De douăzeci de ani aud vorbindu-se despre reformarea învăţământului românesc, despre nevoia de schimbare, fără a se întâmpla ceva din punct de vedere practic. Ba nu, ca să fiu drept ar trebui să menţionez iniţiativa domnului Marga, fost ministru al învăţământului, cel care a demarat un proces de reformâ după un model complicat, pe care eu nu l‑am înţeles prea bine, dar nici nu l‑am studiat suficient de atent. Mi‑a rămas în minte termenul de arie curiculară, care mi‑a părut atunci şi îmi pare şi acum un cuvânt tare sofisticat şi plin de semnificaţii dificil de cuprins cu mintea mea. Bun, dar dincolo de ariile curiculare ale domnului Marga, care mi s‑a parut că au fost ulterior măcelărite de succesorii săi, nimic notabil nu s‑a întâmplat în învăţământul românesc în plan practic, doar nesfârşitele discuţii ale politicienilor şi jurnaliştilor, mai înteţite în preajma alegerilor.
Eu vin dintr‑o familie în care mulţi au fost învăţători şi profesori. Bunica mea maternă a fost învăţătoare, un frate al bunicului meu a fost de asemenea învăţător, bunicul meu a predat o vreme ca profesor, mama mea este învăţătoare, iar sora ei este profesoară. Sunt aşadar familiarizat cu mediul şcolar – dintotdeauna am fost în contact cu şcoala şi cu cadrele didactice, mai mult decât programul uzual al celorlalţi copii, deşi aproape niciodată nu am fost elev în aceeaşi şcoală în care mama era învăţătoare. Lumea şcolii mi‑a fost deci mereu cunoscută, cu bunele şi relele ei şi aş spune că încununarea experienţelor mele didactice a avut loc pe la 25 de ani când pentru o perioadă de două săptămâni i‑am ţinut locul mamei, pentru că ea se operase. Nu ştiu cât de legal era să fac asta, dar am primit binecuvântarea direcţiunii şcolii să îndeplinesc acest rol – fără îndoială a contat faptul că multe cadre didactice din şcoală mă cunoşteau de când eram copil şi asta mă făcea probabil acceptabil din punct de vedere moral.
A fost o experienţă inedită, un episod pe care mi‑l amintesc relativ bine după 20 de ani – cred că mama avea clasa a IIa în timpul acela, aşa că m‑am trezit faţă în faţă cu vreo treizeci de copilaşi simpatici de circa opt ani, toţi miraţi să dea cu ochii de mine pe post de învăţător. Nu prea ştiam de unde să încep şi ce să fac, dar am procedat după metoda mea obişnuită: m‑am lăsat dus de bunul simţ şi am încercat să menţin controlul fără să mă aventurez în experimente didactice sofisticate. N‑am predat în sensul clasic al cuvântului, ci am repetat cu toată clasa lucrurile învăţate până atunci: adunări şi scăderi, câteva lecţii simple la citire. Nu e uşor să stăpâneşti treizeci de copii; am trecut prin momente relativ dificile când unuia i s‑a furat stiloul şi a trebuit să fac o anchetă pentru a găsi autorul sau când în mijlocul orei o fetiţă foarte voluntară din prima bancă s‑a ridicat, a luat mătura dintr-un colţ al clasei şi s‑a apucat să facă curăţenie în faţa catedrei, “pentru că e praf mare, domnu’ profesor…”. Erau toţi însă foarte inocenţi şi curaţi sufleteşte, ceea ce e atât de reconfortant pentru un adult care suportă asperităţile sociale zi de zi, mai ales în vremuri tulburi cum erau cele de atunci. M‑am gândit atunci la adolescenţii care termină liceul şi m‑am întrebat ce se întâmplă oare în cei doisprezece ani de şcoală de avem aşa o transformare radicală de la inocenţă la cinism sau scepticism?
