Pe bi­rou, în faţa mea, stă în fi­e­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o ju­că­rie din ta­blă care are o mică poveste.

Acum 31 de ani – s‑au îm­pli­nit de cu­rând – ple­cam din Bu­cu­reşti cu tre­nul, îm­pre­ună cu bu­ni­cul meu, că­tre Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Ter­mi­nam clasa a opta şi lu­a­sem de­ci­zia de a urma o ca­rieră de sil­vi­cul­tor, al că­rei prim pas tre­buia să fie li­ceul sil­vic. Bu­ni­cul meu era ex­trem de fe­ri­cit cred, pen­tru că ştiu că în­tot­dea­una îşi do­rise să aibă un fiu care să‑i calce pe urme. Soarta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, ne­po­tul cel mare, nu pu­team să‑i ofer mai mare sa­tis­fa­cţie de­cât aceea de a de­veni in­gi­ner silvic.

Pe vre­mea aceea erau mai pu­ţini ce­rşe­tori prin tre­nuri, pro­ba­bil pen­tru că mi­li­ţie­nii de ieri erau mai dras­tici de­cât po­li­ţi­ş­tii de azi, dar era per­misă o formă de co­merţ am­bu­lant care azi a dis­pă­rut: mici obiecte ar­ti­za­nale vân­dute de per­soane cu han­di­cap, de obi­cei surdo-muţi. Din câte ştiu exis­tau nişte co­o­pe­ra­tive spe­ci­ale pen­tru aceşti oa­meni unde se pro­du­ceau di­verse lu­cruri – din ma­te­ri­a­lele ră­mase se meş­teşu­geau fe­lu­rite ju­că­rii ce erau apoi vân­dute iti­ne­rant, de pildă în trenuri.

Uşa com­par­ti­men­tu­lui în care că­lă­to­ream a fost des­chisă de o ast­fel de per­soană. Îmi amin­tesc că ne‑a ară­tat mai in­tâi le­gi­ti­ma­ţia care‑l au­to­riza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte su­nete din fun­dul gâ­tu­lui (des­tul de si­nis­tre) ne‑a in­vi­tat să cum­pă­răm. Bu­ni­cul meu şi‑a ur­mat un im­puls de mo­ment şi mi‑a spus să-mi aleg ceva. Am pri­vit di­ver­sele obiecte din cu­tia de car­ton care ser­vea drept te­j­ghea am­bu­lantă si m‑am gân­dit că sunt prea mare ca să mi se cum­pere ju­că­rii. N‑am avut inima să‑i spun asta bu­ni­cu­lui aşa că i‑am fă­cut pe plac şi am ales o broască ţes­to­asă. Cred că a cos­tat foarte pu­ţin, din câte îmi amin­tesc vreo cinci lei, ceea ce nu era nici atunci o sumă prea mare. Bu­ni­cul a plătit şi mi‑a spus apoi cu un zâm­bet fu­gar, căci era un om care nu zâm­bea prea des, că bros­cuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schim­bă­rii din vi­aţa mea.

Au tre­cut 31 de ani de atunci şi, printr-un şir de în­tâm­plări fe­ri­cite, bros­cuţa de ta­blă a su­pra­vi­eţuit. E cam cât o ju­mă­tate de nucă, ar fi fost de­si­gur uşor să se ră­tă­cească, însă într-un fel sau al­tul me­reu am regăsit‑o în vre­mu­rile când o pier­deam din ve­dere. O vreme a stat in casa bu­ni­ci­lor, apoi am luat‑o cu mine şi m‑a în­soţit peste tot pe unde am locuit.

Mă uit şi acum la ea şi mă în­treb cum de a re­zis­tat atâta timp – era me­nită să fie doar o ju­că­ri­oară tre­că­toare – cum de şi‑a păs­trat cu­loa­rea au­rie cu mici bu­line roşii. E drept, pe mar­gini au apă­rut sem­nele vre­mii, că­teva pete oxi­date, dar una peste alta arată încă bine pen­tru ve­ne­ra­bila ei vâr­stă. Ca­pul şi coada sunt re­a­li­zate din două bu­că­ţele de ta­blă, prinse cu in­demâ­nare in in­te­ri­o­rul aşa-zi­sei ca­ra­pace – de fapt sunt aga­ţate cu un fir de sârmă co­si­to­rit; orice mi­ş­care sau adi­ere de cu­rent le face să se ba­lanseze ca­ra­ghios, într‑o în­cer­care de a reda mi­ş­că­rile re­ale ale reptilei.

Sunt pu­ţine lu­cruri în ziua de azi care au ace­eaşi lon­ge­vi­tate. Ne-am obi­ş­nuit să nu mai con­struim ni­mic du­ra­bil, ni­mic care să treacă proba tim­pu­lui. Ba, dim­po­trivă, am şi te­o­re­ti­zat această su­per­fi­ci­a­li­tate ge­ne­ra­li­zată, spu­nându-ne că în­cu­ra­jăm con­su­mul, că ast­fel creăm lo­curi de muncă şi că eco­no­mia mondi­ală cre­şte. Să spun drept până acum câţiva ani nu am ară­tat prea mult in­te­res sau atenţie aces­tor lu­cruri – mă gân­deam într‑o nai­vi­tate co­pi­lă­rească la mulţi­mea de eco­no­mi­şti care vor fi pro­iec­tat cu pri­ce­pere toate aceste me­ca­nisme eco­no­mice – cine eram deci eu să pun la în­do­ială te­o­ri­ile lor?

