat prea mult in­te­res sau atenţie aces­tor lu­cruri – mă gân­deam într‑o nai­vi­tate co­pi­lă­rească la mulţi­mea de eco­no­mi­şti care vor fi pro­iec­tat cu pri­ce­pere toate aceste me­ca­nisme eco­no­mice – cine eram deci eu să pun la în­do­ială te­o­ri­ile lor?

Câ­teo­dată mă în­treb în si­nea mea ce ar fi fost dacă Evul Me­diu ar fi fost că­lă­u­zit de ace­leaşi con­cepte. Am mai fi avut mi­nu­na­tele ca­te­drale şi pa­late pe care azi le pri­vim cu ui­mire şi ad­mi­ra­ţie? Sau am avea doar clă­diri noi din oţel şi sti­clă, proas­păt ri­di­cate pe lo­cul unde se gă­seau până ieri clă­diri din oţel şi be­ton, care erau la rân­dul lor re­cent con­tru­ite pe lo­cul unora din că­ră­midă şi mor­tar? Cum ar fi fost dacă mu­zica se­co­le­lor XVIII si XIX ar fi fost pe pla­cul con­su­ma­to­ru­lui de atunci? La iar­ma­re­cele vre­mii se cân­tau pro­ba­bil mu­zici de dans şi joc, pe pla­cul vul­gu­lui, dar am mai fi avut oare Mo­zart, Bach sau Be­tho­veen? Oare ei s‑au gân­dit la au­dienţa tar­get şi la în­ca­să­rile din in­dus­tria ori­zon­tală de show-biz? De bună seamă că nu.

Sun­tem dez­gus­tă­tor de su­per­fi­ci­ali. Ome­ni­rea a de­ve­nit plată şi calpă, adân­cită în propria‑i su­fi­cienţă, bol­navă de lipsa per­spec­ti­vei şi a pro­pri­u­lui des­tin. Trăim ca nişte râme, scur­mând în pro­priul gu­noi, pe care îl în­mulţim cu fi­e­care zi. Fi­e­care zi care trece e doar spa­ţiul în care in­do­lenţa noas­tră cre­şte hră­nită de teh­no­lo­gia de ieri, în timp ce pu­ţi­nele cre­iere fun­cţio­nale ce ne-au ră­mas lu­crează la teh­no­lo­gia de mâine, care ne va face şi mai stu­pizi şi mai ali­enaţi. Unii spun că e un pro­ces di­ri­jat de o elită care vrea să trans­forme pla­neta într‑o mare cor­po­ra­ţie – nici nu mai con­tează dacă e ade­vă­rat sau nu de vreme ce ne ac­cep­tăm soarta de per­so­naje se­cun­dare în pro­pria noas­tră piesă.

Pe bi­rou, în faţa mea, stă în fi­e­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o ju­că­rie din ta­blă care are o mică po­veste. O po­veste des­pre un surdo-mut dintr-un ate­lier ano­nim, care a să­vârşit, pro­ba­bil in­conş­ti­ent, una din­tre ul­ti­mele mo­deste în­cer­cări de a îm­plini me­ni­rea noas­tră ca uma­ni­tate, aceea de a dă­i­nui prin cre­a­ţi­ile noas­tre. Şi mă în­treb une­ori, ui­tându-mă ina­poi la dru­mul în­ce­put în com­par­ti­men­tul acela de tren, dacă ceva din cele ce le-am fă­cut până acum vor re­zista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Corina

    Pa­ra­do­xal, cand nu ai timp sau uiti sa dai un te­le­fon de “ce mai faci” ori “la multi ani”, tra­iesti in vi­teza si nici nu con­stru­iesti ceva du­ra­bil!

  2. Adrian

    )
    Cred ca toate as­tea tin de na­tura umana.
    De in­cer­ca­rea de a com­bate cumva li­mi­tele pe care le avem. De a cas­tiga prin vi­teza, lipsa de pro­fun­zime samd lupta cu tim­pul.
    Ce este pa­ra­do­xal e ca nu in­te­le­gem ca “pa­ca­lind” tim­pul de fapt ne pa­ca­lim pe noi, Nu vom re­usi sa traim mai bine sau mai mult, fa­cand lu­cru­rile mai re­pede si mai pu­tin pro­fund.
    So­lu­tia este sa alegi adan­ci­mea si nu vi­teza, pen­tru ca vi­teza nu pro­duce nici un re­zul­tat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa tra­iesti ori­cum vrei.
    GREU
    si USOR
    Orice pa­sare pe limba ei piere!

  3. jelutu

    In­cep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca par­tea cu lipsa per­spec­ti­vei e o ches­tie in­dusa, un om cu per­spec­tiva e foarte greu de ma­ni­pu­lat. Re­ve­nind la domnii ce ne con­duc de ceva timp, ma­jo­ri­ta­tea pro­gra­me­lor sunt pe ter­men scurt. De multe ori spun. “Ne me­ri­tam soarta fra­ti­lor!!!!”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.