Povestea broaştei ţestoase

Pe birou, în faţa mea, stă în fiecare zi o broască ţestoasă. Nu este vie. E o jucărie din tablă care are o mică poveste.

Acum 31 de ani – s‑au împlinit de curând – ple­cam din Bucureşti cu trenul, împre­ună cu bunicul meu, către Câm­pu­lung Moldove­nesc. Ter­mi­nam clasa a opta şi luasem decizia de a urma o cari­eră de sil­vicul­tor, al cărei prim pas tre­buia să fie liceul sil­vic. Bunicul meu era extrem de fericit cred, pen­tru că ştiu că întot­deauna îşi dorise să aibă un fiu care să‑i calce pe urme. Soarta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, nepo­tul cel mare, nu puteam să‑i ofer mai mare sat­is­facţie decât aceea de a deveni inginer sil­vic.

Pe vre­mea aceea erau mai puţini cerşe­tori prin trenuri, prob­a­bil pen­tru că mil­iţienii de ieri erau mai dras­tici decât poliţiştii de azi, dar era per­misă o formă de com­erţ ambu­lant care azi a dis­părut: mici obiecte arti­zanale vân­dute de per­soane cu hand­i­cap, de obi­cei surdo-muţi. Din câte ştiu exis­tau nişte coop­er­a­tive spe­ciale pen­tru aceşti oameni unde se pro­duceau diverse lucruri – din mate­ri­alele rămase se meşteşugeau felu­rite jucării ce erau apoi vân­dute itin­er­ant, de pildă în trenuri.

Uşa com­par­ti­men­tu­lui în care călă­toream a fost deschisă de o ast­fel de per­soană. Îmi amintesc că ne‑a ară­tat mai intâi legit­i­maţia care‑l autor­iza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte sunete din fun­dul gâtu­lui (destul de sin­istre) ne‑a invi­tat să cumpărăm. Bunicul meu şi‑a urmat un impuls de moment şi mi‑a spus să-mi aleg ceva. Am privit diversele obiecte din cutia de car­ton care servea drept tejghea ambu­lantă si m‑am gân­dit că sunt prea mare ca să mi se cumpere jucării. N‑am avut inima să‑i spun asta bunicu­lui aşa că i‑am făcut pe plac şi am ales o broască ţestoasă. Cred că a costat foarte puţin, din câte îmi amintesc vreo cinci lei, ceea ce nu era nici atunci o sumă prea mare. Bunicul a plătit şi mi‑a spus apoi cu un zâm­bet fugar, căci era un om care nu zâm­bea prea des, că broscuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schim­bării din viaţa mea.

Au tre­cut 31 de ani de atunci şi, printr-un şir de întâm­plări fericite, broscuţa de tablă a supravieţuit. E cam cât o jumă­tate de nucă, ar fi fost desigur uşor să se rătăcească, însă într-un fel sau altul mereu am regăsit‑o în vre­murile când o pierdeam din vedere. O vreme a stat in casa buni­cilor, apoi am luat‑o cu mine şi m‑a însoţit peste tot pe unde am locuit.

Mă uit şi acum la ea şi mă întreb cum de a rezi­s­tat atâta timp – era menită să fie doar o jucărioară trecă­toare – cum de şi‑a păs­trat culoarea aurie cu mici buline roşii. E drept, pe mar­gini au apărut sem­nele vremii, căteva pete oxi­date, dar una peste alta arată încă bine pen­tru ven­er­a­bila ei vârstă. Capul şi coada sunt real­izate din două bucăţele de tablă, prinse cu indemânare in inte­ri­orul aşa-zisei cara­pace – de fapt sunt agaţate cu un fir de sârmă cos­i­torit; orice miş­care sau adiere de curent le face să se bal­anseze caraghios, într‑o încer­care de a reda mişcările reale ale rep­tilei.

Sunt puţine lucruri în ziua de azi care au aceeaşi longevi­tate. Ne-am obiş­nuit să nu mai con­struim nimic dura­bil, nimic care să treacă proba tim­pu­lui. Ba, dim­potrivă, am şi teo­retizat această super­fi­cial­i­tate gen­er­al­izată, spunându-ne că încu­ra­jăm con­sumul, că ast­fel creăm locuri de muncă şi că econo­mia mon­di­ală creşte. Să spun drept până acum câţiva ani nu am ară­tat prea mult interes sau atenţie aces­tor lucruri – mă gân­deam într‑o naiv­i­tate copilărească la mulţimea de economişti care vor fi proiec­tat cu pri­cepere toate aceste mecan­isme eco­nom­ice – cine eram deci eu să pun la îndoială teori­ile lor?

