Zi­lele as­tea domnii jur­na­li­şti de la Re­a­li­ta­tea şi-au des­co­pe­rit vo­ca­ţia de li­deri de sin­di­cat. I‑a apu­cat o grijă ne­bună de pen­sio­nar şi de bie­tul bu­ge­tar, de care sunt atât de pre­o­cu­pați și în­gri­jo­rați în­cât cred că au ui­tat com­plet de punc­tele de au­diență în care își mă­soară per­for­man­țele. Nu doar că ni‑i ex­pun din toate un­ghiu­rile de di­mi­neața până seara, dar îi mai și în­tă­râtă nițel să iasă în stradă și să facă scan­dal. Bie­ții oa­meni, nă­u­ciți de ceea ce li se în­tâm­plă cu ve­ni­tu­rile, tră­iesc într‑o spe­ranță de­șartă că vor­bind la un mi­cro­fon vor fi mai con­ving­ă­tori. Co­rect ar fi fost să fi fost edu­cați de ace­iași jur­na­liști cum să dis­cearnă bi­nele de rău atunci când își aleg con­du­că­to­rii. La vre­mea aceea domnii jur­na­liști erau pre­o­cu­pați de punc­tele de au­diență, așa că in­vi­tau în stu­di­o­uri pe po­li­ti­cie­nii cei mai pi­to­rești, care adu­nau pu­blic prin inep­ți­ile și obrăz­ni­ci­ile pe care le de­bi­tau fără să cli­pească. Atunci criza era de­parte.

Din timp în timp, talk-show-urile cu ana­liști care ne pre­zic apo­ca­lipsa și re­por­ta­jele cu pen­sio­nari su­b­nu­triți se în­tre­rup tem­po­rar ca să facă loc re­cla­me­lor. Și, ca și cum ar fi vorba de altă țară, de alt po­por și de altă eco­no­mie, pen­tru câ­teva mi­nute sun­tem in­vi­tați să luăm cre­dite, să ne îm­pli­nim vi­sele, să ne schim­băm te­le­fo­nul, să ne ală­tu­răm vo­io­șiei de a con­suma, de a re­de­veni con­su­ma­tori vred­nici ai pro­du­se­lor cele mai multe im­por­tate. Re­priza de re­clame se în­cheie și ne în­toar­cem la ca­drul di­dac­tic is­te­ri­zat de cei 650 de lei sa­la­riu și la pen­sio­nara care plânge că dacă i se ia 15% din pen­sie nu mai are bani de me­di­ca­mente.

Mă în­treb dacă oa­me­nii care lu­crează pen­tru mar­ke­tin­gul ce­lor ce își fac re­clamă la te­le­vi­zor se­si­zează această dis­cre­panță în­tre re­clama lor și con­tex­tul în care o ex­pun. E ca și cum ai face re­clamă la par­fu­muri scumpe într-un sa­lon de boli de piele. Îmi amin­tesc de o ex­pre­sie cu­leasă de nu știu unde de Alin, un exem­plu de ab­sur­di­tate per­fectă, care re­zumă ex­ce­lent si­tu­a­ția aces­tor re­clame, aflate într‑o pro­fundă frac­tură lo­gică – te iu­besc, dar nu pe tine.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.