Nu mai ţin minte când şi cum s‑a în­ră­dă­ci­nat în min­tea mea că lu­cru­rile nu au prea mare va­loare şi că doar spi­ri­tul con­tează. Se poate să fi fost efec­tul edu­ca­ţiei pri­mite, deşi nu îmi amin­tesc ca mama să-mi fi spus ex­pli­cit des­pre asta. Fa­mi­lia mea n‑a fost una bo­gată, aş spune că aveau mai de­grabă o con­di­ţie me­die spre mo­destă şi poate că de aceea tin­deau să nu dea mare im­por­tanţă lu­cru­ri­lor de vreme ce prea multe nu aveau, iar unele nici n‑ar fi pu­tut să le aibă. 

Ai mei n‑au avut ma­şină, n‑au avut case sau te­re­nuri, tot ce au pu­tut ago­nisi a fost un apar­ta­ment în Bu­cu­reşti, pe care l‑au plătit cu multe stră­da­nii, prin ce­le­brul sis­tem de rate de la CEC. Mă gân­desc acum că poate a exis­tat la pă­rinţii mei ceva ne­spus, ne­pre­ci­zat, o ati­tu­dine pe care eu am perceput‑o ca pe o mi­ni­ma­li­zare a va­lo­rii lu­cru­ri­lor, năs­cută poate din frus­trare şi ne­pu­tinţa de a do­bândi mai multă bu­năs­tare. În vre­mu­rile de atunci ca să ai tre­buia să te afli într‑o po­zi­ţie care să‑i re­la­ţio­neze pe cei­la­lţi de tine, să aibă ne­voie de tine şi ast­fel să poţi să-ţi cre­ezi o reţea de cu­noş­tinţe. O dată cre­ate re­la­ţi­ile, apă­reau şi ser­vi­ci­ile re­ci­proce care te aju­tau să pro­gre­sezi fi­nan­ciar. Un ma­es­tru co­re­graf şi o în­vă­ţă­toare nu se aflau într‑o ast­fel de poziţie.

În fa­mi­lia mea erau preţu­ite că­rţile. Aveam o bi­bli­o­tecă re­la­tiv în­zes­trată, cu au­tori im­por­tanţi. Că­rţile erau re­la­tiv ieftine în vre­mea co­pi­lă­riei mele – bi­bli­o­teca nu era un semn de avere – aşa că erau un ca­dou obi­ş­nuit la di­verse ani­ver­sări. Cu toate as­tea sunt foarte si­gur că nu l‑am vă­zut nici­o­dată pe tata ci­tind o carte, deşi avea o cul­tură ge­ne­rală apa­rent so­lidă. N‑aş pu­tea spune că mama era o ci­ti­toare fer­ventă, din când în când ci­tea câte o carte – nu-mi amin­tesc ce anume – dar avea pu­ţin timp pen­tru asta. Eu am fost în­cu­ra­jat însă să ci­tesc şi, spre no­ro­cul meu, mi‑a şi plă­cut lu­mea cre­ată de că­rţi, aşa că m‑am ales cu o minte plină de per­so­naje din că­rţi — unele îmi sunt şi azi încă vii în me­mo­rie. Ştiu că am ci­tit Ci­reşa­rii de vreo cinci ori şi de fi­e­care dată plân­geam când ajun­geam la sfârşit pen­tru că aş fi vrut ca po­ves­tea să con­ti­nue. Am plâns moar­tea lui D’Artagnan – cu care spe­ram în se­cret să se­măn când o să cresc – şi am vi­sat cu ochii des­chişi că vân­tu­ram Ves­tul săl­ba­tic îm­pre­ună cu Old Shutterhand.

S‑a clă­dit ast­fel în min­tea mea ideea că nu e im­por­tant să ai. Co­pil fi­ind nu îmi do­ream să am cân­dva o ma­şină, ci să fiu un erou sau în orice caz un om im­por­tant. Nu vi­sam la case şi aca­re­turi – deşi în­tot­dea­una mi-am do­rit o bi­ci­cletă, pe care am ajuns să o am doar la pa­tru­zeci şi cinci de ani, ce iro­nie! – mă ima­gi­nam ca­va­ler al drep­tă­ţii, eru­dit fer­me­că­tor, în­con­ju­rat de pri­e­teni şi ad­mi­rat de o lume în­treagă. Vi­sam să fiu. Şi uni­cul drum spre acest vis era cel ce în­ce­pea prin a şti. 

Au tre­cut peste trei­zeci de ani de la aceste vise ale co­pi­lă­riei. Dru­mul în­ce­put atunci m‑a adus aici. Am în­vă­ţat pen­tru a şti, apoi am de­ve­nit ceea ce sunt. Am răb­dat une­ori, am strâns din dinţi, mi-am mes­te­cat frus­tră­rile. Anii de după re­vo­lu­ţie au scos la su­pra­faţă o pă­tură so­ci­ală care ne‑a ară­tat tu­tu­ror că poţi avea fără să ştii, fără să fii. Că e de ajuns să vrei, să in­tinzi mâna şi să iei. I‑am dis­preţuit de la înă­lţi­mea stan­dar­de­lor mele mo­rale. Ei au trăit co­mod şi bine, eu mi-am câş­ti­gat prin efort fi­e­care cen­ti­me­tru de vi­aţă. Apoi unii din­tre ei, cei mai no­ro­coşi sau poate cei mai in­te­li­genţi, au de­ve­nit atât de bo­gaţi în­cât au în­ce­put să aibă ne­voie de mai mult de­cât nişte an­ga­jaţi. Au în­ce­put să aibă ne­voie de com­pe­tenţă. Au în­ce­put să aibă ne­voie de ci­neva care ştie. Şi uite aşa, în poza noii so­ci­e­tăţi — de­mo­cra­tic clă­dite, nu‑i aşa? — am apă­rut şi eu. Pen­tru că ştiam am pu­tut să fiu, în mod pu­blic. Am in­trat “pe pi­aţă”. Pen­tru că ceea ce ştiam adu­cea be­ne­fi­cii, noii stă­pâni m‑au fă­cut păr­taş la ele. Fi­reşte, eu apar în rân­dul cin’şpe, mai în fund. Dar am con­ju­gat şi eu ver­bul a avea. Mă uit acum în urmă şi văd că aceia pe care i‑am dis­preţuit cân­dva sunt cei care azi m‑au îna­vu­ţit. Sim­plă iro­nie a sorţii?

Deşi nu sunt bo­gat simt gus­tul dulce al po­se­siei: obiec­tele care mă în­con­joară îmi aduc con­fort şi e atât de ten­tant să cred că le me­rit pen­tru că ştiu ceea ce ştiu, pen­tru că sunt ceea ce sunt. Aşa să fie oare? Nu e asta o re­cu­noa­ş­tere im­pli­cită, deşi ne­do­rită, a fap­tu­lui că sco­pul fi­nal este să ai? Că a şti e doar o cale, iar a fi doar o me­todă de a avea? 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Am mai re­ci­tit ca­teva ar­ti­cole din 2009. Cred ca m‑a im­pre­sio­nat si atunci, ca si acum, fap­tul ca ta­tal tau a fost co­re­graf. Imi in­chi­pui ca asta e la­tura ar­tista a fa­mi­liei. Insa, nu te-am au­zit nici­o­data vor­bind des­pre dans.

    • Sorin Sfirlogea

      N‑am po­ves­tit nici­o­dată des­pre dans, într-ade­văr. Poate ar tre­bui. Dar n‑aș avea foarte multe de spus, ca­lea asta n‑am urmat‑o cu in­sis­tență, arta dan­su­lui nu m‑a cu­ce­rit pe de­plin nici­o­dată. Am fă­cut parte dintr‑o trupă de dans pe vre­mea fa­cul­tă­ții, dar am ajuns acolo mâ­nat mai mult de do­rința de co­mu­ni­tate de­cât de am­bi­ția re­a­li­ză­rii artistice.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.