Cu cât te apropii de bătrâneţe, cu atât îţi e mai greu să nu crezi în viaţa de apoi. La un moment dat lucrurile devin chiar confuze: e oare înţelepciunea vârstei cea care te face să vezi mai clar, să distingi sensuri pe care nu le percepeai în tinereţe, ori este apropierea unui sfârşit conştientizat care te îndeamnă să speri într‑o continuare pe un alt plan? Pentru mine e încă o întrebare deschisă.
După ce am trecut de pragul celor patruzeci de ani viziunea mea asupra vieţii a început să se schimbe. Pe de o parte constat că am dobândit o anumită uşurinţă în a face diverse lucruri şi cred că motivul este experienţa vârstei – îmi controlez mai bine mintea, am mai multă răbdare şi mai presus de toate am învăţat să caut esenţa lucrurilor, sâmburele din care germinează ideea, principiul. Pe de altă parte nu mai am puterea tinereţii de a mă angaja în eforturi mai ample, aşa că experienţa se opreşte uneori la stadiul de proiect. Dar oricum ar fi ea pusă în valoare, simt efectele ei şi îmi pun încrederea în ea când pornesc pe un drum, când urmez o idee. Aşa cum se întâmplă de pildă când mă gândesc la ce urmează pe celălalt mal al lui Acheron.
Înţelepciunea îmi spune că partea noastră esenţială, sufletul, spiritul care ne animă şi ne este temelie personalităţii, nu poate să fie doar rezultatul unor reacţii chimice derulate în creier, aşa cum ne explică ştiinţa. E o simplificare brutală şi necredibilă – firea noastră ar putea fi manipulată prin pilule, iei o pastilă şi nu mai eşti criminal în serie, ci binefăcător şi mecena. Aşadar sunt mai tentat să cred că sufletul vine din altceva, e poate o fiinţă energetică care ne populează pe durata vieţii şi care părăseşte corpul atunci când murim. O fiinţă de natură energetică, fără trup, unică prin manifestare, care cumulează cele mai multe elemente ale personalităţii noastre şi ne animă. Înălţarea, invierea, reîntruparea sunt toate astfel posibile. Existenţa fantomelor ar putea fi explicată.
Singura întrebare care ar rămâne este dacă acest eu energetic poate păstra memoria existenţelor în care s‑a întrupat, dacă fiecare din noi, o dată separaţi de eul nostru energetic, încetăm să mai avem identitatea trupului sau dacă fiecare trup lasă propria amprentă în fiinţa energetică, pentru a fi purtată spre altă viaţă. Va mai exista ceva din mine, voi mai avea conştinţa de sine după ce fiinţa energetică se va desprinde de trup? Sau conştiinţa de sine este strict legată de o anume existenţă, pierzându-se o dată cu trupul care a manifestat‑o?
Încurcat în aceste întrebări deschise, la cealaltă ureche începe să-mi şoptească scepticismul. Nu e vorba de nici o înţelepciune, nici de vreun eu energetic imortal, sunt doar idei care se nasc în mintea mea, potenţate de spaima aproprierii sfârşitului. Mă uit înapoi şi văd peste 46 de ani care au trecut într‑o goană nebună, mă uit înainte şi mă întreb cât mai este de mers. Mai puţin decât a fost, probabil. Am trecut prin două perioade de despărţiri, mai întâi generaţia bunicilor mei s‑a stins în câţiva ani, apoi cea a părinţilor, din care a rămas doar mama. Mă duc în cimitire, destul de rar şi mă uit la dreptunghiul de iarbă care pare să fie concluzia implacabilă a vieţii lor. E imposibil să nu mă gândesc că va exista un dreptunghi de iarbă care va fi propriul meu epitaf.
Îmi amintesc ce scrie pe o cruce din cimitirul din Câmpulung Moldovenesc, unde sunt îngropaţi bunicii mei: “Trecător ce-mi calci ţărâna/Nu fii mândru‑n cimitir/Noi suntem aici acasă/Tu eşti încă musafir”. Dincolo de naivitatea rimei, mi‑a rămas în minte identificarea cimitirului cu casa. Şi dacă asta e tot? Dacă nu este altă finalitate decât cea simplă şi implacabilă, moartea? Ce rost are tot ceea ce facem, gândim şi simţim dacă finalul este atât de definitiv, iar experienţa vieţii noastre se risipeşte ca un fum?
Sentimentul pe care‑l încerc este că nu există nici un răspuns clar la aceste întrebări. Nu rămâne decât credinţa, convingerea nebazată pe probe, că Isus, Alah, Dumnezeu şi Budha sunt tot atâtea nume ale unei entităţi supraumane din care originăm, o entitate energetică sau mult mai complexă decât putem imagina, dar care ne recuperează spiritual atunci când trupul piere, dând sens existenţei fiecăruia dintre noi. Şi astfel încep să dau o altă semnificaţie celebrului îndemn al Bibliei: crede şi nu cerceta. Pentru că cercetarea e imposibilă. Doar că nu e atât de uşor să crezi, deşi îţi doreşti asta.
Ştiu că tot ceea ce am spus poate părea tragic şi trist. Dar dacă mă gândesc mai bine nu e deloc aşa. E doar un exerciţiu spiritual pe care trebuie să‑l fac pentru a lumina drumul pe care merg. Tineri fiind, ignorăm lucrurile legate de finalitatea vieţii. Trăim o jumătate de viaţă ca şi cum n‑ar exista un sfârşit. Secretul e, după ce conştientizăm sfârşitul, să nu trăim cealaltă jumătate de viaţă ca şi cum s‑ar fi încheiat deja.
Lasă un comentariu