Povestea broaştei ţestoase

Pe birou, în faţa mea, stă în fiecare zi o broască ţestoasă. Nu este vie. E o jucărie din tablă care are o mică poveste.

Acum 31 de ani – s‑au împlin­it de curând – ple­cam din Bucureşti cu trenul, împre­ună cu bunicul meu, către Câm­pu­lung Moldove­nesc. Ter­mi­nam clasa a opta şi luasem decizia de a urma o cari­eră de sil­vicul­tor, al cărei prim pas tre­buia să fie liceul sil­vic. Bunicul meu era extrem de feric­it cred, pen­tru că ştiu că întot­deau­na îşi dorise să aibă un fiu care să‑i calce pe urme. Soar­ta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, nepo­tul cel mare, nu puteam să‑i ofer mai mare sat­is­facţie decât aceea de a deveni ingin­er sil­vic.

Pe vre­mea aceea erau mai puţi­ni cerşe­tori prin trenuri, prob­a­bil pen­tru că mil­iţienii de ieri erau mai dras­ti­ci decât poliţiştii de azi, dar era per­misă o for­mă de com­erţ ambu­lant care azi a dis­părut: mici obiecte arti­zanale vân­dute de per­soane cu hand­i­cap, de obi­cei sur­do-muţi. Din câte ştiu exis­tau nişte coop­er­a­tive spe­ciale pen­tru aceşti oameni unde se pro­duceau diverse lucruri – din mate­ri­alele rămase se meşteşugeau felu­rite jucării ce erau apoi vân­dute itin­er­ant, de pildă în trenuri.

Uşa com­par­ti­men­tu­lui în care călă­tore­am a fost deschisă de o ast­fel de per­soană. Îmi amintesc că ne‑a ară­tat mai intâi legit­i­maţia care‑l autor­iza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte sunete din fun­dul gâtu­lui (destul de sin­istre) ne‑a invi­tat să cumpărăm. Bunicul meu şi‑a urmat un impuls de moment şi mi‑a spus să-mi aleg ceva. Am priv­it diverse­le obiecte din cutia de car­ton care servea drept tejghea ambu­lan­tă si m‑am gân­dit că sunt prea mare ca să mi se cumpere jucării. N‑am avut ini­ma să‑i spun asta bunicu­lui aşa că i‑am făcut pe plac şi am ales o broască ţestoasă. Cred că a costat foarte puţin, din câte îmi amintesc vreo cin­ci lei, ceea ce nu era nici atun­ci o sumă prea mare. Bunicul a plătit şi mi‑a spus apoi cu un zâm­bet fugar, căci era un om care nu zâm­bea prea des, că broscuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schim­bării din viaţa mea.

Au tre­cut 31 de ani de atun­ci şi, printr-un şir de întâm­plări fericite, broscuţa de tablă a supravieţuit. E cam cât o jumă­tate de nucă, ar fi fost desig­ur uşor să se rătăcească, însă într-un fel sau altul mereu am regăsit‑o în vre­murile când o pierdeam din vedere. O vreme a stat in casa buni­cilor, apoi am luat‑o cu mine şi m‑a însoţit peste tot pe unde am locuit.

Mă uit şi acum la ea şi mă întreb cum de a rezi­s­tat atâ­ta timp – era menită să fie doar o jucărioară trecă­toare – cum de şi‑a păs­trat culoarea aurie cu mici buline roşii. E drept, pe mar­gi­ni au apărut sem­nele vremii, căte­va pete oxi­date, dar una peste alta arată încă bine pen­tru ven­er­a­bi­la ei vârstă. Capul şi coa­da sunt real­izate din două bucăţele de tablă, prinse cu indemânare in inte­ri­orul aşa-zisei cara­pace – de fapt sunt agaţate cu un fir de sâr­mă cos­i­torit; orice miş­care sau adiere de curent le face să se bal­anseze caraghios, într‑o încer­care de a reda mişcările reale ale rep­tilei.

Sunt puţine lucruri în ziua de azi care au aceeaşi longevi­tate. Ne-am obiş­nu­it să nu mai con­stru­im nim­ic dura­bil, nim­ic care să treacă pro­ba tim­pu­lui. Ba, dim­potrivă, am şi teo­retizat această super­fi­cial­i­tate gen­er­al­iza­tă, spunân­du-ne că încu­ra­jăm con­sumul, că ast­fel creăm locuri de muncă şi că econo­mia mon­di­ală creşte. Să spun drept până acum câţi­va ani nu am ară­tat prea mult interes sau atenţie aces­tor lucruri – mă gân­deam într‑o naiv­i­tate copilărească la mulţimea de economişti care vor fi proiec­tat cu pri­cepere toate aces­te mecan­isme eco­nom­ice – cine eram deci eu să pun la îndoială teori­ile lor?

