De do­uă­zeci de ani aud vor­bindu-se des­pre re­for­ma­rea în­vă­ţămân­tu­lui ro­mâ­nesc, des­pre ne­voia de schim­bare, fără a se în­tâm­pla ceva din punct de ve­dere prac­tic. Ba nu, ca să fiu drept ar tre­bui să menţio­nez ini­ţi­a­tiva dom­nu­lui Marga, fost mi­nis­tru al în­vă­ţămân­tu­lui, cel care a de­ma­rat un pro­ces de re­formâ după un mo­del com­pli­cat, pe care eu nu l‑am înţe­les prea bine, dar nici nu l‑am stu­diat su­fi­cient de atent. Mi‑a ră­mas în minte ter­me­nul de arie cu­ri­cu­lară, care mi‑a pă­rut atunci şi îmi pare şi acum un cu­vânt tare so­fis­ti­cat şi plin de sem­ni­fi­ca­ţii di­fi­cil de cu­prins cu min­tea mea. Bun, dar din­colo de ari­ile cu­ri­cu­lare ale dom­nu­lui Marga, care mi s‑a pa­rut că au fost ul­te­rior mă­ce­lă­rite de suc­ce­so­rii săi, ni­mic no­ta­bil nu s‑a în­tâm­plat în în­vă­ţămân­tul ro­mâ­nesc în plan prac­tic, doar nesfârşi­tele dis­cu­ţii ale po­li­ti­cie­ni­lor şi jur­na­li­ş­ti­lor, mai în­teţite în pre­a­jma ale­ge­ri­lor.

Eu vin dintr‑o fa­mi­lie în care mulţi au fost în­vă­ţă­tori şi pro­fe­sori. Bu­nica mea ma­ternă a fost în­vă­ţă­toare, un frate al bu­ni­cu­lui meu a fost de ase­me­nea în­vă­ţă­tor, bu­ni­cul meu a pre­dat o vreme ca pro­fe­sor, mama mea este în­vă­ţă­toare, iar sora ei este pro­fe­soară. Sunt aşa­dar fa­mi­li­a­ri­zat cu me­diul şco­lar – din­tot­dea­una am fost în con­tact cu şcoala şi cu ca­drele di­dac­tice, mai mult de­cât pro­gra­mul uzual al ce­lor­la­lţi co­pii, deşi aproape nici­o­dată nu am fost elev în ace­eaşi şcoală în care mama era în­vă­ţă­toare. Lu­mea şco­lii mi‑a fost deci me­reu cu­nos­cută, cu bu­nele şi re­lele ei şi aş spune că în­cu­nu­na­rea ex­pe­rienţe­lor mele di­dac­tice a avut loc pe la 25 de ani când pen­tru o pe­ri­oadă de două săp­tămâni i‑am ţi­nut lo­cul ma­mei, pen­tru că ea se ope­rase. Nu ştiu cât de le­gal era să fac asta, dar am pri­mit bi­ne­cu­vân­ta­rea di­re­cţiu­nii şco­lii să în­de­pli­nesc acest rol – fără în­do­ială a con­tat fap­tul că multe ca­dre di­dac­tice din şcoală mă cu­noş­teau de când eram co­pil şi asta mă fă­cea pro­ba­bil ac­cep­ta­bil din punct de ve­dere mo­ral.

A fost o ex­pe­rienţă in­e­dită, un epi­sod pe care mi‑l amin­tesc re­la­tiv bine după 20 de ani – cred că mama avea clasa a IIa în tim­pul acela, aşa că m‑am tre­zit faţă în faţă cu vreo trei­zeci de co­pi­laşi sim­pa­tici de circa opt ani, toţi mi­raţi să dea cu ochii de mine pe post de în­vă­ţă­tor. Nu prea ştiam de unde să în­cep şi ce să fac, dar am pro­ce­dat după me­toda mea obi­ş­nu­ită: m‑am lă­sat dus de bu­nul simţ şi am în­cer­cat să menţin con­tro­lul fără să mă aven­tu­rez în ex­pe­ri­mente di­dac­tice so­fis­ti­cate. N‑am pre­dat în sen­sul cla­sic al cu­vân­tu­lui, ci am re­pe­tat cu toată clasa lu­cru­rile în­vă­ţate până atunci: adu­nări şi scă­deri, câ­teva le­cţii sim­ple la ci­tire. Nu e uşor să stă­pâ­neşti trei­zeci de co­pii; am tre­cut prin mo­mente re­la­tiv di­fi­cile când unuia i s‑a fu­rat sti­loul şi a tre­buit să fac o an­chetă pen­tru a găsi au­to­rul sau când în mij­lo­cul orei o fe­tiţă foarte vo­lun­tară din prima bancă s‑a ri­di­cat, a luat mă­tura dintr-un colţ al cla­sei şi s‑a apu­cat să facă cu­ră­ţe­nie în faţa ca­te­drei, “pen­tru că e praf mare, domnu’ pro­fe­sor…”. Erau toţi însă foarte ino­cenţi şi cu­raţi su­fle­teşte, ceea ce e atât de re­con­for­tant pen­tru un adult care su­portă as­pe­ri­tă­ţile so­ci­ale zi de zi, mai ales în vre­muri tul­buri cum erau cele de atunci. M‑am gân­dit atunci la ado­les­cenţii care ter­mină li­ceul şi m‑am în­tre­bat ce se în­tâm­plă oare în cei doi­spre­zece ani de şcoală de avem aşa o trans­for­mare ra­di­cală de la ino­cenţă la ci­nism sau scep­ti­cism?

La în­ce­put în pa­uze mă du­ceam în can­ce­la­rie, în­dem­nat de o co­legă a ma­mei care mă cu­noş­tea de când eram co­pil şi care avea clasa ală­turi. Am re­nu­nţat iute la acest obi­cei: mai în­tâi pen­tru că mă te­meam de ce pot face dră­cu­şo­rii pe care îi aveam în cus­to­die dacă sunt ne­su­pra­ve­gheaţi, apoi pen­tru că at­mosfera din can­ce­la­rie era ab­so­lut to­xică pen­tru mine. O con­gre­ga­ţie emi­na­mente fe­mi­nină bâr­fea con­ti­nuu cu pa­tos şi pro­fe­sio­na­lism, fuma şi bea ca­fele. Nu era vorba doar de spo­ro­vă­i­ala ne­con­te­nită a unor fe­mei, ci de o ade­vă­rată re­văr­sare de frus­trări per­so­nale, de ră­u­tăţi gra­tu­ite în­drep­tate îm­po­triva al­tor co­lege sau a unor per­soane pu­blice. Nu au­zeam nici o dis­cu­ţie pe teme pro­fe­sio­nale sau cul­tu­rale, nu se po­ves­tea ni­mic des­pre pe­da­go­gie, des­pre şco­lari, des­pre că­rţi, piese de tea­tru sau filme, deşi m‑aş fi aş­tep­tat la asta. Era doar ră­u­tate pură, ură vis­ce­rală la adresa unora şi al­tora. Din­colo de cu­vinte si­mţeam că oa­me­nii aceia şi-au pier­dut ino­cenţa, se­ni­nă­ta­tea cu care ar tre­bui me­reu să pri­vim că­tre cei­la­lţi. Mă ui­tam uluit la fe­me­ile alea şi mă gân­deam cu în­gri­jo­rare că ele se în­torc în clase şi că vor trans­fera tot ve­ni­nul acela de vies­pii că­tre co­pii. M‑am în­tre­bat atunci, pro­ba­bil pen­tru prima dată, care sunt ca­li­tă­ţile strict ne­ce­sare ale unui în­vă­ţă­tor şi care sunt con­se­cinţele asu­pra co­pi­i­lor atunci când în­cap pe mâna unei per­soane că­reia îi lip­sesc aceste ca­li­tăţi.

Nu mă sus­trag ju­de­că­ţii aces­teia, am şi eu ră­u­tăţi gra­tu­ite şi frus­trări ne­tem­pe­rate. Sunt însă două lu­cruri care sper că mă di­fe­renţi­ază şi îmi dau drep­tul să le fiu as­tăzi ju­de­că­tor ace­lor oa­meni: în­tâi ar fi fap­tul că din când în când mă autoa­na­li­zez şi îmi re­cu­nosc (mă­car pa­rţial) greşe­lile, în al doi­lea rând eu nu sunt în pos­tura de a educa pe alţii. Şi cred că aici ating de fapt esenţa pro­ble­me­lor şco­lii ro­mâ­neşti: ce fac în­vă­ţă­to­rii şi pro­fe­so­rii de azi – ne în­vaţă sau ne educă? Mi-am pus me­reu această în­tre­bare şi poate că un răs­puns pa­rţial a ve­nit chiar prin in­ter­me­diul nu­me­lui mi­nis­te­ru­lui care are această res­pon­sa­bi­li­tate: une­ori se nu­mea mi­nis­te­rul edu­ca­ţiei, al­te­ori al edu­ca­ţiei şi în­vă­ţămân­tu­lui, iar al­te­ori doar mi­nis­te­rul în­vă­ţămân­tu­lui. Nu‑i vorbă, nu de­nu­mi­rea e cea care con­tează. Dar ea spune ceva des­pre con­ce­pţi­ile şi con­fu­zi­ile ce­lor ce au con­dus in­sti­tu­ţia. Şi evi­dent mă în­treb şi eu: ce tre­buie să facă şcoala ro­mâ­nească? să ne în­veţe sau să ne (şi) educe? Ce lip­seşte azi mai mult po­po­ru­lui ro­mân: şti­inţa de carte, adică în­vă­ţă­tura, sau şti­inţa de a se com­porta, adică edu­ca­ţia?

La ca­pi­to­lul şti­inţă de carte nu stăm prea bine, în po­fida unei pro­grame şco­lare foarte în­căr­cate în ma­te­rii şi in­for­ma­ţii. Eu cred că de fapt asta e şi pro­blema: in­cer­căm să fa­cem ge­nii din fi­e­care co­pil şi prin această exa­ge­rare îi în­de­păr­tăm do­rinţa de cu­noa­ş­tere. În loc să fie un vas cu pânze care îi poartă spre aven­tură şi des­co­pe­riri, şcoala este o fermă de în­do­pat cur­cani. Fi­e­care ma­te­rie este plină de de­ta­lii care tre­buie me­mo­rate – is­to­rie, ge­o­gra­fie, chi­mie, fi­zică. Fi­e­care pro­fe­sor con­si­deră că ma­te­ria sa este cea mai im­por­tantă şi se com­portă ca atare. Ni­meni nu sti­mu­lează cre­a­ti­vi­ta­tea, nu în­cu­ra­jează ideea de grup şi echipă. Nici un pro­fe­sor nu este in­te­re­sat de fe­lul în care este mo­bi­lat cre­ie­rul unui ado­les­cent când ter­mină li­ceul, de pildă. Nu se gân­desc la fe­lul în care tot ceea ce au fă­cut de‑a lun­gul ani­lor de pre­dare se re­flectă în per­so­na­li­ta­tea vi­i­to­ru­lui adult. Re­zul­ta­tul aces­tei ati­tu­dini este pre­vi­zi­bil şi îm­parte şco­la­rii în trei ca­te­go­rii. Mai în­tâi sunt co­pii foarte do­taţi, care pot ţine rit­mul prin pro­pri­ile lor forţe, care ajung olim­pici na­ţio­nali sau in­ter­na­ţio­nali sau mă­car foarte aproape de acest nivel – ei sunt cam­pi­o­nii aces­tui sis­tem de în­vă­ţământ, sin­gu­rii ca­pa­bili să‑i fruc­ti­fice va­lenţele te­o­re­tice. Apoi sunt co­piii do­paţi, cei pe care pă­rinţii am­bi­ţi­oşi îi în­doapă su­pli­men­tar cu me­di­ta­ţii, că să-şi sa­tis­facă pro­pri­ile or­go­lii (“al meu a luat pre­miul în­tâi în fi­e­care an…”) – co­piii ăş­tia trag de ei zi de zi stră­du­indu-se să facă faţă rit­mu­lui im­pus de o pro­gramă ira­ţio­nală şi de me­di­ta­to­rii lor. În fine sunt cei mai mulţi, pro­ba­bil peste trei sfer­turi, sunt co­piii care se stre­coară, cei care în­vaţă de mici arta des­cur­că­re­lii — sin­gura ma­te­rie la care toţi ro­mâ­nii sunt olim­pici in­ter­na­ţio­nali – sunt şco­la­rii care îm­pu­şcă câte o notă ici şi colo, ca să stră­bată acest hă­ţiş ne­pri­e­te­nos de ma­nu­ale şi in­ter­mi­na­bile teme.

Cu ade­vă­rat trist este fap­tul că, o dată ieşiţi la ca­pă­tul ce­lă­lalt al aces­tei ex­pe­rienţe de vi­aţă, toţi co­piii aceş­tia, in­di­fe­rent de ca­te­go­ria din care fac parte, au ace­eaşi în­fă­ţi­şare so­ci­ală: in­ca­pa­bili să co­o­pe­reze în­tre ei, lip­siţi de ca­pa­ci­ta­tea de a‑şi sta­bili obiec­tive per­so­nale şi de a‑şi ges­tiona vi­aţa, dez­o­rien­taţi so­cial şi po­li­tic. Ma­jo­ri­ta­tea nu au ha­bar de la­tura lor cre­a­tivă, nu pot gândi auto­nom şi nu au nici mă­car mi­ni­mum de edu­ca­ţie în pri­vinţa re­la­ţi­i­lor so­ci­ale. Vi­aţa lor este ghi­dată de in­ter­net şi te­le­vi­zor: le place ce li se spune că e bun la TV, ştiu ceea ce li se pune la dis­po­zi­ţie pe net. Nu e nici o mi­rare că se lo­vesc de vi­aţa re­ală ca de un zid, iar re­a­cţi­ile lor sunt ade­sea vi­o­lente fie în sens fi­zic, fie în sens psi­hic.

Cu ceva timp în urmă îl as­cul­tam pe Nico­lae Ma­no­lescu într-un in­ter­viu în care spu­nea că şcoala ro­mâ­nească şi‑a pier­dut ca­pa­ci­ta­tea de a di­se­mina cul­tura (n‑a fo­lo­sit ex­pre­sia asta, dar în esenţă asta cred că era ideea). Sunt în­tru to­tul de acord, şcoala nu clă­deşte un sche­let cul­tu­ral so­lid în fi­e­care tâ­năr care îi trece pra­gul, ci îl ali­men­tează cu mii şi mii de cu­noş­tinţe şi in­for­ma­ţii până când – păs­trând ana­lo­gia cu ana­to­mia – sche­le­tul lui fra­gil se pră­bu­şeşte sub gre­u­ta­tea bu­rţii. Şi aşa, în loc ca fi­e­care ro­mân care a tre­cut prin sis­te­mul edu­ca­ţio­nal să aibă un nivel cul­tu­ral ac­cep­ta­bil, să aibă cu­noş­tinţe mai pu­ţine de­cât cele care i le pro­pu­nem azi, dar mai so­lid asi­mi­late şi înţe­lese, obţi­nem doar un in­di­vid agra­mat, con­fuz şi in­ca­pa­bil de a se auto­ges­tiona. Un in­di­vid că­ruia nu i‑am dat in­stru­men­tele ne­ce­sare pen­tru a îşi con­ti­nua de­ve­ni­rea de sine: spi­ri­tul cre­a­tiv, lo­gica, scara co­rectă a va­lo­ri­lor.

Am au­zit ade­sea vor­bindu-se des­pre lipsa de adap­tare a şco­lii la ceea ce ge­ne­ric nu­mim “ce­rinţele pieţei de muncă”. O vreme am cre­zut şi eu că această lipsă de adap­tare este un ne­a­juns. Am re­a­li­zat însă că a face aşa ceva încă din ci­clul se­cun­dar sau din cel li­ceal este o imensă greşe­ală. Am crea ast­fel nişte oa­meni am­pu­taţi cul­tu­ral, că­rora le-am de­cis des­ti­nul îna­inte ca ei să aibă şansa unei ale­geri re­ale. Cine ga­ran­tează că peste 5–6 ani, atunci când vor ab­solvi, ce­rinţele pieţei vor fi ace­leaşi? Ce şansă de re­u­şită vor avea în în­cer­ca­rea de a se re­o­rienta pro­fe­sio­nal atunci când au fost spe­cia­li­zaţi in­sis­tent pe un anu­mit do­me­niu? Nu sea­mană această po­li­tică edu­ca­ţio­nală cu li­ni­ile de pro­du­cţie ale unei fa­brici, unde se pro­duc piese con­form unui de­sign di­na­inte sta­bi­lit? Pu­tem pro­ceda la fel cu oa­me­nii?

Eu ple­dez pen­tru o re­formă ra­di­cală a în­vă­ţămân­tu­lui ro­mâ­nesc, pen­tru o re­gân­dire a ariei cu­ri­cu­lare (sic!) din per­spec­tiva ele­vu­lui, nu a pro­fe­so­ru­lui. Pen­tru trans­for­ma­rea şco­lii într‑o al­ter­na­tivă re­ală la in­ter­net şi jo­curi pe cal­cu­la­tor, pro­pu­nând co­pi­lu­lui şi ado­les­cen­tu­lui o in­cur­siune ten­tantă într‑o lume plină de des­co­pe­riri in­te­re­sante în care el este eroul prin­ci­pal, nu doar cel care cară ma­nu­a­lele. Pen­tru o re­du­cere dras­tică a ma­te­ri­i­lor stu­di­ate şi o re­du­cere la fel de dras­tică a conţi­nu­tu­lui ce­lor ce rămân în pro­gramă. Pen­tru un ac­cent pu­ter­nic pe ceea ce clă­deşte cul­tura şi spi­ri­tul unui om li­ber: li­te­ra­tură, mu­zică, artă gra­fică, tea­tru. Şi nu mă gan­desc de­cât la a‑i pune pe cei ti­neri în con­tact cu aceste arte, de a le da ghi­dul că­lă­to­riei prin aceste uni­ver­suri ale cre­a­ti­vi­tă­ţii umane, de a pleda me­reu în faţa lor pen­tru o scară a va­lo­ri­lor în care cre­a­ţia este pe pri­mul loc. Ple­dez pen­tru a le ex­plica de o mie de ori care sunt drep­tu­rile lor de ce­tă­ţeni li­beri, pen­tru a le de­sluşi clar ma­rile ide­o­lo­gii po­li­tice ale lu­mii con­tem­po­rane cu plu­su­rile şi mi­nu­su­rile lor, pen­tru a le pre­zenta re­li­gi­ile lu­mii îndemnându‑i per­ma­nent la to­le­ranţă. Pen­tru a le ex­plica cu one­s­ti­tate cine sun­tem ca po­por, de unde ve­nim în is­to­rie şi în­co­tro ar fi bine să ne în­drep­tăm. Ple­dez pen­tru o edu­ca­ţie şti­inţi­fică echi­li­brată, în urma că­reia fi­e­care tâ­năr să ştie care sunt le­gile fun­damen­tale ale fi­zi­cii şi ale chi­miei, dar nu prin prisma unor ma­nu­ale aride, ci prin ex­pe­ri­mente in­te­re­sante în la­bo­ra­toare, care să facă aceste ma­te­rii atrac­tive şi in­te­li­gi­bile pen­tru orice nivel in­te­lec­tual. Ple­dez pen­tru pre­da­rea ora­to­riei, mă­car la nivel mi­ni­mal, ast­fel ca atunci când vor­besc în pu­blic ro­mâ­nii să nu se­mene cu Van­ghe­lie sau Be­cali. Ple­dez pen­tru gra­ma­tică, or­to­gra­fie şi or­to­e­pie pe tot par­cur­sul şco­lii. Ple­dez pen­tru sport într‑o pro­porţie foarte mare, poate 20% din timp, ca să avem ti­neri să­nă­toşi, cu spi­rit com­pe­ti­tiv, dar şi cu spi­rit de echipă.

Nu e uşoară o ast­fel de trans­for­mare. Dar ceea ce e clar e că ea nu poate să vină din in­te­ri­o­rul sis­te­mul edu­ca­ţio­nal. Oa­me­nii care îl po­pu­lează sunt pro­fund ata­şaţi de ac­tu­a­lele cu­tume. Ei nu îşi pro­pun să educe, ci să pre­dea ma­te­rii. Au de­le­gat de­fi­ni­tiv res­pon­sa­bi­li­ta­tea edu­ca­ţiei în sar­cina unor pă­rinţi su­fo­caţi de lupta co­ti­diană cu su­pra­vi­eţu­i­rea într‑o so­ci­e­tate dură şi des­truc­tu­rată, care la rân­dul lor nu au be­ne­fi­ciat de o edu­ca­ţie re­ală şi deci nu au ni­mic de trans­mis ge­ne­ra­ţiei ur­mă­toare. De aceea pro­fe­so­rii de azi se vor opune cu toate forţele unei ast­fel de re­forme pen­tru că ea în­seamnă re­du­ce­rea lo­cu­ri­lor de muncă, res­truc­tu­ra­rea cor­pu­lui di­dac­tic. Pre­su­pune de­pla­sa­rea lo­cu­ri­lor de muncă în­spre sat, unde ne­voia de cul­tură şi cu­noa­ş­tere e imensă. O ast­fel de re­formă poate veni doar din ex­te­rior, din­spre sis­te­mul po­li­tic. Avem ne­voie de un spi­rit lu­mi­nat, care să aibă forţa şi susţi­ne­rea de a face aceste schim­bări. Este oare po­si­bil? Sunt scep­tic. Aşa că ne în­toar­cem la bi­ne­cu­nos­cu­tele vorbe ale lui Le­nin: în­vă­ţaţi, în­vă­ţaţi, în­vă­ţaţi. Pen­tru că sis­te­mul nos­tru edu­ca­ţio­nal e încă în co­mu­nism. Re­vo­lu­ţia edu­ca­ţiei se amână…


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Augustin Moga

    Îmi place cum pre­zen­tați si­tu­a­ția și‑n bună parte am o pă­rere si­mi­lară. To­tuși, nu vă îm­păr­tă­șesc opi­ni­ile din ul­ti­mul pa­ra­graf. Să mă ex­plic.

    Pe de o parte mi se pare că sun­teți de un op­ti­mism ne­jus­ti­fi­cat în ceea ce pri­vește so­lu­ția sal­va­toare: „O ast­fel de re­formă poate veni doar din ex­te­rior, din­spre sis­te­mul po­li­tic.” Ni­mic din ceea ce se-ntâm­plă‑n po­li­tica ro­mâ­nească a ul­ti­mi­lor mulți ani ar pu­tea su­gera că există o șansă re­ală ca din această zonă să apară fi­gura re­for­ma­toare pe care o aş­tep­taţi. (Din con­tră, mi se pare că po­li­ti­cul su­ge­rează ta­man opu­sul, dat fi­ind că ac­ceptă fără pro­bleme un pla­gi­a­tor do­ve­dit în to­pul ad­mi­nis­tra­ției cen­trale.)

    Pe de altă parte gă­sesc că sun­teți prea pe­si­mist în ceea ce‑i pri­vește pe pă­rinți: „(…) su­fo­caţi de lupta co­ti­diană cu su­pra­vi­eţu­i­rea într‑o so­ci­e­tate dură şi des­truc­tu­rată, care la rân­dul lor nu au be­ne­fi­ciat de o edu­ca­ţie re­ală şi deci nu au ni­mic de trans­mis ge­ne­ra­ţiei ur­mă­toare”. Da, e des­tul de dură lupta într-un sis­tem ce pare să pro­mo­veze fo­fi­la­rea de cir­cum­stanță și tu­pe­is­mul im­per­ti­nent, deci mulți pă­rinți își vor fi to­cind o bună parte din re­sur­sele pro­prii (bani, timp, nervi) prinși în tot fe­lul de con­flicte ab­surde. Dar chiar și așa, obo­siți și-ngân­du­rați, pă­rin­ții –cei mai mulți din­tre ei– nu uită că una din­tre pri­o­ri­tă­țile lor de seamă e să ofere co­pi­i­lor lor cea mai bună edu­ca­ție pe care o pot oferi. Ca atare, sunt me­reu în că­u­ta­rea a aces­tei cea-mai-bună-edu­ca­ție (câți nu in­ter­vin pen­tru ca co­pi­lul lor să fie mu­tat în clasa cu-nvă­ță­toa­rea aia bună de care au au­zit ei, sau an­ga­jează me­di­ta­tori, etc.).

    Ce cred eu că le lip­sește pă­rin­ți­lor (și co­pi­i­lor, de alt­fel) e o mo­da­li­tate de a‑i pe­na­liza pe aceia din­tre edu­ca­tori de care nu sunt mul­țu­miți. Fără această po­si­bi­li­tate ci­clul de fe­e­d­back nu se în­chide — edu­ca­to­rii pot (din ne­pă­sare sau alte mo­tive) de­veni ori­cât de proști și tot nu vor ajunge a fi eli­mi­nați din sis­te­mul edu­ca­țio­nal. Așa că ba­las­tul se acu­mu­lează până la punc­tul în care aproape ni­mic nu se mai mișcă iar de­lă­sa­rea de­vine re­gula, nu ex­cep­ția.

    Eu sin­cer cred că so­lu­ția e mai de­grabă să apară din­spre pă­rinți (bot­tom-up approach), de­cât din­spre po­li­tic (top-down), pen­tru că cei din­tâi sunt „mâ­nați în luptă” de o mo­ti­va­ție mai pu­ter­nică (i.e. edu­ca­ția pro­pri­i­lor odra­sle) de­cât cea pe care o au cei din urmă (i.e. tra­fi­cul de in­flu­ență ce vine la pa­chet cu ges­tio­na­rea cen­tra­li­zată a ba­ni­lor alo­cați edu­ca­ției).

