Pe birou, în faţa mea, stă în fiecare zi o broască ţestoasă. Nu este vie. E o jucărie din tablă care are o mică poveste.
Acum 31 de ani – s‑au împlinit de curând – plecam din Bucureşti cu trenul, împreună cu bunicul meu, către Câmpulung Moldovenesc. Terminam clasa a opta şi luasem decizia de a urma o carieră de silvicultor, al cărei prim pas trebuia să fie liceul silvic. Bunicul meu era extrem de fericit cred, pentru că ştiu că întotdeauna îşi dorise să aibă un fiu care să‑i calce pe urme. Soarta a vrut să aibă două fete, aşa că eu, nepotul cel mare, nu puteam să‑i ofer mai mare satisfacţie decât aceea de a deveni inginer silvic.
Pe vremea aceea erau mai puţini cerşetori prin trenuri, probabil pentru că miliţienii de ieri erau mai drastici decât poliţiştii de azi, dar era permisă o formă de comerţ ambulant care azi a dispărut: mici obiecte artizanale vândute de persoane cu handicap, de obicei surdo-muţi. Din câte ştiu existau nişte cooperative speciale pentru aceşti oameni unde se produceau diverse lucruri – din materialele rămase se meşteşugeau felurite jucării ce erau apoi vândute itinerant, de pildă în trenuri.
Uşa compartimentului în care călătoream a fost deschisă de o astfel de persoană. Îmi amintesc că ne‑a arătat mai intâi legitimaţia care‑l autoriza să vândă obiecte şi apoi, scoţând nişte sunete din fundul gâtului (destul de sinistre) ne‑a invitat să cumpărăm. Bunicul meu şi‑a urmat un impuls de moment şi mi‑a spus să-mi aleg ceva. Am privit diversele obiecte din cutia de carton care servea drept tejghea ambulantă si m‑am gândit că sunt prea mare ca să mi se cumpere jucării. N‑am avut inima să‑i spun asta bunicului aşa că i‑am făcut pe plac şi am ales o broască ţestoasă. Cred că a costat foarte puţin, din câte îmi amintesc vreo cinci lei, ceea ce nu era nici atunci o sumă prea mare. Bunicul a plătit şi mi‑a spus apoi cu un zâmbet fugar, căci era un om care nu zâmbea prea des, că broscuţa îmi va aminti de acest drum ca un prim pas al schimbării din viaţa mea.
Au trecut 31 de ani de atunci şi, printr-un şir de întâmplări fericite, broscuţa de tablă a supravieţuit. E cam cât o jumătate de nucă, ar fi fost desigur uşor să se rătăcească, însă într-un fel sau altul mereu am regăsit‑o în vremurile când o pierdeam din vedere. O vreme a stat in casa bunicilor, apoi am luat‑o cu mine şi m‑a însoţit peste tot pe unde am locuit.
Mă uit şi acum la ea şi mă întreb cum de a rezistat atâta timp – era menită să fie doar o jucărioară trecătoare – cum de şi‑a păstrat culoarea aurie cu mici buline roşii. E drept, pe margini au apărut semnele vremii, căteva pete oxidate, dar una peste alta arată încă bine pentru venerabila ei vârstă. Capul şi coada sunt realizate din două bucăţele de tablă, prinse cu indemânare in interiorul aşa-zisei carapace – de fapt sunt agaţate cu un fir de sârmă cositorit; orice mişcare sau adiere de curent le face să se balanseze caraghios, într‑o încercare de a reda mişcările reale ale reptilei.
Sunt puţine lucruri în ziua de azi care au aceeaşi longevitate. Ne-am obişnuit să nu mai construim nimic durabil, nimic care să treacă proba timpului. Ba, dimpotrivă, am şi teoretizat această superficialitate generalizată, spunându-ne că încurajăm consumul, că astfel creăm locuri de muncă şi că economia mondială creşte. Să spun drept până acum câţiva ani nu am arătat prea mult interes sau atenţie acestor lucruri – mă gândeam într‑o naivitate copilărească la mulţimea de economişti care vor fi proiectat cu pricepere toate aceste mecanisme economice – cine eram deci eu să pun la îndoială teoriile lor?
Câteodată mă întreb în sinea mea ce ar fi fost dacă Evul Mediu ar fi fost călăuzit de aceleaşi concepte. Am mai fi avut minunatele catedrale şi palate pe care azi le privim cu uimire şi admiraţie? Sau am avea doar clădiri noi din oţel şi sticlă, proaspăt ridicate pe locul unde se găseau până ieri clădiri din oţel şi beton, care erau la rândul lor recent contruite pe locul unora din cărămidă şi mortar? Cum ar fi fost dacă muzica secolelor XVIII si XIX ar fi fost pe placul consumatorului de atunci? La iarmarecele vremii se cântau probabil muzici de dans şi joc, pe placul vulgului, dar am mai fi avut oare Mozart, Bach sau Bethoveen? Oare ei s‑au gândit la audienţa target şi la încasările din industria orizontală de show-biz? De bună seamă că nu.
Suntem dezgustător de superficiali. Omenirea a devenit plată şi calpă, adâncită în propria‑i suficienţă, bolnavă de lipsa perspectivei şi a propriului destin. Trăim ca nişte râme, scurmând în propriul gunoi, pe care îl înmulţim cu fiecare zi. Fiecare zi care trece e doar spaţiul în care indolenţa noastră creşte hrănită de tehnologia de ieri, în timp ce puţinele creiere funcţionale ce ne-au rămas lucrează la tehnologia de mâine, care ne va face şi mai stupizi şi mai alienaţi. Unii spun că e un proces dirijat de o elită care vrea să transforme planeta într‑o mare corporaţie – nici nu mai contează dacă e adevărat sau nu de vreme ce ne acceptăm soarta de personaje secundare în propria noastră piesă.
Pe birou, în faţa mea, stă în fiecare zi o broască ţestoasă. Nu este vie. E o jucărie din tablă care are o mică poveste. O poveste despre un surdo-mut dintr-un atelier anonim, care a săvârşit, probabil inconştient, una dintre ultimele modeste încercări de a împlini menirea noastră ca umanitate, aceea de a dăinui prin creaţiile noastre. Şi mă întreb uneori, uitându-mă inapoi la drumul început în compartimentul acela de tren, dacă ceva din cele ce le-am făcut până acum vor rezista 31 de ani. Aş vrea să pot spune că da.
13:05
Paradoxal, cand nu ai timp sau uiti sa dai un telefon de “ce mai faci” ori “la multi ani”, traiesti in viteza si nici nu construiesti ceva durabil!
22:07
)
Cred ca toate astea tin de natura umana.
De incercarea de a combate cumva limitele pe care le avem. De a castiga prin viteza, lipsa de profunzime samd lupta cu timpul.
Ce este paradoxal e ca nu intelegem ca “pacalind” timpul de fapt ne pacalim pe noi, Nu vom reusi sa traim mai bine sau mai mult, facand lucrurile mai repede si mai putin profund.
Solutia este sa alegi adancimea si nu viteza, pentru ca viteza nu produce nici un rezultat, pe cand profunzimea/adancimea, in timp iti dau PUTEREA sa traiesti oricum vrei.
GREU
si USOR
Orice pasare pe limba ei piere!
11:07
Incep si eu sa cred, din ce in ce mai mult, ca partea cu lipsa perspectivei e o chestie indusa, un om cu perspectiva e foarte greu de manipulat. Revenind la domnii ce ne conduc de ceva timp, majoritatea programelor sunt pe termen scurt. De multe ori spun. “Ne meritam soarta fratilor!!!!”