La început în pauze mă duceam în cancelarie, îndemnat de o colegă a mamei care mă cunoştea de când eram copil şi care avea clasa alături. Am renunţat iute la acest obicei: mai întâi pentru că mă temeam de ce pot face drăcuşorii pe care îi aveam în custodie dacă sunt nesupravegheaţi, apoi pentru că atmosfera din cancelarie era absolut toxică pentru mine. O congregaţie eminamente feminină bârfea continuu cu patos şi profesionalism, fuma şi bea cafele. Nu era vorba doar de sporovăiala necontenită a unor femei, ci de o adevărată revărsare de frustrări personale, de răutăţi gratuite îndreptate împotriva altor colege sau a unor persoane publice. Nu auzeam nici o discuţie pe teme profesionale sau culturale, nu se povestea nimic despre pedagogie, despre şcolari, despre cărţi, piese de teatru sau filme, deşi m‑aş fi aşteptat la asta. Era doar răutate pură, ură viscerală la adresa unora şi altora. Dincolo de cuvinte simţeam că oamenii aceia şi-au pierdut inocenţa, seninătatea cu care ar trebui mereu să privim către ceilalţi. Mă uitam uluit la femeile alea şi mă gândeam cu îngrijorare că ele se întorc în clase şi că vor transfera tot veninul acela de viespii către copii. M‑am întrebat atunci, probabil pentru prima dată, care sunt calităţile strict necesare ale unui învăţător şi care sunt consecinţele asupra copiilor atunci când încap pe mâna unei persoane căreia îi lipsesc aceste calităţi.
Nu mă sustrag judecăţii acesteia, am şi eu răutăţi gratuite şi frustrări netemperate. Sunt însă două lucruri care sper că mă diferenţiază şi îmi dau dreptul să le fiu astăzi judecător acelor oameni: întâi ar fi faptul că din când în când mă autoanalizez şi îmi recunosc (măcar parţial) greşelile, în al doilea rând eu nu sunt în postura de a educa pe alţii. Şi cred că aici ating de fapt esenţa problemelor şcolii româneşti: ce fac învăţătorii şi profesorii de azi – ne învaţă sau ne educă? Mi-am pus mereu această întrebare şi poate că un răspuns parţial a venit chiar prin intermediul numelui ministerului care are această responsabilitate: uneori se numea ministerul educaţiei, alteori al educaţiei şi învăţământului, iar alteori doar ministerul învăţământului. Nu‑i vorbă, nu denumirea e cea care contează. Dar ea spune ceva despre concepţiile şi confuziile celor ce au condus instituţia. Şi evident mă întreb şi eu: ce trebuie să facă şcoala românească? să ne înveţe sau să ne (şi) educe? Ce lipseşte azi mai mult poporului român: ştiinţa de carte, adică învăţătura, sau ştiinţa de a se comporta, adică educaţia?
La capitolul ştiinţă de carte nu stăm prea bine, în pofida unei programe şcolare foarte încărcate în materii şi informaţii. Eu cred că de fapt asta e şi problema: incercăm să facem genii din fiecare copil şi prin această exagerare îi îndepărtăm dorinţa de cunoaştere. În loc să fie un vas cu pânze care îi poartă spre aventură şi descoperiri, şcoala este o fermă de îndopat curcani. Fiecare materie este plină de detalii care trebuie memorate – istorie, geografie, chimie, fizică. Fiecare profesor consideră că materia sa este cea mai importantă şi se comportă ca atare. Nimeni nu stimulează creativitatea, nu încurajează ideea de grup şi echipă. Nici un profesor nu este interesat de felul în care este mobilat creierul unui adolescent când termină liceul, de pildă. Nu se gândesc la felul în care tot ceea ce au făcut de‑a lungul anilor de predare se reflectă în personalitatea viitorului adult. Rezultatul acestei atitudini este previzibil şi împarte şcolarii în trei categorii. Mai întâi sunt copii foarte dotaţi, care pot ţine ritmul prin propriile lor forţe, care ajung olimpici naţionali sau internaţionali sau măcar foarte aproape de acest nivel – ei sunt campionii acestui sistem de învăţământ, singurii capabili să‑i fructifice valenţele teoretice. Apoi sunt copiii dopaţi, cei pe care părinţii ambiţioşi îi îndoapă suplimentar cu meditaţii, că să-şi satisfacă propriile orgolii (“al meu a luat premiul întâi în fiecare an…”) – copiii ăştia trag de ei zi de zi străduindu-se să facă faţă ritmului impus de o programă iraţională şi de meditatorii lor. În fine sunt cei mai mulţi, probabil peste trei sferturi, sunt copiii care se strecoară, cei care învaţă de mici arta descurcărelii — singura materie la care toţi românii sunt olimpici internaţionali – sunt şcolarii care împuşcă câte o notă ici şi colo, ca să străbată acest hăţiş neprietenos de manuale şi interminabile teme.
Cu adevărat trist este faptul că, o dată ieşiţi la capătul celălalt al acestei experienţe de viaţă, toţi copiii aceştia, indiferent de categoria din care fac parte, au aceeaşi înfăţişare socială: incapabili să coopereze între ei, lipsiţi de capacitatea de a‑şi stabili obiective personale şi de a‑şi gestiona viaţa, dezorientaţi social şi politic. Majoritatea nu au habar de latura lor creativă, nu pot gândi autonom şi nu au nici măcar minimum de educaţie în privinţa relaţiilor sociale. Viaţa lor este ghidată de internet şi televizor: le place ce li se spune că e bun la TV, ştiu ceea ce li se pune la dispoziţie pe net. Nu e nici o mirare că se lovesc de viaţa reală ca de un zid, iar reacţiile lor sunt adesea violente fie în sens fizic, fie în sens psihic.
Cu ceva timp în urmă îl ascultam pe Nicolae Manolescu într-un interviu în care spunea că şcoala românească şi‑a pierdut capacitatea de a disemina cultura (n‑a folosit expresia asta, dar în esenţă asta cred că era ideea). Sunt întru totul de acord, şcoala nu clădeşte un schelet cultural solid în fiecare tânăr care îi trece pragul, ci îl alimentează cu mii şi mii de cunoştinţe şi informaţii până când – păstrând analogia cu anatomia – scheletul lui fragil se prăbuşeşte sub greutatea burţii. Şi aşa, în loc ca fiecare român care a trecut prin sistemul educaţional să aibă un nivel cultural acceptabil, să aibă cunoştinţe mai puţine decât cele care i le propunem azi, dar mai solid asimilate şi înţelese, obţinem doar un individ agramat, confuz şi incapabil de a se autogestiona. Un individ căruia nu i‑am dat instrumentele necesare pentru a îşi continua devenirea de sine: spiritul creativ, logica, scara corectă a valorilor.
Am auzit adesea vorbindu-se despre lipsa de adaptare a şcolii la ceea ce generic numim “cerinţele pieţei de muncă”. O vreme am crezut şi eu că această lipsă de adaptare este un neajuns. Am realizat însă că a face aşa ceva încă din ciclul secundar sau din cel liceal este o imensă greşeală. Am crea astfel nişte oameni amputaţi cultural, cărora le-am decis destinul înainte ca ei să aibă şansa unei alegeri reale. Cine garantează că peste 5–6 ani, atunci când vor absolvi, cerinţele pieţei vor fi aceleaşi? Ce şansă de reuşită vor avea în încercarea de a se reorienta profesional atunci când au fost specializaţi insistent pe un anumit domeniu? Nu seamană această politică educaţională cu liniile de producţie ale unei fabrici, unde se produc piese conform unui design dinainte stabilit? Putem proceda la fel cu oamenii?
Eu pledez pentru o reformă radicală a învăţământului românesc, pentru o regândire a ariei curiculare (sic!) din perspectiva elevului, nu a profesorului. Pentru transformarea şcolii într‑o alternativă reală la internet şi jocuri pe calculator, propunând copilului şi adolescentului o incursiune tentantă într‑o lume plină de descoperiri interesante în care el este eroul principal, nu doar cel care cară manualele. Pentru o reducere drastică a materiilor studiate şi o reducere la fel de drastică a conţinutului celor ce rămân în programă. Pentru un accent puternic pe ceea ce clădeşte cultura şi spiritul unui om liber: literatură, muzică, artă grafică, teatru. Şi nu mă gandesc decât la a‑i pune pe cei tineri în contact cu aceste arte, de a le da ghidul călătoriei prin aceste universuri ale creativităţii umane, de a pleda mereu în faţa lor pentru o scară a valorilor în care creaţia este pe primul loc. Pledez pentru a le explica de o mie de ori care sunt drepturile lor de cetăţeni liberi, pentru a le desluşi clar marile ideologii politice ale lumii contemporane cu plusurile şi minusurile lor, pentru a le prezenta religiile lumii îndemnându‑i permanent la toleranţă. Pentru a le explica cu onestitate cine suntem ca popor, de unde venim în istorie şi încotro ar fi bine să ne îndreptăm. Pledez pentru o educaţie ştiinţifică echilibrată, în urma căreia fiecare tânăr să ştie care sunt legile fundamentale ale fizicii şi ale chimiei, dar nu prin prisma unor manuale aride, ci prin experimente interesante în laboratoare, care să facă aceste materii atractive şi inteligibile pentru orice nivel intelectual. Pledez pentru predarea oratoriei, măcar la nivel minimal, astfel ca atunci când vorbesc în public românii să nu semene cu Vanghelie sau Becali. Pledez pentru gramatică, ortografie şi ortoepie pe tot parcursul şcolii. Pledez pentru sport într‑o proporţie foarte mare, poate 20% din timp, ca să avem tineri sănătoşi, cu spirit competitiv, dar şi cu spirit de echipă.
Nu e uşoară o astfel de transformare. Dar ceea ce e clar e că ea nu poate să vină din interiorul sistemul educaţional. Oamenii care îl populează sunt profund ataşaţi de actualele cutume. Ei nu îşi propun să educe, ci să predea materii. Au delegat definitiv responsabilitatea educaţiei în sarcina unor părinţi sufocaţi de lupta cotidiană cu supravieţuirea într‑o societate dură şi destructurată, care la rândul lor nu au beneficiat de o educaţie reală şi deci nu au nimic de transmis generaţiei următoare. De aceea profesorii de azi se vor opune cu toate forţele unei astfel de reforme pentru că ea înseamnă reducerea locurilor de muncă, restructurarea corpului didactic. Presupune deplasarea locurilor de muncă înspre sat, unde nevoia de cultură şi cunoaştere e imensă. O astfel de reformă poate veni doar din exterior, dinspre sistemul politic. Avem nevoie de un spirit luminat, care să aibă forţa şi susţinerea de a face aceste schimbări. Este oare posibil? Sunt sceptic. Aşa că ne întoarcem la binecunoscutele vorbe ale lui Lenin: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi. Pentru că sistemul nostru educaţional e încă în comunism. Revoluţia educaţiei se amână…
19:10
Îmi place cum prezentați situația și‑n bună parte am o părere similară. Totuși, nu vă împărtășesc opiniile din ultimul paragraf. Să mă explic.
Pe de o parte mi se pare că sunteți de un optimism nejustificat în ceea ce privește soluția salvatoare: „O astfel de reformă poate veni doar din exterior, dinspre sistemul politic.” Nimic din ceea ce se-ntâmplă‑n politica românească a ultimilor mulți ani ar putea sugera că există o șansă reală ca din această zonă să apară figura reformatoare pe care o aşteptaţi. (Din contră, mi se pare că politicul sugerează taman opusul, dat fiind că acceptă fără probleme un plagiator dovedit în topul administrației centrale.)
Pe de altă parte găsesc că sunteți prea pesimist în ceea ce‑i privește pe părinți: „(…) sufocaţi de lupta cotidiană cu supravieţuirea într‑o societate dură şi destructurată, care la rândul lor nu au beneficiat de o educaţie reală şi deci nu au nimic de transmis generaţiei următoare”. Da, e destul de dură lupta într-un sistem ce pare să promoveze fofilarea de circumstanță și tupeismul impertinent, deci mulți părinți își vor fi tocind o bună parte din resursele proprii (bani, timp, nervi) prinși în tot felul de conflicte absurde. Dar chiar și așa, obosiți și-ngândurați, părinții –cei mai mulți dintre ei– nu uită că una dintre prioritățile lor de seamă e să ofere copiilor lor cea mai bună educație pe care o pot oferi. Ca atare, sunt mereu în căutarea a acestei cea-mai-bună-educație (câți nu intervin pentru ca copilul lor să fie mutat în clasa cu-nvățătoarea aia bună de care au auzit ei, sau angajează meditatori, etc.).
Ce cred eu că le lipsește părinților (și copiilor, de altfel) e o modalitate de a‑i penaliza pe aceia dintre educatori de care nu sunt mulțumiți. Fără această posibilitate ciclul de feedback nu se închide — educatorii pot (din nepăsare sau alte motive) deveni oricât de proști și tot nu vor ajunge a fi eliminați din sistemul educațional. Așa că balastul se acumulează până la punctul în care aproape nimic nu se mai mișcă iar delăsarea devine regula, nu excepția.
Eu sincer cred că soluția e mai degrabă să apară dinspre părinți (bottom-up approach), decât dinspre politic (top-down), pentru că cei dintâi sunt „mânați în luptă” de o motivație mai puternică (i.e. educația propriilor odrasle) decât cea pe care o au cei din urmă (i.e. traficul de influență ce vine la pachet cu gestionarea centralizată a banilor alocați educației).
22:10
În teorie există două modalități de a schimba ceva: fie în mod autoritar impui un alt model de organizare, fie în mod democratic încerci să propui altceva. Prima metodă e rapidă, dar nedurabilă, pentru că oamenii tind să respingă ceea ce li se impune. A doua metodă e sustenabilă în timp, dar durează al naibii de mult ca să convingi o majoritate să o susțină. Ăsta e paradoxul schimbării — cu cât vrei să fie mai durabilă, cu atât durează mai mult să o pui în practică.
Ăsta e un text destul de vechi, au trecut aproape trei ani de atunci. Nu mă dezic de el, dar evoluez în timp și anumite lucruri se nuanțează sau se decantează. In cazul acestui articol însă nu sunt multe pe care le-aș reformula. Da, ai dreptate, e nevoie de feedback în sistemul de învățământ, dar un mecanism de feedback are la bază un șablon, un standard, un best-practice. Asta lipsește în învățământul românesc: cum te poți plânge de actul educațional când nu am căzut de acord — la nivel de societate — ce așteptăm de la educație?
Cât despre părinți, poate ai dreptate, însă uneori sunt tentat să cred că goana după școli bune șî învățători/profesori buni este doar o prelungire a competiției din viața lor profesională șî o convingere fermă, dar nejustificată, că ei merită tot ce e mai bun. Ca să meriți tot ce e mai bun, trebuie să dai tot ce e mai bun. Iar la acest examen, majoritatea dintre noi pică.
19:10
Eu unul nu cred că se poate ajunge, la nivel de societate, la un consens în ceea ce privește educația. Cel puțin nu la unul care să producă un curriculum care să acopere 10–15 ani de instruire. Un numitor comun pentru tot poporul ar fi, în opinia mea, destul de subțire: citit, scris, socotit, drepturi și obligații cetățenești, organizarea politică a societății. Poate olecuță de istorie și geografie, dar parcă mai degrabă le-aș lăsa la opționale.
Părerea mea este c‑am ieși mai câștigați, ca societate, dacă ne-am orienta înspre acele soluții care să permită și promoveze diversitatea — atât la nivel de curriculum, cât și la nivel de metode (clase cu mix de vârste, educat acasă, online, etc.)
Vizavi de dilema abordării schimbării (repede dar dictatorial vs. încet dar democratic) — n‑am o soluție, dar aș nota doar că cultivarea ideii de schimbare e foarte probabil s‑ajute. (Cam la fel cum mantra „Embrace Change” a dus, în industria software, la apariția unui stil nou de dezvoltare –cel agil– în care viteza și democrația par să se-mpace destul de bine. Presupun că, lucrând în IT, ești familiar cu ce spun în paranteza asta.)
ps/ Mi‑a plăcut afirmația: „ca să meriți ce e mai bun, trebuie să dai ce e mai bun” — food for thought…
10:01
Tema zilei:
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/universitatea-in-criza-23180.html
Asadar, ai fost inaintea timpurilor.