Câteo­dată mă întreb în sinea mea ce ar fi fost dacă Evul Mediu ar fi fost călăuzit de ace­leaşi con­cepte. Am mai fi avut min­unatele cat­e­drale şi palate pe care azi le privim cu uimire şi admi­raţie? Sau am avea doar clădiri noi din oţel şi sti­clă, proaspăt ridi­cate pe locul unde se găseau până ieri clădiri din oţel şi beton, care erau la rân­dul lor recent con­tru­ite pe locul unora din cărămidă şi mor­tar? Cum ar fi fost dacă muz­ica sec­olelor XVIII si XIX ar fi fost pe placul con­suma­toru­lui de atunci? La iar­mare­cele vremii se cân­tau prob­a­bil muzici de dans şi joc, pe placul vul­gu­lui, dar am mai fi avut oare Mozart, Bach sau Bethoveen? Oare ei s‑au gân­dit la audi­enţa tar­get şi la încasările din indus­tria ori­zon­tală de show-biz? De bună seamă că nu.

Sun­tem dez­gustă­tor de super­fi­ciali. Omenirea a devenit plată şi calpă, adâncită în propria‑i sufi­cienţă, bol­navă de lipsa per­spec­tivei şi a pro­pri­u­lui des­tin. Trăim ca nişte râme, scur­mând în pro­priul gunoi, pe care îl înmulţim cu fiecare zi. Fiecare zi care trece e doar spaţiul în care indolenţa noas­tră creşte hrănită de tehnolo­gia de ieri, în timp ce puţinele creiere funcţionale ce ne-au rămas lucrează la tehnolo­gia de mâine, care ne va face şi mai stupizi şi mai alien­aţi. Unii spun că e un pro­ces diri­jat de o elită care vrea să trans­forme plan­eta într‑o mare cor­po­raţie – nici nu mai con­tează dacă e ade­vărat sau nu de vreme ce ne accep­tăm soarta de per­son­aje secun­dare în pro­pria noas­tră piesă.

Pe birou, în faţa mea, stă în fiecare zi o broască ţestoasă. Nu este vie. E o jucărie din tablă care are o mică poveste. O poveste despre un surdo-mut dintr-un ate­lier anonim, care a săvârşit, prob­a­bil inconş­tient, una din­tre ultimele mod­este încer­cări de a împlini menirea noas­tră ca uman­i­tate, aceea de a dăinui prin creaţi­ile noas­tre. Şi mă întreb une­ori, uitându-mă inapoi la dru­mul început în com­par­ti­men­tul acela de tren, dacă ceva din cele ce le-am făcut până acum vor rezista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Corina

    Para­doxal, cand nu ai timp sau uiti sa dai un tele­fon de "ce mai faci" ori "la multi ani", traiesti in viteza si nici nu con­stru­iesti ceva dura­bil!

  2. Adrian

    )
    Cred ca toate astea tin de natura umana.
    De incer­carea de a com­bate cumva lim­itele pe care le avem. De a cas­tiga prin viteza, lipsa de pro­fun­z­ime samd lupta cu tim­pul.
    Ce este para­doxal e ca nu intelegem ca "pacalind" tim­pul de fapt ne pacalim pe noi, Nu vom reusi sa traim mai bine sau mai mult, facand lucrurile mai repede si mai putin pro­fund.
    Solu­tia este sa alegi adancimea si nu viteza, pen­tru ca viteza nu pro­duce nici un rezul­tat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa traiesti oricum vrei.
    GREU
    si USOR
    Orice pasare pe limba ei piere!

  3. jelutu

    Incep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca partea cu lipsa per­spec­tivei e o chestie indusa, un om cu per­spec­tiva e foarte greu de manip­u­lat. Revenind la dom­nii ce ne con­duc de ceva timp, majori­tatea pro­gramelor sunt pe ter­men scurt. De multe ori spun. "Ne meri­tam soarta fratilor!!!!"


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu