Cu cât te apro­pii de bă­trâ­neţe, cu atât îţi e mai greu să nu crezi în vi­aţa de apoi. La un mo­ment dat lu­cru­rile de­vin chiar con­fuze: e oare înţe­lep­ciu­nea vâr­stei cea care te face să vezi mai clar, să dis­tingi sen­suri pe care nu le per­ce­peai în ti­ne­reţe, ori este apro­pi­e­rea unui sfârşit conş­ti­en­ti­zat care te în­deamnă să speri într‑o con­ti­nu­are pe un alt plan? Pen­tru mine e încă o în­tre­bare deschisă.

După ce am tre­cut de pra­gul ce­lor pa­tru­zeci de ani vi­ziu­nea mea asu­pra vi­eţii a în­ce­put să se schimbe. Pe de o parte con­stat că am do­bân­dit o anu­mită uşu­rinţă în a face di­verse lu­cruri şi cred că mo­ti­vul este ex­pe­rienţa vâr­stei – îmi con­tro­lez mai bine min­tea, am mai multă răb­dare şi mai pre­sus de toate am în­vă­ţat să caut esenţa lu­cru­ri­lor, sâm­bu­rele din care ger­mi­nează ideea, prin­ci­piul. Pe de altă parte nu mai am pu­te­rea ti­ne­reţii de a mă an­gaja în efor­turi mai am­ple, aşa că ex­pe­rienţa se opreşte une­ori la sta­diul de pro­iect. Dar ori­cum ar fi ea pusă în va­loare, simt efec­tele ei şi îmi pun în­cre­de­rea în ea când por­nesc pe un drum, când ur­mez o idee. Aşa cum se în­tâm­plă de pildă când mă gân­desc la ce ur­mează pe ce­lă­lalt mal al lui Acheron.

Înţe­lep­ciu­nea îmi spune că par­tea noas­tră esenţi­ală, su­fle­tul, spi­ri­tul care ne animă şi ne este te­me­lie per­so­na­li­tă­ţii, nu poate să fie doar re­zul­ta­tul unor re­a­cţii chi­mice de­ru­late în cre­ier, aşa cum ne ex­plică şti­inţa. E o sim­pli­fi­care bru­tală şi ne­cre­di­bilă – fi­rea noas­tră ar pu­tea fi ma­ni­pu­lată prin pi­lule, iei o pas­tilă şi nu mai eşti cri­mi­nal în se­rie, ci bine­fă­că­tor şi me­cena. Aşa­dar sunt mai ten­tat să cred că su­fle­tul vine din alt­ceva, e poate o fi­inţă ener­ge­tică care ne po­pu­lează pe du­rata vi­eţii şi care pă­ră­seşte cor­pul atunci când mu­rim. O fi­inţă de na­tură ener­ge­tică, fără trup, unică prin ma­ni­fes­tare, care cu­mu­lează cele mai multe ele­mente ale per­so­na­li­tă­ţii noas­tre şi ne animă. Înă­lţa­rea, in­vi­e­rea, re­în­tru­pa­rea sunt toate ast­fel po­si­bile. Exis­tenţa fan­to­me­lor ar pu­tea fi explicată.

Sin­gura în­tre­bare care ar rămâne este dacă acest eu ener­ge­tic poate păs­tra me­mo­ria exis­tenţe­lor în care s‑a în­tru­pat, dacă fi­e­care din noi, o dată se­pa­raţi de eul nos­tru ener­ge­tic, în­ce­tăm să mai avem iden­ti­ta­tea tru­pu­lui sau dacă fi­e­care trup lasă pro­pria am­prentă în fi­inţa ener­ge­tică, pen­tru a fi pur­tată spre altă vi­aţă. Va mai exista ceva din mine, voi mai avea conş­tinţa de sine după ce fi­inţa ener­ge­tică se va des­prinde de trup? Sau conş­ti­inţa de sine este strict le­gată de o anume exis­tenţă, pier­zându-se o dată cu tru­pul care a manifestat‑o?

În­cur­cat în aceste în­tre­bări des­chise, la cea­laltă ure­che în­cepe să-mi şop­tească scep­ti­cis­mul. Nu e vorba de nici o înţe­lep­ciune, nici de vreun eu ener­ge­tic imor­tal, sunt doar idei care se nasc în min­tea mea, po­tenţate de spaima apro­pri­e­rii sfârşi­tu­lui. Mă uit îna­poi şi văd peste 46 de ani care au tre­cut într‑o goană ne­bună, mă uit îna­inte şi mă în­treb cât mai este de mers. Mai pu­ţin de­cât a fost, pro­ba­bil. Am tre­cut prin două pe­ri­oade de des­pă­rţiri, mai în­tâi ge­ne­ra­ţia bu­ni­ci­lor mei s‑a stins în câţiva ani, apoi cea a pă­rinţi­lor, din care a ră­mas doar mama. Mă duc în ci­mi­tire, des­tul de rar şi mă uit la drept­un­ghiul de iarbă care pare să fie con­clu­zia im­pla­ca­bilă a vi­eţii lor. E im­po­si­bil să nu mă gân­desc că va exista un drept­unghi de iarbă care va fi pro­priul meu epitaf.

Îmi amin­tesc ce scrie pe o cruce din ci­mi­ti­rul din Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc, unde sunt în­gro­paţi bu­ni­cii mei: “Tre­că­tor ce-mi calci ţărâna/Nu fii mândru‑n cimitir/Noi sun­tem aici acasă/Tu eşti încă mu­sa­fir”. Din­colo de nai­vi­ta­tea ri­mei, mi‑a ră­mas în minte iden­ti­fi­ca­rea ci­mi­ti­ru­lui cu casa. Şi dacă asta e tot? Dacă nu este altă fi­na­li­tate de­cât cea sim­plă şi im­pla­ca­bilă, moar­tea? Ce rost are tot ceea ce fa­cem, gân­dim şi si­mţim dacă fi­na­lul este atât de de­fi­ni­tiv, iar ex­pe­rienţa vi­eţii noas­tre se ri­si­peşte ca un fum?

Sen­ti­men­tul pe care‑l în­cerc este că nu există nici un răs­puns clar la aceste în­tre­bări. Nu rămâne de­cât cre­dinţa, con­vin­ge­rea ne­ba­zată pe probe, că Isus, Alah, Dum­ne­zeu şi Bu­dha sunt tot atâ­tea nume ale unei en­ti­tăţi su­prau­mane din care ori­gi­năm, o en­ti­tate ener­ge­tică sau mult mai com­plexă de­cât pu­tem ima­gina, dar care ne re­cu­pe­rează spi­ri­tual atunci când tru­pul piere, dând sens exis­tenţei fi­e­că­ruia din­tre noi. Şi ast­fel în­cep să dau o altă sem­ni­fi­ca­ţie ce­le­bru­lui în­demn al Bi­bliei: crede şi nu cer­ceta. Pen­tru că cer­ce­ta­rea e im­po­si­bilă. Doar că nu e atât de uşor să crezi, deşi îţi do­reşti asta.

Ştiu că tot ceea ce am spus poate pă­rea tra­gic şi trist. Dar dacă mă gân­desc mai bine nu e de­loc aşa. E doar un exer­ci­ţiu spi­ri­tual pe care tre­buie să‑l fac pen­tru a lu­mina dru­mul pe care merg. Ti­neri fi­ind, ig­no­răm lu­cru­rile le­gate de fi­na­li­ta­tea vi­eţii. Trăim o ju­mă­tate de vi­aţă ca şi cum n‑ar exista un sfârşit. Se­cre­tul e, după ce conş­ti­en­ti­zăm sfârşi­tul, să nu trăim cea­laltă ju­mă­tate de vi­aţă ca şi cum s‑ar fi în­che­iat deja.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.