Zi­lele tre­cute mă aflam la Rîm­nicu Să­rat, într‑o seară de sâm­bătă, adus acolo de nişte eve­ni­mente triste, la care nu vreau să mă gân­desc acum. Era fi­nele unei zile agi­tate, cu multe de fă­cut, aşa că eram des­tul de obo­sit, dar era prea de­vreme pen­tru somn. Eram sin­gur în seara res­pec­tivă – m‑am gân­dit că nu mi-ar strica să fac câţiva paşi prin oraş – am lo­cuit acolo vreme de trei ani, ime­diat după re­vo­lu­ţie şi m‑am gân­dit să-mi rea­min­tesc anii aceia printr‑o plimbare.

E des­tul de stra­niu să vii din Bu­cu­reşti într-un oră­şel de pro­vin­cie, mai ales în we­e­kend. Era sâm­bătă, şapte seara, cea­sul la care ora­şele mari îşi în­cep vi­aţa de noapte, când stră­zile se animă în ju­rul res­ta­u­ran­te­lor, tea­tre­lor sau ci­ne­ma­to­gra­fe­lor. La Rîm­nic era o li­ni­şte de Bă­ră­gan pus­tiit de vânt – sub un cer plum­bu­riu din care mai pi­cura din când în când, stră­zile erau aproape goale. Am bân­tuit prin cen­tru, cu um­brela când sub braţ, când desfă­cută, spre par­cul cen­tral. M‑am in­ter­sec­tat cu un grup de ti­neri, care con­ver­sau zgo­mo­tos des­pre dis­tra­cţia de zi­lele tre­cute. La un mo­ment dat unul a spus tare, pri­vind spre ma­ga­zi­nul prin faţa că­ruia tre­ceau: “Ia uite, băi, aici e Twis­ter!”. M‑am gân­dit că o fi fost un ma­ga­zin nou, dar nu pă­rea de­loc aşa – am ră­mas ne­du­me­rit: într-un oraş în care toate punc­tele de in­te­res se gă­sesc într-un pă­trat cu la­tura de cinci sute de me­tri, cum se poate să faci des­co­pe­riri? Ce te poate lua prin sur­prin­dere? Uite că se poate…

primaria-rmsaratPar­cul era aşa cum mi‑l amin­team: chi­oş­cul de fan­fară, care acum ser­vea drept adă­post ce­lor prinşi de ploaie, ale­ile pe­ti­cite cu as­falt, în fund pri­mă­ria ză­rindu-se prin­tre co­pa­cii bă­trâni. O vorbă bună des­pre pri­mă­rie, care alt­min­teri e o clă­dire fru­moasă, con­stru­ită pe la 1897 şi des­tul de bine în­treţi­nută, spre mi­ra­rea mea. În parc a apă­rut şi o zonă de joacă pen­tru co­pii, cu to­bo­gane şi fe­lu­rite lea­găne – pe asta n‑o ştiam, e pro­ba­bil des­tul de re­centă ju­de­când după sta­rea bună în care se gă­seşte. M‑am gân­dit atunci la co­piii care vin acolo să se joace şi la bu­cu­ria lor – am pro­iec­tat sen­za­ţia asta de bu­cu­rie în vi­i­tor, ima­ginându-mi cum şi‑o vor aminti peste ani, când vor fi adulţi.

* * *

Eu îmi amin­tesc de pildă casa bu­ni­cii mele pa­terne, în cu­loa­rea ei de var, cu o ve­randă în­gustă po­dită cu lut, unde se gă­sea o ladă imensă cu ju­că­rii. Îmi amin­tesc sen­za­ţia de bu­cu­rie când ajun­geam acolo şi pu­team domni peste toată acea îm­pă­ră­ţie de co­mori. Mai târ­ziu mi-am fă­cut cu­raj şi am întrebat‑o pe mama cum era de fapt casa bu­ni­cii: o boj­de­ucă mo­destă, în ma­ha­laua bu­cu­reş­teană Broş­teni, pe o uliţă pa­vată cu pia­tră de râu nu­mită Manu Ca­vafu, cam pe unde e azi Pa­la­tul Co­pi­i­lor. Era vă­ru­ită sim­plu şi foarte cu­rată, dar de bună seamă nu exista ca­na­li­zare sau apă cu­rentă: mama-mare adu­cea apă de la ci­ş­meaua de pe stradă, nu de­parte de poarta ei. Lada cu ju­că­rii nu era imensă, ci un cu­făr de lemn mai mă­ri­şor, tic­sit într-ade­văr cu ju­că­rii adu­nate de bu­nica de pe alţi co­pii care cres­cu­seră sau cum­pă­rate din mo­desta ei pen­sie. Asta se în­tâm­pla prin vara lui ‘66, când eu aveam doi ani şi ju­mă­tate şi uite că amin­ti­rile as­tea, cele mai vechi pe care le am, mă mai tul­bură şi acum.

* * *

Am ieşit din parc şi m‑am în­tors pe ace­laşi drum că­tre cen­tru. Pe stânga, clă­di­rea fos­tei Bănci Na­ţio­nale era la fel de bine în­treţi­nută – mi-am zis că nu sunt pier­dute spe­ranţele pen­tru Rîm­nic. Ală­turi po­li­ţia ora­şu­lui, într‑o fostă casă bo­ie­rească – o bi­ju­te­rie a în­ce­pu­tu­lui de se­col XX, cu care pro­pri­e­ta­rul era pro­ba­bil foarte mân­dru. În faţa porţii era o Da­cie So­lenza din care mă stu­diau cu atenţie trei pe­rechi de ochi po­li­ţi­şti, pen­tru care pro­ba­bil pă­ream sus­pect plim­bându-mă agale prin ploaie la cea­su­rile ace­lea. I‑am lă­sat să mă stu­dieze în timp ce pri­veam prin gar­dul par­cu­lui spre te­rasa res­ta­u­ran­tu­lui unde m‑am că­să­to­rit cu Car­men. Mi-am amin­tit cum mi-au fu­rat co­le­gii mi­reasa, cum eram de ameţit de vâl­toa­rea nu­nţii şi cum a doua zi după nuntă îmi ima­gi­nam cu nai­vi­tate că ar tre­bui să mă simt pro­fund schim­bat, iar eu eram ace­laşi bă­ieţaş lip­sit de minte, cu ochii larg des­chişi că­tre lu­mea din jur, care-mi pă­rea cu to­tul şi cu to­tul nouă.

* * *

biserica-manu-cavafuA exis­tat înă­un­trul meu acel bă­ieţel in­tot­dea­una, me­reu ui­mit în faţa mi­nu­ni­lor lu­mii, care n‑au în­ce­tat să mi  se arate în cele mai fe­lu­rite în­fă­ţi­şări încă de pe vre­mea co­pi­lă­riei. Mama-mare mă du­cea une­ori în plim­bare până la ca­pă­tul uli­ţei, unde ajun­geam la o clă­dire im­po­zantă, cu zi­duri groase din pia­tră, ca ale unei ce­tăţi, în ju­rul că­reia se ră­su­ceau li­nii de tram­vai şi asta era o altă mi­nune: va­goa­nele ace­lea roşii şi mari care tre­ceau cu mare va­carm pe lângă noi mi se pă­reau tare im­pre­sio­nante. Pen­tru mine acolo era cen­trul ci­vi­li­za­ţiei, nu pu­tea să existe ceva mai gro­zav de atât, aşa că de fi­e­care dată când ple­cam într‑o ast­fel de plim­bare mă si­mţeam cum pro­ba­bil s‑a si­mţit Amun­d­sen când cu­ce­rea po­lii Pămân­tu­lui. Multă vreme am cre­zut că uri­aşa clă­dire de acolo tre­buie să fi fost vreun cas­tel cu nume neş­tiut aflat prin Bu­cu­reşti – mai târ­ziu am re­a­li­zat că era de fapt li­ceul Şin­cai. Din toate aces­tea nu a mai ră­mas de­cât bi­se­rica Manu Ca­vafu, unde am fost bo­te­zat, su­gru­mată as­tăzi de blocuri.

* * *

Des­prins de tro­tu­a­rul par­cu­lui din Rîm­nic m‑am în­drep­tat spre strada Vic­to­riei, un fel de Corso lo­cal, ne­cir­cu­lat de ma­şini şi măr­gi­nit de blo­curi cu ma­ga­zine la par­ter. Pre­cis le ştiţi: sunt pro­men­a­dele ora­şe­lor so­ci­a­liste, unde ve­nea clasa mun­ci­toare să se plimbe şi să îşi cum­pere un co­vrig cald. Pe-acolo prin jur stau, dacă nu s‑or fi mu­tat în­tre timp, câţiva cu­nos­cuţi ai mei, pri­e­te­nii mei de bri­dge cu care, în vre­mea când lo­cu­iam la Rîm­nic, mă in­tâl­neam ne­greşit în fi­e­care vi­neri seară. Mi-am amin­tit amă­nu­n­tul ăsta: nu se pu­tea sâm­băta pen­tru că sâm­băta seara cei mai mulţi din­tre pri­e­te­nii mei mer­geau în vi­zită la naşi sau la pă­rinţi, ca să bea şpriţ şi să mă­nânce frip­tură – de­si­gur că o ast­fel de dis­tra­cţie fa­cea să pă­lească orice par­tidă de bri­dge, ori­cât de gro­zave ar fi fost do­nele ju­cate. strada-victorieiMi-am amin­tit şi că mă ne­că­jeam foarte tare pen­tru că ami­cii mei nu-mi îm­păr­tă­şeau pa­tima pen­tru acest mi­nu­nat sport şi că pre­fe­rau ceva atât de ba­nal – până la urmă mă re­sem­nam, îm­pă­cându-mă în si­nea mea prin gân­dul auto­mă­gu­li­tor al apar­te­nenţei mele la o ca­te­go­rie so­ci­ală su­pe­ri­oară, de­si­gur mai in­te­lec­tu­ală, da­to­rată mă­car ori­gi­nii bu­cu­reş­tene. La bal­co­nul acela de la pa­tru stă Mu­gu­rel, care cânta mi­nu­nat la chi­tară şi care-mi era par­te­ner de bri­dge – bal­co­nul lui era plin de flori fru­moase, cu to­curi de ter­mo­pan în cu­loa­rea lem­nu­lui, semn al bu­năs­tă­rii ac­tu­ale. Pe gan­gul de acolo mer­geam la Io­nuţ, fiul am­bi­ţios al con­ta­bi­lu­lui şef de la fa­brica de con­fe­cţii, care se stră­duia să de­vină tot mai bun în tot ceea ce fă­cea, pro­ba­bil ca să eva­deze din oră­şe­lul na­tal care îl lu­ase pri­zo­nier. Pe un­deva mai în­colo stă Ma­rius, care vroia să fie şef pe un­deva şi până la urmă a ajuns ce îşi do­rea, nu­mai că la gos­po­dă­ri­rea oră­şe­nească, iar ina­mi­cii săi spu­neau că e şef la ma­şi­nile de gu­noi. Stricto sensu, era ade­vă­rat. Mai în­colo, în alt bloc, lo­cu­ieşte Mir­cea, un in­gi­ner chi­mist pa­sio­nat de rock, care m‑a pus în­tâia dată să as­cult opera-rock Je­sus Christ Su­per­star, pe un pi­c­kup Te­sla. Mi‑a plă­cut. Mult.

* * *

Aş vrea une­ori să mai pot să mă în­torc pe Manu Ca­vafu, ca să re­văd oa­me­nii de acolo. Îmi amin­tesc de nişte bă­trâ­nei pe care îi nu­meam ma­maia şi ta­taia – mie îmi pă­reau parte din fa­mi­lie, dar de fapt erau nişte buni ve­cini unde ai mei mă lă­sau une­ori pen­tru câ­teva cea­suri, când nu aveau cui să mă dea în grijă. Erau cu si­gu­ranţă şi alţi ve­cini in­te­re­sanţi, dar fie nu mi‑i mai amin­tesc, fie nu i‑am cu­nos­cut nici­o­dată. Nu ştiu de ce, în­tot­dea­una mi-am ima­gi­nat că lo­cu­i­to­rii din Manu Ca­vafu tre­buie să fi ară­tat pre­cum cei din ilus­tra­ţi­ile bu­cu­reş­tene din­tre cele două răz­bo­aie mondi­ale. În lu­mina asta mi‑o amin­tesc, cu des­tulă gre­u­tate, pe mama-mare: cor­pul ei us­că­ţiv, ex­pre­sia de veş­nică în­co­dare de pe faţă şi mâi­nile tă­bă­cite de munca zil­nică – a fost toată vi­aţa mun­ci­toare într‑o fi­la­tură, mai pu­ţin în ti­ne­reţe când, după doi ani de şcoală muncise pe câmp, în Ol­te­nia, de unde se tră­gea. S‑a iu­bit cu un flă­cău care se pare că a mu­rit apoi în răz­boi, aşa că n‑am avut nici­o­dată un bu­nic pa­tern; mama-mare a ve­nit la Bu­cu­reşti ca să scape pro­ba­bil de ru­şi­nea de a avea un co­pil fără să fie mă­ri­tată. Era o fe­meie foarte har­nică şi cu­rată, foarte in­transi­gentă cu toţi cei din jur şi cu ea în­săşi – era greu să‑i fii pe plac. Sin­gura ex­ce­pţie eram eu şi sora mea, ne­poţii, pen­tru care avea o slă­bi­ciune spe­cială. A mu­rit în ‘73, după ce boj­de­uca ei din Manu Ca­vafu a fost de­mo­lată dim­pre­ună cu tot car­ti­e­rul, iar ea fu­sese stră­mu­tată într‑o altă mar­gine de Bu­cu­reşti, în Pre­lun­gi­rea Să­laj, într-un apar­ta­ment dintr-un bloc mic, în mij­lo­cul ţi­gă­ni­mii. Nu s‑a îm­pă­cat nici­o­dată cu noua ei con­di­ţie, dar a în­du­rat to­tul cu sto­icism, chiar şi atunci când a tre­buit să lupte cu can­ce­rul, sin­gu­rul care a culcat‑o la pământ.

* * *

Pe strada Vic­to­riei a în­ce­put să plouă mă­runt şi des. Am stră­bă­tut cei două-trei sute de me­tri ai pro­men­a­dei pri­vind la ma­ga­zi­nele în­chise şi la chi­pu­rile pu­ţi­ni­lor tre­că­tori. Ma­jo­ri­ta­tea erau ti­neri, până în opt­spre­zece ani, ori eu am ple­cat din Rîm­nic acum şai­spre­zece ani – era im­po­si­bil să văd pe ci­neva cu­nos­cut prin­tre ei. Şi-atunci mi-am dat seama că de fapt mi-aş fi do­rit să mă în­tâl­nesc cu ci­neva, ori­cine, ca să in­treb des­pre tot ce s‑a în­tâm­plat de când am ple­cat. La ca­pă­tul stră­zii Vic­to­riei, că­tre șo­seaua na­țio­nală, e un grup de co­paci şi o mică fân­tână ar­te­zi­ană, cu ghi­z­duri rot­unde, care era de­si­gur oprită pe vreme de ploaie. M‑am aşe­zat lângă ea pe o bancă sub un co­pac, fe­rit de ploaie şi m‑am gân­dit că ora­şul nu s‑a schim­bat prea mult: oare cum ar fi fost vi­aţa mea dacă aş fi ră­mas acolo? Cine aş fi fost acum? În adân­cul ini­mii am si­mţit o uşu­rare că am ple­cat îna­inte să fie prea târ­ziu; nu ştiu dacă tra­seul meu ul­te­rior este lă­u­da­bil, dar e cu si­gu­ranţă mai bine de­cât dacă mă aban­do­nam ace­lui colţ de Bă­ră­gan. Ca şi cum ci­neva mi-ar fi au­zit gân­dul acesta, ploaia s‑a oprit şi fân­tâna ar­te­zi­ană şi‑a por­nit je­tu­rile. Cu bor­du­rile ei sco­ro­jite şi jo­cul ane­mic şi in­e­gal al apei, fân­tâna era ma­xi­mum de mă­reţie ci­ta­dină pe care Rîm­ni­cul mi‑l pu­tea dă­rui în acea seară. M‑am ri­di­cat şi am ple­cat spre casă.

