Mi-am adus aminte des­pre mu­nţi. Am a‑i mulţumi lui Alice pen­tru asta – un co­men­ta­riu al ei mi‑a rea­dus în minte nişte gân­duri mai vechi des­pre ar­mo­nia din­tre re­lief şi su­fle­tul fi­e­că­ruia din­tre noi. Nu mai ştiu unde, într-un ro­man cred, am ci­tit des­pre un per­so­naj care iu­bea câm­pia pen­tru spa­ţiul nesfârşit pe care i‑l dă­ruia, ne­în­gră­dit de obs­ta­cole. Dim­po­trivă, mun­tele îl su­foca. Eu sunt în si­tu­a­ţia exact opusă.

Mu­nţii îmi dau mă­sura mă­reţiei, a du­ra­bi­li­tă­ţii, a te­me­i­ni­ciei. Mă fac să cred că există un te­mei pen­tru ceea ce clă­deşti în um­bra lor, atâta timp cât nu în­cerci să îi sfi­dezi. Câm­pia nesfârşită mă spe­rie prin lipsa re­pe­re­lor – plat şi apa­rent in­fi­nit şe­sul mă apasă, mă face să mă simt vul­ne­ra­bil, fără apă­rare. Sunt atras deci de ve­ci­nă­ta­tea pan­tei, fără să o per­cep ca pe o pro­vo­care – nici­o­dată nu mi-am do­rit să fiu al­pi­nist de pildă şi nici nu re­u­şesc să pă­trund în lo­gica aces­tui sport. Mun­tele îmi este su­port şi pri­e­ten, îl simt pa­tern şi pro­tec­tor. Este as­pru, are legi dure, dar dacă îi res­pe­cţi re­gu­lile te va scoate la li­man. Şe­sul îmi pare înşe­lă­tor şi os­til – re­pe­rul lip­seşte ori­unde te-ai uita, o sim­plă ră­su­cire pe căl­câie şi poţi porni pe un drum greşit, pier­zându-te în pus­ti­e­tate.

De fapt am trăit des­tul de pu­ţin la câm­pie. În sen­sul strict al ter­me­nu­lui. Mi-am pe­tre­cut co­pi­lă­ria în Ba­cău, într-un car­tier ve­cin cu câm­pul, dar eram prea scund încă pen­tru a privi în per­spec­tivă. Pe un­deva pe aproape era ae­ro­por­tul, dar nu îmi amin­tesc de avi­oane – oare de ce? Aşa­dar am ra­tat şansa de a mă iden­ti­fica prin pla­ne­i­ta­tea şe­su­lui. Am ve­nit apoi la Bu­cu­reşti, tot într‑o mar­gine de oraş, în Pre­lun­gi­rea Să­laj. Lo­cu­iam într-un bloc de pa­tru etaje, la par­ter, într-un apar­ta­ment de două ca­mere: pă­rinţii mei, sora mea şi eu. De pe fe­reas­tră ve­deam ul­ti­mile blo­curi şi case ale ora­şu­lui, iar din­colo de ele se în­tin­dea câm­pul, dar în mod ciu­dat am ra­tat din nou în­tâl­ni­rea cu el: Bu­cu­reş­tiul stri­veşte prin per­so­na­li­ta­tea sa orice formă de re­lief, o mi­ni­ma­li­zează, o ri­di­culi­zează. Ora­şul mă ab­sor­bea cu to­tul în el, îmi capta atenţia cu mulţi­mea de eve­ni­mente din­lă­un­trul său, toate ne­mai­vă­zute şi ne­ma­ia­u­zite. Cred că aceea a fost ul­tima mea şansă de a iubi câm­pia – am ratat‑o fără să ştiu că nu mi se va mai în­gă­dui o altă în­cer­care.

Pe urmă am ple­cat la li­ceu, la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc. Fu­se­sem acolo în multe va­canţe an­te­ri­oare. Mu­nţii mă fer­me­ca­seră deja pe când eram foarte mic, pu­ţin câte pu­ţin, aju­taţi de bu­nica mea, care îmi dă­dea di­mi­neaţa să beau lapte, des­pre care îmi spu­nea că e de că­pri­oară, ară­tându-mi prin fe­reas­tra mică a bu­că­ta­riei nesfă­rşi­tele pă­duri de brazi. Pe atunci chiar cre­deam că există ci­neva care aduce lap­tele de la că­pri­oa­rele de pe munte – ma­gia fun­cţiona, eram vră­jit de lu­mea tai­nică pe care cre­deam că mu­nţii o adă­pos­teau. Când am so­sit ca ado­les­cent, pen­tru pa­tru ani de şcoală sil­vică, su­fle­tul meu era deja pre­gă­tit pen­tru în­tâl­ni­rea cu mu­nţii, ba chiar aş spune că tân­jeam după ei, la ca­pă­tul unei prea ur­bane co­pi­lă­rii. Mun­tele m‑a gă­sit la tim­pul po­tri­vit pen­tru el şi pen­tru mine: pu­team să mă mă­sor cu el şi să în­văţ să‑l iu­besc. Şi nici nu mi‑a fost greu. Tu­tor mi‑a fost ne­nea An­ghel, ve­ci­nul bu­ni­cu­lui, un om sim­plu şi ve­sel, care mă lua cu el la cu­les de ciu­perci, în­vă­ţându-mă cum să aleg că­ra­rea po­tri­vită pen­tru a ajunge îna­poi acasă, cum să dis­ting bi­nele de rău, adică ciu­per­cile bune de cele rele. Unora le va pare lu­cru de şagă, dar e foarte ade­vă­rat: dacă în­veţi să dis­tingi ciu­per­cile bune de cele rele, vei în­văţa să dis­tingi în­tre oa­me­nii buni şi cei răi. O ciu­percă care are cu­lori vii şi e foarte de­co­ra­tivă nu e nici­o­dată co­mes­ti­bilă – la fel şi oa­me­nii prea pa­voa­zaţi as­cund de obi­cei de­fecte şi ră­u­tăţi, pe care se stră­duie să le mas­cheze sub apa­renţele pline de cu­loare. Dacă nu eşti si­gur des­pre o ciu­percă poţi să îi rupi coada şi să o laşi câ­teva mi­nute – ciu­per­cile bune vor rămâne albe, ne­schim­bate, iar cele ne­co­mes­ti­bile se vor înn­e­gri. Dacă nu eşti si­gur de pri­e­te­nia unui om, pune‑l într‑o si­tu­a­ţie di­fi­cilă, care să îi tes­teze li­mi­tele şi vei ve­dea că cei buni vor rămâne ne­schim­baţi, în timp ce ne­tre­b­ni­cii vor în­cepe să îm­proa­şte ocări şi no­roi peste toţi cei care îi con­si­deră vi­no­vaţi de si­tu­a­ţia grea în care se află. E aşa de sim­plu.

Aşa­dar eu re­zo­nez cu mun­tele. Îi ac­cept re­gu­lile şi li­mi­tele pe care mi le im­pune. Am în­vă­ţat că ale­ge­rile pe care le fac în vi­aţă sunt li­mite pe care mi le auto­im­pun, tem­po­rar, pen­tru ca mai târ­ziu să le îm­ping mai de­parte şi să în­drăz­nesc mai mult, pre­cum va­lea unui pârâu care por­neşte în­gustă şi pie­troasă, lă­ţindu-se mai apoi în vale. Am în­vă­ţat că pu­te­rea e inu­tilă fără stă­pâ­nire de sine şi ge­ne­ro­zi­tate. Ade­sea uit să tră­iesc după aceste re­guli, dar con­stant mă în­torc la ele când trag li­nie după o pe­ri­oadă din vi­aţa mea şi fac un bi­lanţ al ce­lor în­tâm­plate.

M‑am re­în­tâl­nit cu câm­pia la Rîm­nicu Să­rat, în anii ‘90, când am ple­cat de la Târgu Neamţ (unde avu­se­sem loc de muncă prin re­par­ti­ţie, după re­gu­lile vre­mii) pen­tru a mă ală­tura fa­mi­liei mele, la vre­mea aceea com­pusă deja din pa­tru mem­bri. Oco­lul sil­vic din Rîm­nic se în­tinde de la de­a­luri îna­lte până la câm­pie, aşa că aş fi avut po­si­bi­li­ta­tea să mi­grez trep­tat, dacă aş fi ştiut şi aş fi vrut. Cred că n‑a fost ca­zul nici de una, nici de alta. M‑am lă­sat pur­tat de în­tâm­plare, azi pe nişte cos­tişe de deal, mâine prin um­bra rară a unor sal­câmi de şes, fără să port grija ge­o­gra­fiei su­fle­teşti pe care pu­team să o ex­plo­rez. Aşa am re­gă­sit câm­pul, în ve­ci­nă­ta­tea pă­du­rii de la Săl­cioara, cu mi­ro­sul său pu­ter­nic de pământ in­cins şi iarbă fi­er­binte, cu arşiţa ne­mi­loasă a amie­zei, când mă bu­cu­ram de um­bra pă­du­rii mai mult de­cât de obi­cei. Am mers de câ­teva ori pen­tru mar­cări (o ope­ra­ţie sil­vică des­pre care n‑am să po­ves­tesc nici­de­cum aici), îm­pre­ună cu o echipă de mun­ci­tori ra­co­laţi ad-hoc de pă­du­rar din­tre să­te­nii Săl­cioa­rei. Cel mai pro­e­mi­nent din­tre ei era nea Soare, un bă­trân de vreo 70 de ani, foarte vioi pen­tru vâr­sta lui, care pă­rea să do­mine pe cei­la­lţi prin ex­pe­rienţă şi au­to­ri­tate – el era pur­tă­to­rul de cu­vânt al gru­pu­lui de să­teni şi îmi co­mu­nica cu multă de­ter­mi­nare şi si­gu­ranţă de sine când tre­buie să fa­cem pa­uză şi unde e mai bine să ne oprim pen­tru masa de prânz.

Am mân­cat cu toţii la Fân­tana Săl­cioa­rei, un loc anume ales pen­tru apro­pi­e­rea de apă, re­per foarte im­por­tant pen­tru ori­cine tră­ieşte la câmp. Mun­te­nii îşi fac pu­ţine griji pen­tru apă, pen­tru că ţâş­neşte de peste tot – cei de la câm­pie o preţu­iesc pen­tru că e rară şi greu de gă­sit. Am în­tins pe un ziar, desfă­cut de nea Soare, ceea ce aveam fi­e­care: brânză, sa­lam, roşii, pâine. Mân­cau toţi cu poftă, mânca şi nea Soare, deşi îl ne­că­jea pro­teza den­tară care cam clămpă­nea în gura lui – de bună seamă pe vre­mea aceea nu se ştia de Co­rega. Mi-era milă de el pe de o parte şi-mi cam strica pofta de mân­care pe de alta… ce era să fac, m‑am pre­fă­cut că nu aud ni­mic şi am în­ce­put să spo­ro­văim des­pre una şi alta. După masă am ajuns cum era şi ca­zul la po­li­tică. Eu eram foarte ţă­ră­nist şi li­be­ral pe atunci, nea Soare şi ai lui erau cu FSN-ul. Poate că atunci am înţe­les cel mai bine cât de im­por­tantă era pen­tru ei ge­o­gra­fia câm­piei în care tră­iau – mi-au spus că îl sim­pa­ti­zează pe Ili­escu pen­tru că el le‑a dat pământ. Şi pen­tru că a pro­mis că n‑o să vină bo­ie­rii îna­poi. Pen­tru oa­me­nii aceia re­li­e­ful în­semna lu­cruri mult mai con­crete de­cât ar fi pu­tut în­semna pen­tru mine: era hrana de azi, si­gu­ranţa zi­lei de mâine şi sta­tu­tul so­cial la care vi­sa­seră. Lasă că n‑aveau bani de arat, că n‑aveau unelte mo­derne – vorba e că-şi re­gă­si­seră dem­ni­ta­tea şi ros­tul.