Câteo­dată mă întreb în sinea mea ce ar fi fost dacă Evul Mediu ar fi fost călăuz­it de ace­leaşi con­cepte. Am mai fi avut min­unatele cat­e­drale şi palate pe care azi le priv­im cu uimire şi admi­raţie? Sau am avea doar clădiri noi din oţel şi sti­clă, proaspăt ridi­cate pe locul unde se găseau până ieri clădiri din oţel şi beton, care erau la rân­dul lor recent con­tru­ite pe locul uno­ra din cărămidă şi mor­tar? Cum ar fi fost dacă muz­i­ca sec­olelor XVIII si XIX ar fi fost pe plac­ul con­suma­toru­lui de atun­ci? La iar­mare­cele vremii se cân­tau prob­a­bil muzi­ci de dans şi joc, pe plac­ul vul­gu­lui, dar am mai fi avut oare Mozart, Bach sau Bethoveen? Oare ei s‑au gân­dit la audi­enţa tar­get şi la încasările din indus­tria ori­zon­tală de show-biz? De bună seamă că nu.

Sun­tem dez­gustă­tor de super­fi­ciali. Omenirea a devenit plată şi calpă, adâncită în propria‑i sufi­cienţă, bol­navă de lip­sa per­spec­tivei şi a pro­pri­u­lui des­tin. Trăim ca nişte râme, scur­mând în pro­pri­ul gunoi, pe care îl înmulţim cu fiecare zi. Fiecare zi care trece e doar spaţi­ul în care indolenţa noas­tră creşte hrănită de tehnolo­gia de ieri, în timp ce puţinele creiere funcţionale ce ne-au rămas lucrează la tehnolo­gia de mâine, care ne va face şi mai stupizi şi mai alien­aţi. Unii spun că e un pro­ces diri­jat de o elită care vrea să trans­forme plan­e­ta într‑o mare cor­po­raţie – nici nu mai con­tează dacă e ade­vărat sau nu de vreme ce ne accep­tăm soar­ta de per­son­aje secun­dare în pro­pria noas­tră piesă.

Pe birou, în faţa mea, stă în fiecare zi o broască ţestoasă. Nu este vie. E o jucărie din tablă care are o mică poveste. O poveste despre un sur­do-mut din­tr-un ate­lier anon­im, care a săvârşit, prob­a­bil inconş­tient, una din­tre ultimele mod­este încer­cări de a împli­ni menirea noas­tră ca uman­i­tate, aceea de a dăinui prin creaţi­ile noas­tre. Şi mă întreb une­ori, uitân­du-mă inapoi la dru­mul început în com­par­ti­men­tul acela de tren, dacă ceva din cele ce le-am făcut până acum vor rezista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Corina

    Para­dox­al, cand nu ai timp sau uiti sa dai un tele­fon de “ce mai faci” ori “la mul­ti ani”, traiesti in viteza si nici nu con­stru­iesti ceva dura­bil!

  2. Adrian

    )
    Cred ca toate astea tin de natu­ra umana.
    De incer­carea de a com­bate cum­va lim­itele pe care le avem. De a cas­ti­ga prin viteza, lip­sa de pro­fun­z­ime samd lup­ta cu tim­pul.
    Ce este para­dox­al e ca nu intelegem ca “pacalind” tim­pul de fapt ne pacal­im pe noi, Nu vom reusi sa traim mai bine sau mai mult, facand lucrurile mai repede si mai putin pro­fund.
    Solu­tia este sa ale­gi adancimea si nu viteza, pen­tru ca viteza nu pro­duce nici un rezul­tat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa traiesti oricum vrei.
    GREU
    si USOR
    Orice pasare pe lim­ba ei piere!

  3. jelutu

    Incep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca partea cu lip­sa per­spec­tivei e o chestie indusa, un om cu per­spec­ti­va e foarte greu de manip­u­lat. Revenind la dom­nii ce ne con­duc de ceva timp, majori­tatea pro­gramelor sunt pe ter­men scurt. De multe ori spun. “Ne meri­tam soar­ta fratilor!!!!”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu