Geografia sufletului nostru

Mi-am adus aminte despre munţi. Am a‑i mulţumi lui Alice pen­tru asta – un comen­tariu al ei mi‑a readus în minte nişte gân­duri mai vechi despre armo­nia din­tre relief şi sufle­tul fiecăruia din­tre noi. Nu mai ştiu unde, într-un roman cred, am citit despre un per­sonaj care iubea câmpia pen­tru spaţiul nes­fârşit pe care i‑l dăruia, neîn­grădit de obsta­cole. Dim­potrivă, muntele îl sufoca. Eu sunt în situ­aţia exact opusă.

Munţii îmi dau măsura măreţiei, a dura­bil­ităţii, a temeini­ciei. Mă fac să cred că există un temei pen­tru ceea ce clădeşti în umbra lor, atâta timp cât nu încerci să îi sfidezi. Câmpia nes­fârşită mă sperie prin lipsa reperelor – plat şi aparent infinit şesul mă apasă, mă face să mă simt vul­ner­a­bil, fără apărare. Sunt atras deci de vecină­tatea pan­tei, fără să o per­cep ca pe o provo­care – nicio­dată nu mi-am dorit să fiu alpin­ist de pildă şi nici nu reuşesc să pătrund în log­ica aces­tui sport. Muntele îmi este suport şi pri­eten, îl simt patern şi pro­tec­tor. Este aspru, are legi dure, dar dacă îi respecţi reg­ulile te va scoate la liman. Şesul îmi pare înşelă­tor şi ostil – repe­rul lipseşte ori­unde te-ai uita, o sim­plă răsu­cire pe căl­câie şi poţi porni pe un drum greşit, pierzându-te în pusti­etate.

De fapt am trăit destul de puţin la câmpie. În sen­sul strict al ter­menu­lui. Mi-am petre­cut copilăria în Bacău, într-un cartier vecin cu câm­pul, dar eram prea scund încă pen­tru a privi în per­spec­tivă. Pe undeva pe aproape era aero­por­tul, dar nu îmi amintesc de avioane – oare de ce? Aşadar am ratat şansa de a mă iden­ti­fica prin planei­tatea şesu­lui. Am venit apoi la Bucureşti, tot într‑o mar­gine de oraş, în Pre­lun­girea Sălaj. Locuiam într-un bloc de patru etaje, la parter, într-un aparta­ment de două camere: părinţii mei, sora mea şi eu. De pe fer­eas­tră vedeam ultim­ile blocuri şi case ale oraşu­lui, iar din­colo de ele se întin­dea câm­pul, dar în mod ciu­dat am ratat din nou întâl­nirea cu el: Bucureştiul striveşte prin per­son­al­i­tatea sa orice formă de relief, o min­i­mal­izează, o ridi­culizează. Oraşul mă absorbea cu totul în el, îmi capta atenţia cu mulţimea de eveni­mente din­lăun­trul său, toate nemaivăzute şi nema­iauzite. Cred că aceea a fost ultima mea şansă de a iubi câmpia – am ratat‑o fără să ştiu că nu mi se va mai îngă­dui o altă încer­care.