    • Sorin Sfirlogea

      În te­o­rie există două mo­da­li­tăți de a schimba ceva: fie în mod au­to­ri­tar im­pui un alt mo­del de or­ga­ni­zare, fie în mod de­mo­cra­tic în­cerci să pro­pui alt­ceva. Prima me­todă e ra­pidă, dar ne­du­ra­bilă, pen­tru că oa­me­nii tind să res­pingă ceea ce li se im­pune. A doua me­todă e sus­te­na­bilă în timp, dar du­rează al nai­bii de mult ca să con­vingi o ma­jo­ri­tate să o sus­țină. Ăsta e pa­ra­do­xul schim­bă­rii — cu cât vrei să fie mai du­ra­bilă, cu atât du­rează mai mult să o pui în prac­tică.

      Ăsta e un text des­tul de vechi, au tre­cut aproape trei ani de atunci. Nu mă dezic de el, dar evo­luez în timp și anu­mite lu­cruri se nu­an­țează sau se de­can­tează. In ca­zul aces­tui ar­ti­col însă nu sunt multe pe care le-aș re­for­mula. Da, ai drep­tate, e ne­voie de fe­e­d­back în sis­te­mul de în­vă­țământ, dar un me­ca­nism de fe­e­d­back are la bază un șa­blon, un stan­dard, un best-prac­tice. Asta lip­sește în în­vă­țămân­tul ro­mâ­nesc: cum te poți plânge de ac­tul edu­ca­țio­nal când nu am că­zut de acord — la nivel de so­ci­e­tate — ce aș­tep­tăm de la edu­ca­ție?

      Cât des­pre pă­rinți, poate ai drep­tate, însă une­ori sunt ten­tat să cred că goana după școli bune șî învățători/profesori buni este doar o pre­lun­gire a com­pe­ti­ției din viața lor pro­fe­sio­nală șî o con­vin­gere fermă, dar ne­jus­ti­fi­cată, că ei me­rită tot ce e mai bun. Ca să me­riți tot ce e mai bun, tre­buie să dai tot ce e mai bun. Iar la acest exa­men, ma­jo­ri­ta­tea din­tre noi pică.

      • Augustin Moga

        Eu unul nu cred că se poate ajunge, la nivel de so­ci­e­tate, la un con­sens în ceea ce pri­vește edu­ca­ția. Cel pu­țin nu la unul care să pro­ducă un cur­ri­cu­lum care să aco­pere 10–15 ani de in­stru­ire. Un nu­mi­tor co­mun pen­tru tot po­po­rul ar fi, în opi­nia mea, des­tul de sub­țire: ci­tit, scris, so­co­tit, drep­turi și obli­ga­ții ce­tă­țe­nești, or­ga­ni­za­rea po­li­tică a so­ci­e­tă­ții. Poate ole­cuță de is­to­rie și ge­o­gra­fie, dar parcă mai de­grabă le-aș lăsa la op­țio­nale.

        Pă­re­rea mea este c‑am ieși mai câști­gați, ca so­ci­e­tate, dacă ne-am orienta în­spre acele so­lu­ții care să per­mită și pro­mo­veze di­ver­si­ta­tea — atât la nivel de cur­ri­cu­lum, cât și la nivel de me­tode (clase cu mix de vâr­ste, edu­cat acasă, on­line, etc.)

        Vi­zavi de di­lema abor­dă­rii schim­bă­rii (re­pede dar dic­ta­to­rial vs. în­cet dar de­mo­cra­tic) — n‑am o so­lu­ție, dar aș nota doar că cul­ti­va­rea ideii de schim­bare e foarte pro­ba­bil s‑ajute. (Cam la fel cum man­tra „Em­brace Change” a dus, în in­dus­tria software, la apa­ri­ția unui stil nou de dezvol­tare –cel agil– în care vi­teza și de­mo­cra­ția par să se-mpace des­tul de bine. Pre­su­pun că, lu­crând în IT, ești fa­mi­liar cu ce spun în pa­ran­teza asta.)

        ps/ Mi‑a plă­cut afir­ma­ția: „ca să me­riți ce e mai bun, tre­buie să dai ce e mai bun” — food for tho­u­ght…

  2. Alice

Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu