Am o pălărie de pai, cumpărată acum un an şi ceva în Veneţia, când soarele năucitor m‑a convins să trec peste reticenţa mea faţă de acest accesoriu vestimentar şi să-mi cumpăr una. Acum nu mai cred că sunt ridicol cu pălărie (chiar şi de pai), uneori chiar cochetez cu ideea de a purta una de fetru sau de piele, cu boruri largi. Poate o să-mi las şi barba să crească… în fond trebuie să mă pregătesc să devin un moş simpatic. Nu mai e mult până acolo, nu‑i aşa? Pentru că n‑am unde s‑o ţin, pălăria de pai stă pe creştetul veiozei mele de birou. Seara mă aşez la birou şi îmi pun pălăria pe cap, exact ca acum când scriu aceste rânduri, şi asta mă face să mă simt purtat cu mulţi ani în urmă, în anii ‘20, pe vremea când pălăriile erau aproape obligatorii.
Zilele trecute m‑am întors în Rîmnicu Sărat, împreună cu Carmen. Tatăl ei a plecat pentru un timp nedefinit, iar apartamentul lui a rămas pustiu şi inutil. Noi ne ducem acolo, trecem prin cimitir şi aprindem lumânări, dar eu sunt tot mai convins că partea esenţială a oamenilor, de anima, nu dispare în neant, ci doar pleacă o vreme în altă parte. Trebuia însă să dăm o rezoluţie apartamentului ce a rămas – din punct de vedere practic era o cheltuială inutilă şi toată lumea ne‑a îndemnat să‑l vindem. Am găsit în mod miraculos un doritor, ne-am înţeles uşor la preţ, rămânea doar să eliberăm apartamentul de lucrurile dinăuntru.
Carmen şi‑a luat câteva zile libere. Am dus‑o la tren şi a plecat într‑o dimineaţă de miercuri, plănuind amândoi că sâmbătă voi veni şi eu şi vom goli apartamentul. S‑a întâmplat însă altfel, fără planul nostru, pentru că au fost destui, dintre rudele mai mult sau mai puţin apropiate, cei dornici să dea o mână de ajutor în schimbul obiectelor din apartament. Şi uite aşa, când am ajuns eu la Rîmnic casa era complet golită – pe Carmen am luat‑o dimineaţa de la rudele din Ghergheasa (o comună la 15 km de oraş) unde îşi petrecuse noaptea, refugiată din apartamentul pustiit.
Am intrat amândoi în casa socrilor mei şi din prima clipă am înţeles cât de greu i‑a fost lui Carmen să abandoneze tot ce fusese încărcat de semnificaţii cu puţin timp în urmă. Pereţii goi ai apartamentului erau dezolanţi, parcă nimeni n‑ar fi fost niciodată acolo şi nu m‑am putut împiedica să nu mă gândesc la uşurinţa cu care se destramă tot ceea ce clădim o viaţă întreagă, convinşi fiind că astfel dăinuim. Sunt doar obiecte, e drept, dar sunt atâtea amintiri legate de unele dintre ele, amintiri plăcute sau nu, istoria retrăită a vieţii noastre, încât e dureros să le împrăştii gândindu-te că astfel îţi împrăştii propria viaţă. Mă plimbam prin camerele goale, rămase acum doar pereţi de beton şi mă întrebam unde se vor fi dus toate clipele pe care le-am trăit acolo.
Carmen a trăit acolo mult mai mult decât mine. Mare parte a copilăriei ei şi toată adolescenţa erau impregnate în zidurile apartamentului. Pentru ea trebuie să fi fost teribil de greu. Dintr‑o dată, fără nici un preaviz, trebuia să-şi ia rămas bun de la copilărie. Mie aproape că-mi venea să plâng pentru ea – înţelegeam ce simte şi cât de greu îi era – şi aş fi vrut să‑i spun ceva care s‑o aline, dar nu era nimic de spus. Clipele astea le trăim fiecare singuri, oricât de aproape ar vrea să ne fie cei din jur. Într-un fel abia atunci şi acolo ea îşi lua definitiv rămas bun de la părinţii ei. Câtă vreme mai exista apartamentul mai rămăsese un fir legat de ei, indirect şi ipotetic, dar suficient ca să hrănească iluzia că îţi poţi salva amintirile, încuindu-le între nişte ziduri ca într-un sipet.
M‑am gândit apoi când îmi va veni rândul să trec prin aceleaşi sentimente şi atunci m‑a izbit evidenţa: mie nu mi se poate întâmpla asta. Nu aşa. Pot doar să înţeleg teoretic, dar practic nu pot trăi sentimentele astea. Pentru cel mai simplu motiv: eu nu am rădăcini. Casa copilăriei mele nu există, pentru că ne-am tot mutat de colo-colo şi nu m‑am simţit niciodată legat profund de un anume loc. Am fost în Bucureşti, apoi în Bacău, apoi iar în Bucureşti, mai întâi prin Prelungirea Sălaj, pe urmă în Berceni. Poate doar adolescenţa, anii liceului, petrecuţi la Câmpulung Moldovenesc să îi pot socoti mai statornici. Aşa mi-aş explica de ce am multe îndoieli când vine vorba să vindem casa bunicilor de acolo, deşi nu mai locuieşte nimeni în ea şi se prăpădeşte de la o zi la alta. Pe urmă au fost anii de studenţie la Braşov, apoi Pipirig, Tîrgu Neamţ, Rîmnicu Sărat, iar Bucureşti… Îmi amintesc că mai demult mă gândeam să scriu o carte care să se numească “La mine acasă, în tren”. Călătoream mult.
Poate că e mai bine aşa: neavând un loc de unde să plec definitiv, nu trebuie să-mi iau rămas bun de la copilărie într-un mod radical. Pot să mă prefac că încă e cu mine. Pot să eludez tristeţea de a rămâne doar cu câteva amintiri. Dar ştiu bine că e doar o iluzie. Eu m‑am despărţit de copilărie fără să ştiu, mult mai demult, pe vremea când asta nu însemna mare lucru pentru mine, când nu-mi păsa. Am ratat şansa de a afla cât de mult mi-am iubit anii copilăriei, suferind la despărţirea de ei.
E târziu. Mi-am am pus pălăria de pai înapoi pe creştetul veiozei. Voi când v‑aţi despărţit de copilărie?
8:10
Am iubit‑o aşa cum iubeşti un bărbat
I‑am iubit carnea.
I‑am iubit pielea mâinilor lipită de oase, prin care ieşeau pregnant venele; mi-am plimbat îndelung degetele peste aceste vinişoare albastre, presându-le din loc în loc, oprind sângele, în încercarea, poate, de a opri timpul sau în nădejdea că o dată eliberată calea, svâcnirea sângelui îi va înviora puţin trupul, îi va reda din viaţa care da să se scurgă.
A fost o dragoste târzie, la maturitatea mea şi bătrâneţea ei, când eu probabil am început să întrevăd ce e viaţa. Nu-mi amintesc strângerea braţelor sale, de când eram mică, însă păstrez amintirea de când îmi odihneam capul în poala ei, mare fiind.
I‑am iubit poveştile.
I‑am iubit poveştile, aceleaşi poveşti din vechime, spuse iar şi iar, fără să mă plictisesc vreodată. Mă bucuram de fiecare dată, precum o femeie îndrăgostită râde toată viaţa la acelaşi banc spus de bărbatul ei, ca şi cum l‑ar auzi pentru prima oară, deşi ştie finalul, deşi l‑a auzit de nenumărate ori.
I‑am iubit închinarea şi rugăciunea.
Zăbovea asupra închinării, m‑a învăţat să fac crucea dreaptă, iar cartea sa de rugăciuni, pe care o păstrez pe biroul meu, are colţurile paginilor de la rugăciunile începătoare, dantelate, aşa cum s‑au topit sub degetele ei.
I‑am iubit tăcerile şi singurătatea.
Şi‑a petrecut mulţi ani în odăiţa ei, cu trupul împuţinat, şezând la 90 de grade, cu spatele la sobă. Nu mai auzea bine, nu mai vedea bine, ceea ce i‑a diminuat comunicarea cu ceilalţi. Umplute cu dor, cu căinţă şi înţelesuri, zilele s‑au scurs, zi după zi.
I‑am iubit aşteptarea aşteptându-mă.
Deşi o mistuia dorul de fetele pierdute mult prea devreme, una în vârstă de 38 de ani, cealaltă de 57 de ani, nu se grăbea să plece dincolo. Îi era frică de moarte şi de chinurile cele veşnice.
Iubea viaţa fără să‑i ceară ceva, poate doar sănătate, şi considera că a trăi, a trăi pur şi simplu, a fi în viaţă e cea mai mare biruinţă.
A sfîrşit prin a se sătura de viaţă. 94 de ani de viaţa. Doar atunci a putut să plece, nu înainte însă, ca jocurile sorţii să facă aşa încât să mai petrecem împreună o săptămână. Doar noi două. Ultima săptămână. În timp ce eu plecam spre Bucureşti, ea a ales să plece spre acel drum fără întoarcere, împăcată, îmi închipui, fiind, de această şedere împreună.
I‑am iubit fragilitatea şi neputinţa.
Azi, când o visez, e mică cât o neghiniţă, e fragilă ca un porţelan, e diafană ca un nor şi luminoasă ca un înger. E proiecţia fragilităţii şi neputinţei sale din ultimii ani, care m‑a impresionat profund.
…………………………………………………………………………………………
Acesta nu este un mesaj trist. E din categoria acelora care încearcă să spună că, la noi în RO, nu există cultura ca oamenii să-şi rânduiască sfârşitul.
Pentru cel ce pleacă, pentru cei ce rămân.