Am o pă­lă­rie de pai, cum­pă­rată acum un an şi ceva în Ve­neţia, când soa­rele nă­u­ci­tor m‑a con­vins să trec peste re­ti­cenţa mea faţă de acest ac­ce­so­riu ves­ti­men­tar şi să-mi cum­păr una. Acum nu mai cred că sunt ri­di­col cu pă­lă­rie (chiar şi de pai), une­ori chiar co­che­tez cu ideea de a purta una de fe­tru sau de piele, cu bo­ruri largi. Poate o să-mi las şi barba să cre­ască… în fond tre­buie să mă pre­gă­tesc să de­vin un moş sim­pa­tic. Nu mai e mult până acolo, nu‑i aşa? Pen­tru că n‑am unde s‑o ţin, pă­lă­ria de pai stă pe cre­ş­te­tul ve­io­zei mele de bi­rou. Seara mă aşez la bi­rou şi îmi pun pă­lă­ria pe cap, exact ca acum când scriu aceste rân­duri, şi asta mă face să mă simt pur­tat cu mulţi ani în urmă, în anii ‘20, pe vre­mea când pă­lă­ri­ile erau aproape obligatorii.

Zi­lele tre­cute m‑am în­tors în Rîm­nicu Să­rat, îm­pre­ună cu Car­men. Ta­tăl ei a ple­cat pen­tru un timp ne­de­fi­nit, iar apar­ta­men­tul lui a ră­mas pus­tiu şi inu­til. Noi ne du­cem acolo, tre­cem prin ci­mi­tir şi aprin­dem lu­mâ­nări, dar eu sunt tot mai con­vins că par­tea esenţi­ală a oa­me­ni­lor, de anima, nu dis­pare în ne­ant, ci doar pleacă o vreme în altă parte. Tre­buia însă să dăm o re­zo­lu­ţie apar­ta­men­tu­lui ce a ră­mas – din punct de ve­dere prac­tic era o chel­tu­ială inu­tilă şi toată lu­mea ne‑a în­dem­nat să‑l vin­dem. Am gă­sit în mod mi­ra­cu­los un do­ri­tor, ne-am înţe­les uşor la preţ, rămâ­nea doar să eli­be­răm apar­ta­men­tul de lu­cru­rile dinăuntru.

Car­men şi‑a luat câ­teva zile li­bere. Am dus‑o la tren şi a ple­cat într‑o di­mi­neaţă de mier­curi, plă­nu­ind amân­doi că sâm­bătă voi veni şi eu şi vom goli apar­ta­men­tul. S‑a în­tâm­plat însă alt­fel, fără pla­nul nos­tru, pen­tru că au fost des­tui, din­tre ru­dele mai mult sau mai pu­ţin apro­pi­ate, cei dor­nici să dea o mână de aju­tor în schim­bul obiec­te­lor din apar­ta­ment. Şi uite aşa, când am ajuns eu la Rîm­nic casa era com­plet go­lită – pe Car­men am luat‑o di­mi­neaţa de la ru­dele din Gher­gheasa (o co­mună la 15 km de oraş) unde îşi pe­tre­cuse noap­tea, re­fu­gi­ată din apar­ta­men­tul pustiit.

Am in­trat amân­doi în casa so­cri­lor mei şi din prima clipă am înţe­les cât de greu i‑a fost lui Car­men să aban­do­neze tot ce fu­sese în­căr­cat de sem­ni­fi­ca­ţii cu pu­ţin timp în urmă. Pe­reţii goi ai apar­ta­men­tu­lui erau de­zo­lanţi, parcă ni­meni n‑ar fi fost nici­o­dată acolo şi nu m‑am pu­tut îm­pie­dica să nu mă gân­desc la uşu­rinţa cu care se des­tramă tot ceea ce clă­dim o vi­aţă în­treagă, con­vinşi fi­ind că ast­fel dă­i­nuim. Sunt doar obiecte, e drept, dar sunt atâ­tea amin­tiri le­gate de unele din­tre ele, amin­tiri plă­cute sau nu, is­to­ria re­tră­ită a vi­eţii noas­tre, în­cât e du­re­ros să le îm­pră­ş­tii gân­dindu-te că ast­fel îţi îm­pră­ş­tii pro­pria vi­aţă. Mă plim­bam prin ca­me­rele goale, ră­mase acum doar pe­reţi de be­ton şi mă în­tre­bam unde se vor fi dus toate cli­pele pe care le-am trăit acolo.

Car­men a trăit acolo mult mai mult de­cât mine. Mare parte a co­pi­lă­riei ei şi toată ado­les­cenţa erau im­preg­nate în zi­du­rile apar­ta­men­tu­lui. Pen­tru ea tre­buie să fi fost te­ri­bil de greu. Dintr‑o dată, fără nici un pre­a­viz, tre­buia să-şi ia ră­mas bun de la co­pi­lă­rie. Mie aproape că-mi ve­nea să plâng pen­tru ea – înţe­le­geam ce simte şi cât de greu îi era – şi aş fi vrut să‑i spun ceva care s‑o aline, dar nu era ni­mic de spus. Cli­pele as­tea le trăim fi­e­care sin­guri, ori­cât de aproape ar vrea să ne fie cei din jur. Într-un fel abia atunci şi acolo ea îşi lua de­fi­ni­tiv ră­mas bun de la pă­rinţii ei. Câtă vreme mai exista apar­ta­men­tul mai ră­mă­sese un fir le­gat de ei, in­di­rect şi ipo­te­tic, dar su­fi­cient ca să hră­nească ilu­zia că îţi poţi salva amin­ti­rile, în­cu­indu-le în­tre nişte zi­duri ca într-un sipet.

M‑am gân­dit apoi când îmi va veni rân­dul să trec prin ace­leaşi sen­ti­mente şi atunci m‑a iz­bit evi­denţa: mie nu mi se poate în­tâm­pla asta. Nu aşa. Pot doar să înţe­leg te­o­re­tic, dar prac­tic nu pot trăi sen­ti­men­tele as­tea. Pen­tru cel mai sim­plu mo­tiv: eu nu am ră­dă­cini. Casa co­pi­lă­riei mele nu există, pen­tru că ne-am tot mu­tat de colo-colo şi nu m‑am si­mţit nici­o­dată le­gat pro­fund de un anume loc. Am fost în Bu­cu­reşti, apoi în Ba­cău, apoi iar în Bu­cu­reşti, mai în­tâi prin Pre­lun­gi­rea Să­laj, pe urmă în Ber­ceni. Poate doar ado­les­cenţa, anii li­ce­u­lui, pe­tre­cuţi la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc să îi pot so­coti mai sta­tor­nici. Aşa mi-aş ex­plica de ce am multe în­do­ieli când vine vorba să vin­dem casa bu­ni­ci­lor de acolo, deşi nu mai lo­cu­ieşte ni­meni în ea şi se pră­pă­deşte de la o zi la alta. Pe urmă au fost anii de stu­denţie la Bra­şov, apoi Pi­pi­rig, Tîrgu Neamţ, Rîm­nicu Să­rat, iar Bu­cu­reşti… Îmi amin­tesc că mai de­mult mă gân­deam să scriu o carte care să se nu­mească “La mine acasă, în tren”. Că­lă­to­ream mult.

Poate că e mai bine aşa: ne­a­vând un loc de unde să plec de­fi­ni­tiv, nu tre­buie să-mi iau ră­mas bun de la co­pi­lă­rie într-un mod ra­di­cal. Pot să mă pre­fac că încă e cu mine. Pot să elu­dez tris­teţea de a rămâne doar cu câ­teva amin­tiri. Dar ştiu bine că e doar o ilu­zie. Eu m‑am des­pă­rţit de co­pi­lă­rie fără să ştiu, mult mai de­mult, pe vre­mea când asta nu în­semna mare lu­cru pen­tru mine, când nu-mi păsa. Am ra­tat şansa de a afla cât de mult mi-am iu­bit anii co­pi­lă­riei, su­fe­rind la des­pă­rţi­rea de ei.

E târ­ziu. Mi-am am pus pă­lă­ria de pai îna­poi pe cre­ş­te­tul ve­io­zei. Voi când v‑aţi des­pă­rţit de copilărie?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Am iubit‑o aşa cum iu­beşti un bărbat

    I‑am iu­bit carnea.

    I‑am iu­bit pie­lea mâi­ni­lor li­pită de oase, prin care ieşeau preg­nant ve­nele; mi-am plim­bat în­de­lung de­ge­tele peste aceste vi­ni­şoare al­bas­tre, presându-le din loc în loc, oprind sân­gele, în în­cer­ca­rea, poate, de a opri tim­pul sau în nă­dej­dea că o dată eli­be­rată ca­lea, svâc­ni­rea sân­ge­lui îi va în­vi­ora pu­ţin tru­pul, îi va reda din vi­aţa care da să se scurgă.
    A fost o dra­goste târ­zie, la ma­tu­ri­ta­tea mea şi bă­trâ­neţea ei, când eu pro­ba­bil am în­ce­put să în­tre­văd ce e vi­aţa. Nu-mi amin­tesc strân­ge­rea bra­ţe­lor sale, de când eram mică, însă păs­trez amin­ti­rea de când îmi odih­neam ca­pul în poala ei, mare fiind.

    I‑am iu­bit poveştile.

    I‑am iu­bit po­veş­tile, ace­leaşi po­veşti din ve­chime, spuse iar şi iar, fără să mă plic­ti­sesc vreo­dată. Mă bu­cu­ram de fi­e­care dată, pre­cum o fe­meie în­dră­gos­tită râde toată vi­aţa la ace­laşi banc spus de băr­ba­tul ei, ca şi cum l‑ar auzi pen­tru prima oară, deşi ştie fi­na­lul, deşi l‑a au­zit de ne­nu­mă­rate ori.

    I‑am iu­bit în­chi­na­rea şi rugăciunea.

    Ză­bo­vea asu­pra în­chi­nă­rii, m‑a în­vă­ţat să fac cru­cea dreaptă, iar car­tea sa de ru­gă­ciuni, pe care o păs­trez pe bi­roul meu, are co­lţu­rile pa­gi­ni­lor de la ru­gă­ciu­nile în­ce­pă­toare, dan­te­late, aşa cum s‑au to­pit sub de­ge­tele ei.

    I‑am iu­bit tă­ce­rile şi singurătatea.

    Şi‑a pe­tre­cut mulţi ani în odă­iţa ei, cu tru­pul îm­pu­ţi­nat, şe­zând la 90 de grade, cu spa­tele la sobă. Nu mai au­zea bine, nu mai ve­dea bine, ceea ce i‑a di­mi­nuat co­mu­ni­ca­rea cu cei­la­lţi. Um­plute cu dor, cu că­inţă şi înţe­le­suri, zi­lele s‑au scurs, zi după zi.

    I‑am iu­bit aş­tep­ta­rea aşteptându-mă.

    Deşi o mis­tuia do­rul de fe­tele pier­dute mult prea de­vreme, una în vâr­stă de 38 de ani, cea­laltă de 57 de ani, nu se gră­bea să plece din­colo. Îi era frică de moarte şi de chi­nu­rile cele veş­nice.
    Iu­bea vi­aţa fără să‑i ceară ceva, poate doar să­nă­tate, şi con­si­dera că a trăi, a trăi pur şi sim­plu, a fi în vi­aţă e cea mai mare bi­ru­inţă.
    A sfîrşit prin a se să­tura de vi­aţă. 94 de ani de vi­aţa. Doar atunci a pu­tut să plece, nu îna­inte însă, ca jo­cu­rile sorţii să facă aşa în­cât să mai pe­tre­cem îm­pre­ună o săp­tămână. Doar noi două. Ul­tima săp­tămână. În timp ce eu ple­cam spre Bu­cu­reşti, ea a ales să plece spre acel drum fără în­toar­cere, îm­pă­cată, îmi în­chi­pui, fi­ind, de această şe­dere împreună.

    I‑am iu­bit fra­gi­li­ta­tea şi neputinţa.

    Azi, când o vi­sez, e mică cât o ne­ghi­niţă, e fra­gilă ca un porţe­lan, e di­a­fană ca un nor şi lu­mi­noasă ca un în­ger. E pro­ie­cţia fra­gi­li­tă­ţii şi ne­pu­tinţei sale din ul­ti­mii ani, care m‑a im­pre­sio­nat profund.

    …………………………………………………………………………………………
    Acesta nu este un me­saj trist. E din ca­te­go­ria ace­lora care în­cearcă să spună că, la noi în RO, nu există cul­tura ca oa­me­nii să-şi rân­du­iască sfârşi­tul.
    Pen­tru cel ce pleacă, pen­tru cei ce rămân.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.