Câ­teo­dată mă în­treb în si­nea mea ce ar fi fost dacă Evul Me­diu ar fi fost că­lă­u­zit de ace­leaşi con­cepte. Am mai fi avut mi­nu­na­tele ca­te­drale şi pa­late pe care azi le pri­vim cu ui­mire şi ad­mi­ra­ţie? Sau am avea doar clă­diri noi din oţel şi sti­clă, proas­păt ri­di­cate pe lo­cul unde se gă­seau până ieri clă­diri din oţel şi be­ton, care erau la rân­dul lor re­cent con­tru­ite pe lo­cul unora din că­ră­midă şi mor­tar? Cum ar fi fost dacă mu­zica se­co­le­lor XVIII si XIX ar fi fost pe pla­cul con­su­ma­to­ru­lui de atunci? La iar­ma­re­cele vre­mii se cân­tau pro­ba­bil mu­zici de dans şi joc, pe pla­cul vul­gu­lui, dar am mai fi avut oare Mo­zart, Bach sau Be­tho­veen? Oare ei s‑au gân­dit la au­dienţa tar­get şi la în­ca­să­rile din in­dus­tria ori­zon­tală de show-biz? De bună seamă că nu.

Sun­tem dez­gus­tă­tor de su­per­fi­ci­ali. Ome­ni­rea a de­ve­nit plată şi calpă, adân­cită în propria‑i su­fi­cienţă, bol­navă de lipsa per­spec­ti­vei şi a pro­pri­u­lui des­tin. Trăim ca nişte râme, scur­mând în pro­priul gu­noi, pe care îl în­mulţim cu fi­e­care zi. Fi­e­care zi care trece e doar spa­ţiul în care in­do­lenţa noas­tră cre­şte hră­nită de teh­no­lo­gia de ieri, în timp ce pu­ţi­nele cre­iere fun­cţio­nale ce ne-au ră­mas lu­crează la teh­no­lo­gia de mâine, care ne va face şi mai stu­pizi şi mai ali­enaţi. Unii spun că e un pro­ces di­ri­jat de o elită care vrea să trans­forme pla­neta într‑o mare cor­po­ra­ţie – nici nu mai con­tează dacă e ade­vă­rat sau nu de vreme ce ne ac­cep­tăm soarta de per­so­naje se­cun­dare în pro­pria noas­tră piesă.

Pe bi­rou, în faţa mea, stă în fi­e­care zi o broască ţes­to­asă. Nu este vie. E o ju­că­rie din ta­blă care are o mică po­veste. O po­veste des­pre un surdo-mut dintr-un ate­lier ano­nim, care a să­vârşit, pro­ba­bil in­conş­ti­ent, una din­tre ul­ti­mele mo­deste în­cer­cări de a îm­plini me­ni­rea noas­tră ca uma­ni­tate, aceea de a dă­i­nui prin cre­a­ţi­ile noas­tre. Şi mă în­treb une­ori, ui­tându-mă ina­poi la dru­mul în­ce­put în com­par­ti­men­tul acela de tren, dacă ceva din cele ce le-am fă­cut până acum vor re­zista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Adrian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Corina

    Pa­ra­do­xal, cand nu ai timp sau uiti sa dai un te­le­fon de “ce mai faci” ori “la multi ani”, tra­iesti in vi­teza si nici nu con­stru­iesti ceva durabil!

  2. Adrian

    )
    Cred ca toate as­tea tin de na­tura umana.
    De in­cer­ca­rea de a com­bate cumva li­mi­tele pe care le avem. De a cas­tiga prin vi­teza, lipsa de pro­fun­zime samd lupta cu tim­pul.
    Ce este pa­ra­do­xal e ca nu in­te­le­gem ca “pa­ca­lind” tim­pul de fapt ne pa­ca­lim pe noi, Nu vom re­usi sa traim mai bine sau mai mult, fa­cand lu­cru­rile mai re­pede si mai pu­tin pro­fund.
    So­lu­tia este sa alegi adan­ci­mea si nu vi­teza, pen­tru ca vi­teza nu pro­duce nici un re­zul­tat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa tra­iesti ori­cum vrei.
    GREU
    si USOR
    Orice pa­sare pe limba ei piere!

  3. jelutu

    In­cep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca par­tea cu lipsa per­spec­ti­vei e o ches­tie in­dusa, un om cu per­spec­tiva e foarte greu de ma­ni­pu­lat. Re­ve­nind la domnii ce ne con­duc de ceva timp, ma­jo­ri­ta­tea pro­gra­me­lor sunt pe ter­men scurt. De multe ori spun. “Ne me­ri­tam soarta fratilor!!!!”


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.