Pe urmă am ple­cat la liceu, la Câm­pu­lung Moldove­nesc. Fus­esem acolo în multe vacanţe ante­rioare. Munţii mă fer­me­caseră deja pe când eram foarte mic, puţin câte puţin, aju­taţi de bunica mea, care îmi dădea dimineaţa să beau lapte, despre care îmi spunea că e de căprioară, arătându-mi prin fer­eas­tra mică a bucă­tariei nes­fărşitele păduri de brazi. Pe atunci chiar cre­deam că există cineva care aduce laptele de la căprioarele de pe munte – magia funcţiona, eram vrăjit de lumea tainică pe care cre­deam că munţii o adă­posteau. Când am sosit ca ado­les­cent, pen­tru patru ani de şcoală sil­vică, sufle­tul meu era deja pregătit pen­tru întâl­nirea cu munţii, ba chiar aş spune că tân­jeam după ei, la capă­tul unei prea urbane copilării. Muntele m‑a găsit la tim­pul potrivit pen­tru el şi pen­tru mine: puteam să mă măsor cu el şi să învăţ să‑l iubesc. Şi nici nu mi‑a fost greu. Tutor mi‑a fost nenea Anghel, vecinul bunicu­lui, un om sim­plu şi vesel, care mă lua cu el la cules de ciu­perci, învăţându-mă cum să aleg cărarea potriv­ită pen­tru a ajunge înapoi acasă, cum să dis­t­ing binele de rău, adică ciu­per­cile bune de cele rele. Unora le va pare lucru de şagă, dar e foarte ade­vărat: dacă înveţi să dis­tingi ciu­per­cile bune de cele rele, vei învăţa să dis­tingi între oamenii buni şi cei răi. O ciu­percă care are culori vii şi e foarte dec­o­ra­tivă nu e nicio­dată comestibilă – la fel şi oamenii prea pavoazaţi ascund de obi­cei defecte şi răutăţi, pe care se stră­duie să le mascheze sub aparenţele pline de culoare. Dacă nu eşti sigur despre o ciu­percă poţi să îi rupi coada şi să o laşi câteva minute – ciu­per­cile bune vor rămâne albe, neschim­bate, iar cele neco­mestibile se vor înnegri. Dacă nu eşti sigur de pri­ete­nia unui om, pune‑l într‑o situ­aţie difi­cilă, care să îi testeze lim­itele şi vei vedea că cei buni vor rămâne neschim­baţi, în timp ce netreb­nicii vor începe să împroaşte ocări şi noroi peste toţi cei care îi con­sid­eră vino­vaţi de situ­aţia grea în care se află. E aşa de sim­plu.

Aşadar eu rezonez cu muntele. Îi accept reg­ulile şi lim­itele pe care mi le impune. Am învăţat că alegerile pe care le fac în viaţă sunt lim­ite pe care mi le autoim­pun, tem­po­rar, pen­tru ca mai târziu să le împ­ing mai departe şi să îndrăz­nesc mai mult, pre­cum valea unui pârâu care porneşte îngustă şi pietroasă, lăţindu-se mai apoi în vale. Am învăţat că put­erea e inutilă fără stăpânire de sine şi gen­eroz­i­tate. Ade­sea uit să trăi­esc după aceste reg­uli, dar con­stant mă întorc la ele când trag linie după o perioadă din viaţa mea şi fac un bilanţ al celor întâm­plate.

M‑am reîn­tâl­nit cu câmpia la Rîm­nicu Sărat, în anii ‘90, când am ple­cat de la Târgu Neamţ (unde avus­esem loc de muncă prin repar­tiţie, după reg­ulile vremii) pen­tru a mă ală­tura fam­i­liei mele, la vre­mea aceea com­pusă deja din patru mem­bri. Ocolul sil­vic din Rîm­nic se întinde de la dealuri înalte până la câmpie, aşa că aş fi avut posi­bil­i­tatea să migrez trep­tat, dacă aş fi ştiut şi aş fi vrut. Cred că n‑a fost cazul nici de una, nici de alta. M‑am lăsat pur­tat de întâm­plare, azi pe nişte costişe de deal, mâine prin umbra rară a unor sal­câmi de şes, fără să port grija geografiei sufleteşti pe care puteam să o explorez. Aşa am regăsit câm­pul, în vecină­tatea pădurii de la Săl­cioara, cu miro­sul său put­er­nic de pământ incins şi iarbă fierbinte, cu arşiţa nemiloasă a amiezei, când mă bucu­ram de umbra pădurii mai mult decât de obi­cei. Am mers de câteva ori pen­tru mar­cări (o oper­aţie sil­vică despre care n‑am să povestesc nicide­cum aici), împre­ună cu o echipă de munci­tori raco­laţi ad-hoc de pădu­rar din­tre sătenii Săl­cioarei. Cel mai proem­i­nent din­tre ei era nea Soare, un bătrân de vreo 70 de ani, foarte vioi pen­tru vârsta lui, care părea să domine pe ceilalţi prin expe­rienţă şi autori­tate – el era purtă­torul de cuvânt al grupu­lui de săteni şi îmi comu­nica cu multă deter­minare şi sig­u­ranţă de sine când tre­buie să facem pauză şi unde e mai bine să ne oprim pen­tru masa de prânz.