* * *

Dacă mă gân­desc bine, nu ştiu ce m‑a în­dem­nat să po­ves­tesc aceste crâm­peie de vi­aţă. Pro­ba­bil sen­ti­men­tul acut al tre­ce­rii tim­pu­lui, într‑o vi­teză ne­bună, pen­tru că doar ce-am dat co­lţul de pe Manu Ca­vafu pe strada Vic­to­riei şi uite că au tre­cut deja peste pa­tru­zeci de ani.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Asta îmi aduce aminte de fap­tul că, nu li­mi­tele sunt bles­te­mul nos­tru, ci fap­tul că pu­tem fi con­dam­naţi la in­ter­val.
    Că ale­ge­rea nu e aşa de sim­plă cum pare, în­tre vi­aţa la oraş şi vi­aţa la ţară, că de­ta­liul aici, ca poate ori­unde, mo­di­fică des­tine.
    Când vine vorba, mai nou şi mai des, des­pre vi­aţa la oraş şi vi­aţa la ţară, avem mai de­grabă re­pre­zen­tanţi ai ca­pi­ta­lei şi ai su­bu­r­bi­i­lor aces­teia, ceea ce nu mi se pare nici co­rect, nici com­plet.
    Care oraş şi care ţară?

    Am trăit 14 ani la ţară, ţară ade­vă­rată, din Ro­mâ­nia pro­fundă (unde se lua cu­ren­tul mai mult ca la oraş şi unde am în­vă­ţat la lampa cu gaz), 6 ani într-un oraş de pro­vin­cie, nu toc­mai mic, şi res­tul în ca­pi­tală.
    Iar din­tre toate lo­cu­rile, „vi­aţa la oraş” mă în­gro­zeşte şi acum foarte tare. Cum pot fi ora­şele de pro­vin­cie atât de moarte. N‑am pu­tut nici să mă aco­mo­dez, nici să jon­glez cu acea exis­tenţă. Nici mă­car tea­trul lui Pur­că­rete, din vre­mea lui de glo­rie, n‑a sal­vat si­tu­a­ţia.
    Chiar şi Clu­jul, în afara TIFF-ului, e un oraş mort.
    Ori­cum, am în­ce­tat să-mi mai pun pro­bleme în ceea ce pri­veşte ora­şul, sper să mă fe­rească Dum­ne­zeu şi să nu mai fiu ne­vo­ită să mă mai în­torc acolo.

    Îmi pun însă în­tre­bări des­pre vi­aţă la câm­pie, unde sper, dacă îmi va în­gă­dui Dum­ne­zeu, să-mi rân­du­iesc sfârşi­tul.
    În acest an câm­pul arată mai bine, de­o­a­rece a plo­uat mai mult.
    În alţi ani, to­tul ar fi fost pâr­jo­lit şi de­zo­lant.
    Pri­vind câm­pi­ile în­tinse, m‑am în­tre­bat, oare oa­me­nii ce pun în loc, de ce anume se agaţă, tră­ind per­ma­nent sub spec­trul unui ori­zont pe care nu‑l vor atinge nici­o­dată.
    Nu te poţi agăţa de fi­rul de pai, nu te poţi re­zema de um­bra unui ci­uline.
    Îmi în­chi­pui că la munte şi la deal, gă­seşti re­pede sen­sul şi sal­va­rea: că­ra­rea e ca­lea, mun­tele te in­vită la cre­dinţă, iar din­colo de deal te aş­teaptă în­tot­dea­una ceva.
    Dar la câm­pie? Tot ceea ce poţi face e îm­bră­ţi­şa­rea pămân­tu­lui şi spe­ranţa în ro­dul pămân­tu­lui.
    Pu­ţină în­gă­du­inţă pen­tru oa­me­nii de la câmpie.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.