Am vazut de curând “Everybody’s fine” cu Robert De Niro – o poveste simplă despre familie si valorile pe care ea le cultivă, despre visele fiecăruia și despre cât de greu este să le împlinești, dar cât de comod și liniștitor este să te minți că ceea ce ai realizat este la fel de bun. Ca toți marii actori, De Niro devine din ce în ce mai bun pe măsură ce îmbătrânește – aici face un rol superb.
Trailer-ul oficial are o veselie suprinzătoare față de spiritul real al filmului. Tema filmului și problemele pe care le abordează sunt profunde și serioase; nu e nicidecum o comedie, deși în egală măsură n‑aș spune că e o dramă. E pur și simplu o poveste despre noi înșine, despre ceea ce suntem și mai ales despre ceea ce tindem să devenim. Este o poveste despre visele pe care le avem pentru noi și pentru copiii noștri. Nu voi povesti nicidecum filmul – vă las plăcerea să‑l descoperiți singuri.
Ceea ce mi‑a rămas în minte din poveste, a fost ideea de a te realiza ca individ prin reușitele copiilor tăi. Am văzut adesea acest mod de a gândi – mulți părinți își concentrează eforturile pentru a le asigura un viitor cât mai bun copiilor lor, refuzându-și dreptul la propria fericire. Cei mai mulți își asumă acest rol cu convingerea că e un merit să te comporți în acest fel și, de bună seamă, pretind respectul și recunoștința copiilor. Aproape întotdeauna există și partea de pretenții ale părintelui sacrificat: el alege un anumit drum în viață al copilului și îi cere să‑l urmeze fără crâcnire. Pentru că orice formă de protest al celui căruia i s‑a desenat deja viitorul se lovește de argumentul suprem: am sacrificat totul pentru tine.
În realitate ceea ce se întâmplă e oarecum contrariul a ceea ce ar fi dorit părintele: fie copilul nu apreciază un efort pe care el nu l‑a solicitat și o apucă pe drumul său propriu, chiar dacă de multe ori e un drum mai dificil decăt cel propus de părinte, fie se lasă mereu impins de la spate pentru că e mult mai comod să ia altcineva decizii în locul tău. Plozii răsfățați ai bogaților sau mocofanii veșnic perdanți au adesea o traiectorie de acest fel. Cum se vede viața prin ochii unui părinte care realizează că visele sale despre succesul copiilor sunt deșarte? Ce rost au avut munca și sacrificiile de o viață? La aceste complicate și tulburătoare întrebări încearcă să răspundă povestea lui Frank Goode.
Finalul filmului este aparent un happy-end: Frank îi face un compte-rendu soției sale, care a murit cu aproape un an în urmă, concluzionând că toți sunt bine. Dar peste acest final plutește replica fiicei lor, Rosie – întrebată de tatăl său ce să‑i spună mamei despre ea și frații ei, ea răspunde: “If you love her as she loves you, then you tell her what she wants to hear”. Așadar “everybody’s fine”. Everybody’s fine?
Povestea a mai fost spusă într-un film italian din ‘90, cu Marcello Mastroiani – filmul de la Hollywood este bazat pe el. Din păcate nu există DVD pentru filmul italian, aș fi vrut să‑l văd, mai ales că povestea e un pic diferită, iar conotațiile italiene – un popor în care valorile familiale sunt extrem de puternice — sunt cu siguranță interesante.
Priviți-vă copiii și gandiți-vă când visați despre ce vă doriți să devină că va veni un timp când va trebui să vă întrebați și voi la rândul vostru: Stanno tutti bene?
Lasă un comentariu