Ţă­ra­nul de la munte nu şi‑a pier­dut în cele mai multe ca­zuri ave­rea. Pămân­tul i‑a ră­mas pen­tru că nu era po­si­bilă co­lec­ti­vi­za­rea. Şi chiar atunci când a pier­dut o parte din pământ, nici­o­dată nu a în­ce­tat să spere că îl va că­păta îna­poi. Era drep­tul său, de care fu­sese vă­du­vit pe ne­drept – cre­dinţa ne­stră­mu­tată în drep­tate lui l‑a fă­cut me­reu să cre­adă că lu­cru­rile se vor in­drepta. Ţă­ra­nul de la câmp a pier­dut tot, dacă avea ceva. A pier­dut pământ, ani­male, unelte – dem­ni­ta­tea a ră­mas pen­tru el doar o vorbă, bună doar de spus la săr­bă­tori, după câ­teva pa­hare de vin. Ne­vol­ni­cii sa­tu­lui, beţi­vii şi pu­tu­roşii au de­ve­nit noii li­deri ai co­mu­ni­tă­ţi­lor – nu­miţi de co­mu­ni­şti pen­tru ceea ce se nu­mea atunci “ori­gine să­nă­toasă”. Ge­ne­ra­ţii în­tregi au pier­dut sen­sul pro­pri­e­tă­ţii şi au ajuns să omită că de fapt pămân­tul pe care‑l mun­ceau le‑a apa­rţi­nut cân­dva – au pri­vit aşa­dar le­gile post-re­vo­lu­ţio­nare ca pe o îm­pro­pri­e­tă­rire, nu ca pe o res­ta­u­ra­ţie. Ili­escu era un fi­lo­tim, nu un jus­ti­ţiar. El le dă­ruia pământ, nu le fă­cea drep­tate.

Oa­me­nii câm­pu­lui sunt stra­nii pen­tru mine, o na­ţiune pa­ra­lelă pe care n‑o înţe­leg ade­sea. Nu pri­cep de pildă de ce tot ceea ce clă­desc e pus sub sem­nul pro­vi­zo­ri­u­lui, me­nit să nu du­reze şi să nu fie nici mă­car fru­mos. Vo­ca­ţia te­me­i­ni­ciei le lip­seşte com­plet. Am în­cer­cat să-mi ex­plic asta prin se­co­lele de ex­pu­nere la in­va­da­to­rii care ar­deau şi dis­tru­geau to­tul în cale – cei din câm­pie le erau me­reu în drum – dar ştiu în adân­cul su­fle­tu­lui că nu asta e ex­pli­ca­ţia, mai ales că a tre­cut atâta timp de atunci. Gar­du­rile câm­pe­ni­lor sunt tot şu­brede şi im­pro­vi­zate din co­ceni sau crengi strâmbe lu­ate din crâng, adă­pos­tul ani­ma­le­lor e tot o dă­râ­mă­tură din chir­pici ames­te­cat cu nu­iele, gata să cadă peste bie­tele vi­e­tăţi. Cur­tea e plină de ani­male, nu e nici o se­pa­ra­ţie în­tre om şi do­bi­toc, doar via este îm­pre­j­mu­ită şi tra­tată cu preţu­ire pen­tru că de acolo vine unica sursă de di­ver­tis­ment a ţă­ra­nu­lui de la şes.

Poate că e ceva mai pro­fund de­cât is­to­ria, poate că e ge­o­gra­fia în­con­ju­ră­toare care ne mo­de­lează su­fle­tele. Ţă­ra­nii ruşi, mu­ji­cii, sunt ase­mă­nă­tori com­por­ta­men­tal, beţivi, sen­ti­men­tali şi pe­si­mi­şti, con­vinşi că soarta le este pe­ce­tlu­ită – stepa rusă sea­mană cu şe­su­rile Mol­do­vei sau cu Bă­ră­ga­nul… Ha­bar n‑am. Tot ce pot să spun este că, din în­tâm­plare sau nu, eu am ra­tat în­tâl­ni­rea cu câm­pia şi am ră­mas le­gat su­fle­teşte de mu­nţi. Fie-mi ier­tate vor­bele ne­po­tri­vite des­pre câm­pi­ile din su­fle­tele al­tora.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Sorin

    Poate că da, e şi o pro­blemă ma­te­rială. Dar la câmp se face grâul şi po­rum­bul, se coace via. Le poţi da la schimb pen­tru lemn, dacă eşti gos­po­dar. Sunt sate de câm­pie în Ba­nat unde to­tul e chi­ver­ni­sit şi bine fă­cut… Lor nu le lip­sesc ma­te­ri­a­lele? Până la urmă omul sfinţeşte lo­cul.

  2. Alice

    Eram da­toare cu un răs­puns aici.
    Mă bu­cur că Alin a punc­tat ceea ce vro­iam şi eu, de fapt, să spun.
    Şi anume că, din­colo de ex­pli­ca­ţi­ile an­tro­po­lo­gice, există această umi­li­toare ca­uză: cea ma­te­rială. Gar­du­rile re­pre­zintă (îmi place să cred că au re­pre­zen­tat) coş­ma­rul oa­me­ni­lor de la câm­pie: mo­tiv de ceartă cu ve­ci­nii da­to­rită li­ghi­oa­ne­lor care se plim­bau în voie prin­tre gar­du­rile să­ră­căcios în­cro­pite, pri­lej pen­tru alte li­ghi­oane — de data asta mai săl­ba­tice (vulpi, di­hori) — de a ataca oră­tă­ni­ile do­mes­tice, mo­tiv de fu­rie atunci când pro­pri­ile oră­tă­nii dă­deau ata­cul la vie sau la gră­dina de le­gume, din ca­uza ace­lo­raşi gar­duri să­ră­căcios în­cro­pite. Şi nu în ul­ti­mul rând groaza că anul ăsta chiar tre­buie să di­sloc o parte dintr-un bu­get aproape in­e­xis­tent pen­tru a la­tură de gard că­zută.
    Când ai o gră­dină de 5000 mp, plus, pe de o parte, o ga­le­rie de oră­tă­nii, fi­e­care tre­bu­ind să aibă pro­priul obor, după nu­mele şi ase­mă­na­rea lor, iar pe de altă parte de apă­rat via, gră­dina de le­gume şi gră­di­niţa de flori, lu­cru­rile rămân poate sim­ple, dar de­loc ieftine, când iţi lip­sesc re­sur­sele.

    Atunci când co­piii cresc şi nu mai ai chel­tu­ie­lile cu în­treţi­ne­rea lor la şcoală, atunci când co­piii cresc şi îşi ajută pă­rinţii, ră­sar şi gar­du­rile…

    Cât des­pre fân­tâni, nu doar că acum fi­e­care gos­po­dă­rie are pro­pria fân­tână, dar are şi apă cu­rentă la ro­bi­net.

  3. vanil

    În­te­leg des­tul de bine ce vrei sa spui, pen­tru sim­plul fapt că am ur­mat un tra­seu ase­mă­nă­tor, în care doar co­or­do­na­tele ge­o­gra­fice di­feră.

    De ce fac cei de la câm­pie lu­cru­rile mai pu­țin trai­nice? Cred că există și un as­pect eco­no­mic: pe de o parte, lipsa ma­te­ri­a­le­lor de con­struc­ție, ma­te­ri­ale care abu­ndă în zona montană. La câm­pie poți să mergi ki­lo­me­tri în­tregi și să nu gă­sești o pia­tră cu care sa arunci după câini. De lemn nu mai vor­besc. Pe de altă parte, e ne­ce­si­ta­tea de a avea o casă trai­nică. Am vă­zut foarte multe case în zona de câm­pie ri­di­cate di­rect pe pământ. Ori, la munte nici nu se pune pro­blema să nu în­cepi cu o fun­da­ție să­nă­toasă. Ceea ce e va­la­bil într‑o parte, în cea­laltă nu se mai po­tri­vește. Ches­tie de ge­o­gra­fie.

    Apoi, te mai poți uita la fân­tâni. La cam­pie, ajunge una pen­tru tot sa­tul. Apa tre­buie adusă de la mare adân­cime (în plus, ai mai pu­ține fân­tâni de otră­vit). La munte, în schimb, gă­sești una în fi­ece curte. De la un punct în­colo, e o pro­blemă de mân­drie.

    Dar, oa­meni in­te­re­sanți gă­sești peste tot și, până la urmă, asta poate fi lu­crul care con­tează.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.