Am mân­cat cu toţii la Fân­tana Săl­cioarei, un loc anume ales pen­tru apropierea de apă, reper foarte impor­tant pen­tru oricine trăieşte la câmp. Muntenii îşi fac puţine griji pen­tru apă, pen­tru că ţâşneşte de peste tot – cei de la câmpie o preţui­esc pen­tru că e rară şi greu de găsit. Am întins pe un ziar, des­fă­cut de nea Soare, ceea ce aveam fiecare: brânză, salam, roşii, pâine. Mân­cau toţi cu poftă, mânca şi nea Soare, deşi îl necă­jea pro­teza den­tară care cam clăm­pănea în gura lui – de bună seamă pe vre­mea aceea nu se ştia de Corega. Mi-era milă de el pe de o parte şi-mi cam strica pofta de mân­care pe de alta… ce era să fac, m‑am pre­fă­cut că nu aud nimic şi am început să sporovăim despre una şi alta. După masă am ajuns cum era şi cazul la politică. Eu eram foarte ţărănist şi lib­eral pe atunci, nea Soare şi ai lui erau cu FSN-ul. Poate că atunci am înţe­les cel mai bine cât de impor­tantă era pen­tru ei geografia câmpiei în care trăiau – mi-au spus că îl sim­pa­tizează pe Ili­escu pen­tru că el le‑a dat pământ. Şi pen­tru că a promis că n‑o să vină boierii înapoi. Pen­tru oamenii aceia relieful însemna lucruri mult mai con­crete decât ar fi putut însemna pen­tru mine: era hrana de azi, sig­u­ranţa zilei de mâine şi statu­tul social la care visas­eră. Lasă că n‑aveau bani de arat, că n‑aveau unelte mod­erne – vorba e că-şi regă­sis­eră dem­ni­tatea şi ros­tul.

Ţăranul de la munte nu şi‑a pier­dut în cele mai multe cazuri averea. Pămân­tul i‑a rămas pen­tru că nu era posi­bilă colec­tivizarea. Şi chiar atunci când a pier­dut o parte din pământ, nicio­dată nu a înc­etat să spere că îl va căpăta înapoi. Era drep­tul său, de care fus­ese vădu­vit pe nedrept – cred­inţa nestră­mu­tată în drep­tate lui l‑a făcut mereu să creadă că lucrurile se vor indrepta. Ţăranul de la câmp a pier­dut tot, dacă avea ceva. A pier­dut pământ, ani­male, unelte – dem­ni­tatea a rămas pen­tru el doar o vorbă, bună doar de spus la săr­bă­tori, după câteva pahare de vin. Nevol­nicii sat­u­lui, beţivii şi putur­oşii au devenit noii lid­eri ai comu­nităţilor – numiţi de comu­nişti pen­tru ceea ce se numea atunci “orig­ine sănă­toasă”. Gen­er­aţii întregi au pier­dut sen­sul pro­pri­etăţii şi au ajuns să omită că de fapt pămân­tul pe care‑l munceau le‑a aparţinut cândva – au privit aşadar legile post-revoluţionare ca pe o împro­pri­etărire, nu ca pe o restau­raţie. Ili­escu era un filo­tim, nu un justiţiar. El le dăruia pământ, nu le făcea drep­tate.

Oamenii câm­pu­lui sunt stranii pen­tru mine, o naţi­une para­lelă pe care n‑o înţe­leg ade­sea. Nu pri­cep de pildă de ce tot ceea ce clădesc e pus sub sem­nul provi­zo­ri­u­lui, menit să nu dureze şi să nu fie nici măcar fru­mos. Vocaţia temeini­ciei le lipseşte com­plet. Am încer­cat să-mi explic asta prin sec­olele de expunere la invada­torii care ardeau şi dis­trugeau totul în cale – cei din câmpie le erau mereu în drum – dar ştiu în adân­cul sufle­tu­lui că nu asta e expli­caţia, mai ales că a tre­cut atâta timp de atunci. Gar­durile câm­pe­nilor sunt tot şubrede şi improvizate din coceni sau crengi strâmbe luate din crâng, adă­pos­tul ani­malelor e tot o dărâmă­tură din chirpici ameste­cat cu nuiele, gata să cadă peste bietele vietăţi. Curtea e plină de ani­male, nu e nici o sep­a­raţie între om şi dobitoc, doar via este împre­j­muită şi tratată cu preţuire pen­tru că de acolo vine unica sursă de diver­tis­ment a ţăran­u­lui de la şes.

Poate că e ceva mai pro­fund decât isto­ria, poate că e geografia încon­jură­toare care ne mod­e­lează sufletele. Ţăranii ruşi, mujicii, sunt asemănă­tori com­por­ta­men­tal, beţivi, sen­ti­men­tali şi pes­im­işti, con­vinşi că soarta le este pecetluită – stepa rusă sea­mană cu şesurile Moldovei sau cu Bără­ganul… Habar n‑am. Tot ce pot să spun este că, din întâm­plare sau nu, eu am ratat întâl­nirea cu câmpia şi am rămas legat sufleteşte de munţi. Fie-mi ier­tate vor­bele nepotriv­ite despre câmpi­ile din sufletele altora.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Sorin

    Poate că da, e şi o prob­lemă mate­ri­ală. Dar la câmp se face grâul şi porum­bul, se coace via. Le poţi da la schimb pen­tru lemn, dacă eşti gospo­dar. Sunt sate de câmpie în Banat unde totul e chivernisit şi bine făcut… Lor nu le lipsesc mate­ri­alele? Până la urmă omul sfinţeşte locul.

  2. Alice

    Eram datoare cu un răspuns aici.
    Mă bucur că Alin a punc­tat ceea ce vroiam şi eu, de fapt, să spun.
    Şi anume că, din­colo de expli­caţi­ile antropo­log­ice, există această umil­i­toare cauză: cea mate­ri­ală. Gar­durile reprez­intă (îmi place să cred că au reprezen­tat) coş­marul oame­nilor de la câmpie: motiv de ceartă cu vecinii datorită lighioanelor care se plim­bau în voie printre gar­durile sărăcă­cios încro­pite, prilej pen­tru alte lighioane — de data asta mai săl­bat­ice (vulpi, dihori) — de a ataca orătăni­ile domes­tice, motiv de furie atunci când pro­pri­ile orătănii dădeau atacul la vie sau la gră­d­ina de legume, din cauza acelo­raşi gar­duri sărăcă­cios încro­pite. Şi nu în ultimul rând groaza că anul ăsta chiar tre­buie să dis­loc o parte dintr-un buget aproape inex­is­tent pen­tru a latură de gard căzută.
    Când ai o grăd­ină de 5000 mp, plus, pe de o parte, o galerie de orătănii, fiecare tre­buind să aibă pro­priul obor, după numele şi asemănarea lor, iar pe de altă parte de apărat via, gră­d­ina de legume şi gră­diniţa de flori, lucrurile rămân poate sim­ple, dar deloc ief­tine, când iţi lipsesc resursele.

    Atunci când copiii cresc şi nu mai ai chel­tu­ielile cu întreţinerea lor la şcoală, atunci când copiii cresc şi îşi ajută părinţii, răsar şi gar­durile…

    Cât despre fân­tâni, nu doar că acum fiecare gospodărie are pro­pria fân­tână, dar are şi apă curentă la robi­net.

  3. vanil

    Înte­leg destul de bine ce vrei sa spui, pen­tru sim­plul fapt că am urmat un traseu asemănă­tor, în care doar coor­do­natele geografice diferă.

    De ce fac cei de la câmpie lucrurile mai puțin trainice? Cred că există și un aspect eco­nomic: pe de o parte, lipsa mate­ri­alelor de con­strucție, mate­ri­ale care abundă în zona mon­tană. La câmpie poți să mergi kilo­metri întregi și să nu găsești o pia­tră cu care sa arunci după câini. De lemn nu mai vorbesc. Pe de altă parte, e nece­si­tatea de a avea o casă trainică. Am văzut foarte multe case în zona de câmpie ridi­cate direct pe pământ. Ori, la munte nici nu se pune prob­lema să nu începi cu o fun­dație sănă­toasă. Ceea ce e val­a­bil într‑o parte, în cealaltă nu se mai potrivește. Chestie de geografie.

    Apoi, te mai poți uita la fân­tâni. La campie, ajunge una pen­tru tot satul. Apa tre­buie adusă de la mare adâncime (în plus, ai mai puține fân­tâni de otrăvit). La munte, în schimb, găsești una în fiece curte. De la un punct încolo, e o prob­lemă de mân­drie.

    Dar, oameni intere­sanți găsești peste tot și, până la urmă, asta poate fi lucrul care con­tează.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu