Zilele trecute mă aflam la Rîmnicu Sărat, într‑o seară de sâmbătă, adus acolo de nişte evenimente triste, la care nu vreau să mă gândesc acum. Era finele unei zile agitate, cu multe de făcut, aşa că eram destul de obosit, dar era prea devreme pentru somn. Eram singur în seara respectivă – m‑am gândit că nu mi-ar strica să fac câţiva paşi prin oraş – am locuit acolo vreme de trei ani, imediat după revoluţie şi m‑am gândit să-mi reamintesc anii aceia printr‑o plimbare.
E destul de straniu să vii din Bucureşti într-un orăşel de provincie, mai ales în weekend. Era sâmbătă, şapte seara, ceasul la care oraşele mari îşi încep viaţa de noapte, când străzile se animă în jurul restaurantelor, teatrelor sau cinematografelor. La Rîmnic era o linişte de Bărăgan pustiit de vânt – sub un cer plumburiu din care mai picura din când în când, străzile erau aproape goale. Am bântuit prin centru, cu umbrela când sub braţ, când desfăcută, spre parcul central. M‑am intersectat cu un grup de tineri, care conversau zgomotos despre distracţia de zilele trecute. La un moment dat unul a spus tare, privind spre magazinul prin faţa căruia treceau: “Ia uite, băi, aici e Twister!”. M‑am gândit că o fi fost un magazin nou, dar nu părea deloc aşa – am rămas nedumerit: într-un oraş în care toate punctele de interes se găsesc într-un pătrat cu latura de cinci sute de metri, cum se poate să faci descoperiri? Ce te poate lua prin surprindere? Uite că se poate…
Parcul era aşa cum mi‑l aminteam: chioşcul de fanfară, care acum servea drept adăpost celor prinşi de ploaie, aleile peticite cu asfalt, în fund primăria zărindu-se printre copacii bătrâni. O vorbă bună despre primărie, care altminteri e o clădire frumoasă, construită pe la 1897 şi destul de bine întreţinută, spre mirarea mea. În parc a apărut şi o zonă de joacă pentru copii, cu tobogane şi felurite leagăne – pe asta n‑o ştiam, e probabil destul de recentă judecând după starea bună în care se găseşte. M‑am gândit atunci la copiii care vin acolo să se joace şi la bucuria lor – am proiectat senzaţia asta de bucurie în viitor, imaginându-mi cum şi‑o vor aminti peste ani, când vor fi adulţi.
* * *
Eu îmi amintesc de pildă casa bunicii mele paterne, în culoarea ei de var, cu o verandă îngustă podită cu lut, unde se găsea o ladă imensă cu jucării. Îmi amintesc senzaţia de bucurie când ajungeam acolo şi puteam domni peste toată acea împărăţie de comori. Mai târziu mi-am făcut curaj şi am întrebat‑o pe mama cum era de fapt casa bunicii: o bojdeucă modestă, în mahalaua bucureşteană Broşteni, pe o uliţă pavată cu piatră de râu numită Manu Cavafu, cam pe unde e azi Palatul Copiilor. Era văruită simplu şi foarte curată, dar de bună seamă nu exista canalizare sau apă curentă: mama-mare aducea apă de la cişmeaua de pe stradă, nu departe de poarta ei. Lada cu jucării nu era imensă, ci un cufăr de lemn mai mărişor, ticsit într-adevăr cu jucării adunate de bunica de pe alţi copii care crescuseră sau cumpărate din modesta ei pensie. Asta se întâmpla prin vara lui ‘66, când eu aveam doi ani şi jumătate şi uite că amintirile astea, cele mai vechi pe care le am, mă mai tulbură şi acum.
* * *
Am ieşit din parc şi m‑am întors pe acelaşi drum către centru. Pe stânga, clădirea fostei Bănci Naţionale era la fel de bine întreţinută – mi-am zis că nu sunt pierdute speranţele pentru Rîmnic. Alături poliţia oraşului, într‑o fostă casă boierească – o bijuterie a începutului de secol XX, cu care proprietarul era probabil foarte mândru. În faţa porţii era o Dacie Solenza din care mă studiau cu atenţie trei perechi de ochi poliţişti, pentru care probabil păream suspect plimbându-mă agale prin ploaie la ceasurile acelea. I‑am lăsat să mă studieze în timp ce priveam prin gardul parcului spre terasa restaurantului unde m‑am căsătorit cu Carmen. Mi-am amintit cum mi-au furat colegii mireasa, cum eram de ameţit de vâltoarea nunţii şi cum a doua zi după nuntă îmi imaginam cu naivitate că ar trebui să mă simt profund schimbat, iar eu eram acelaşi băieţaş lipsit de minte, cu ochii larg deschişi către lumea din jur, care-mi părea cu totul şi cu totul nouă.
* * *
A existat înăuntrul meu acel băieţel intotdeauna, mereu uimit în faţa minunilor lumii, care n‑au încetat să mi se arate în cele mai felurite înfăţişări încă de pe vremea copilăriei. Mama-mare mă ducea uneori în plimbare până la capătul uliţei, unde ajungeam la o clădire impozantă, cu ziduri groase din piatră, ca ale unei cetăţi, în jurul căreia se răsuceau linii de tramvai şi asta era o altă minune: vagoanele acelea roşii şi mari care treceau cu mare vacarm pe lângă noi mi se păreau tare impresionante. Pentru mine acolo era centrul civilizaţiei, nu putea să existe ceva mai grozav de atât, aşa că de fiecare dată când plecam într‑o astfel de plimbare mă simţeam cum probabil s‑a simţit Amundsen când cucerea polii Pământului. Multă vreme am crezut că uriaşa clădire de acolo trebuie să fi fost vreun castel cu nume neştiut aflat prin Bucureşti – mai târziu am realizat că era de fapt liceul Şincai. Din toate acestea nu a mai rămas decât biserica Manu Cavafu, unde am fost botezat, sugrumată astăzi de blocuri.
* * *
Desprins de trotuarul parcului din Rîmnic m‑am îndreptat spre strada Victoriei, un fel de Corso local, necirculat de maşini şi mărginit de blocuri cu magazine la parter. Precis le ştiţi: sunt promenadele oraşelor socialiste, unde venea clasa muncitoare să se plimbe şi să îşi cumpere un covrig cald. Pe-acolo prin jur stau, dacă nu s‑or fi mutat între timp, câţiva cunoscuţi ai mei, prietenii mei de bridge cu care, în vremea când locuiam la Rîmnic, mă intâlneam negreşit în fiecare vineri seară. Mi-am amintit amănuntul ăsta: nu se putea sâmbăta pentru că sâmbăta seara cei mai mulţi dintre prietenii mei mergeau în vizită la naşi sau la părinţi, ca să bea şpriţ şi să mănânce friptură – desigur că o astfel de distracţie facea să pălească orice partidă de bridge, oricât de grozave ar fi fost donele jucate. Mi-am amintit şi că mă necăjeam foarte tare pentru că amicii mei nu-mi împărtăşeau patima pentru acest minunat sport şi că preferau ceva atât de banal – până la urmă mă resemnam, împăcându-mă în sinea mea prin gândul automăgulitor al apartenenţei mele la o categorie socială superioară, desigur mai intelectuală, datorată măcar originii bucureştene. La balconul acela de la patru stă Mugurel, care cânta minunat la chitară şi care-mi era partener de bridge – balconul lui era plin de flori frumoase, cu tocuri de termopan în culoarea lemnului, semn al bunăstării actuale. Pe gangul de acolo mergeam la Ionuţ, fiul ambiţios al contabilului şef de la fabrica de confecţii, care se străduia să devină tot mai bun în tot ceea ce făcea, probabil ca să evadeze din orăşelul natal care îl luase prizonier. Pe undeva mai încolo stă Marius, care vroia să fie şef pe undeva şi până la urmă a ajuns ce îşi dorea, numai că la gospodărirea orăşenească, iar inamicii săi spuneau că e şef la maşinile de gunoi. Stricto sensu, era adevărat. Mai încolo, în alt bloc, locuieşte Mircea, un inginer chimist pasionat de rock, care m‑a pus întâia dată să ascult opera-rock Jesus Christ Superstar, pe un pickup Tesla. Mi‑a plăcut. Mult.
* * *
Aş vrea uneori să mai pot să mă întorc pe Manu Cavafu, ca să revăd oamenii de acolo. Îmi amintesc de nişte bătrânei pe care îi numeam mamaia şi tataia – mie îmi păreau parte din familie, dar de fapt erau nişte buni vecini unde ai mei mă lăsau uneori pentru câteva ceasuri, când nu aveau cui să mă dea în grijă. Erau cu siguranţă şi alţi vecini interesanţi, dar fie nu mi‑i mai amintesc, fie nu i‑am cunoscut niciodată. Nu ştiu de ce, întotdeauna mi-am imaginat că locuitorii din Manu Cavafu trebuie să fi arătat precum cei din ilustraţiile bucureştene dintre cele două războaie mondiale. În lumina asta mi‑o amintesc, cu destulă greutate, pe mama-mare: corpul ei uscăţiv, expresia de veşnică încodare de pe faţă şi mâinile tăbăcite de munca zilnică – a fost toată viaţa muncitoare într‑o filatură, mai puţin în tinereţe când, după doi ani de şcoală muncise pe câmp, în Oltenia, de unde se trăgea. S‑a iubit cu un flăcău care se pare că a murit apoi în război, aşa că n‑am avut niciodată un bunic patern; mama-mare a venit la Bucureşti ca să scape probabil de ruşinea de a avea un copil fără să fie măritată. Era o femeie foarte harnică şi curată, foarte intransigentă cu toţi cei din jur şi cu ea însăşi – era greu să‑i fii pe plac. Singura excepţie eram eu şi sora mea, nepoţii, pentru care avea o slăbiciune specială. A murit în ‘73, după ce bojdeuca ei din Manu Cavafu a fost demolată dimpreună cu tot cartierul, iar ea fusese strămutată într‑o altă margine de Bucureşti, în Prelungirea Sălaj, într-un apartament dintr-un bloc mic, în mijlocul ţigănimii. Nu s‑a împăcat niciodată cu noua ei condiţie, dar a îndurat totul cu stoicism, chiar şi atunci când a trebuit să lupte cu cancerul, singurul care a culcat‑o la pământ.
* * *
Pe strada Victoriei a început să plouă mărunt şi des. Am străbătut cei două-trei sute de metri ai promenadei privind la magazinele închise şi la chipurile puţinilor trecători. Majoritatea erau tineri, până în optsprezece ani, ori eu am plecat din Rîmnic acum şaisprezece ani – era imposibil să văd pe cineva cunoscut printre ei. Şi-atunci mi-am dat seama că de fapt mi-aş fi dorit să mă întâlnesc cu cineva, oricine, ca să intreb despre tot ce s‑a întâmplat de când am plecat. La capătul străzii Victoriei, către șoseaua națională, e un grup de copaci şi o mică fântână arteziană, cu ghizduri rotunde, care era desigur oprită pe vreme de ploaie. M‑am aşezat lângă ea pe o bancă sub un copac, ferit de ploaie şi m‑am gândit că oraşul nu s‑a schimbat prea mult: oare cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi rămas acolo? Cine aş fi fost acum? În adâncul inimii am simţit o uşurare că am plecat înainte să fie prea târziu; nu ştiu dacă traseul meu ulterior este lăudabil, dar e cu siguranţă mai bine decât dacă mă abandonam acelui colţ de Bărăgan. Ca şi cum cineva mi-ar fi auzit gândul acesta, ploaia s‑a oprit şi fântâna arteziană şi‑a pornit jeturile. Cu bordurile ei scorojite şi jocul anemic şi inegal al apei, fântâna era maximum de măreţie citadină pe care Rîmnicul mi‑l putea dărui în acea seară. M‑am ridicat şi am plecat spre casă.
* * *
Dacă mă gândesc bine, nu ştiu ce m‑a îndemnat să povestesc aceste crâmpeie de viaţă. Probabil sentimentul acut al trecerii timpului, într‑o viteză nebună, pentru că doar ce-am dat colţul de pe Manu Cavafu pe strada Victoriei şi uite că au trecut deja peste patruzeci de ani.
10:07
Asta îmi aduce aminte de faptul că, nu limitele sunt blestemul nostru, ci faptul că putem fi condamnaţi la interval.
Că alegerea nu e aşa de simplă cum pare, între viaţa la oraş şi viaţa la ţară, că detaliul aici, ca poate oriunde, modifică destine.
Când vine vorba, mai nou şi mai des, despre viaţa la oraş şi viaţa la ţară, avem mai degrabă reprezentanţi ai capitalei şi ai suburbiilor acesteia, ceea ce nu mi se pare nici corect, nici complet.
Care oraş şi care ţară?
Am trăit 14 ani la ţară, ţară adevărată, din România profundă (unde se lua curentul mai mult ca la oraş şi unde am învăţat la lampa cu gaz), 6 ani într-un oraş de provincie, nu tocmai mic, şi restul în capitală.
Iar dintre toate locurile, „viaţa la oraş” mă îngrozeşte şi acum foarte tare. Cum pot fi oraşele de provincie atât de moarte. N‑am putut nici să mă acomodez, nici să jonglez cu acea existenţă. Nici măcar teatrul lui Purcărete, din vremea lui de glorie, n‑a salvat situaţia.
Chiar şi Clujul, în afara TIFF-ului, e un oraş mort.
Oricum, am încetat să-mi mai pun probleme în ceea ce priveşte oraşul, sper să mă ferească Dumnezeu şi să nu mai fiu nevoită să mă mai întorc acolo.
Îmi pun însă întrebări despre viaţă la câmpie, unde sper, dacă îmi va îngădui Dumnezeu, să-mi rânduiesc sfârşitul.
În acest an câmpul arată mai bine, deoarece a plouat mai mult.
În alţi ani, totul ar fi fost pârjolit şi dezolant.
Privind câmpiile întinse, m‑am întrebat, oare oamenii ce pun în loc, de ce anume se agaţă, trăind permanent sub spectrul unui orizont pe care nu‑l vor atinge niciodată.
Nu te poţi agăţa de firul de pai, nu te poţi rezema de umbra unui ciuline.
Îmi închipui că la munte şi la deal, găseşti repede sensul şi salvarea: cărarea e calea, muntele te invită la credinţă, iar dincolo de deal te aşteaptă întotdeauna ceva.
Dar la câmpie? Tot ceea ce poţi face e îmbrăţişarea pământului şi speranţa în rodul pământului.
Puţină îngăduinţă pentru oamenii de la câmpie.