Într-un articol mai vechi, Cătălin Tolontan menţiona o iniţiativă a lui Michel Platini de a stăvili imensul aflux de bani din fotbal, care l‑au transformat dintr-un sport într‑o banală, dar profitabilă, afacere. Spunea că fotbalul nu este de fapt o poveste despre victorie, ci una despre înfrângere. Dacă învinşii vor fi mereu aceeaşi, ideea de competiţie dispare. E adevărat, dar e oare suficient argumentul?
Pentru mine fotbalul, sportul în general, e o poveste despre curaj şi voinţa, efort şi, întotdeauna, sacrificiu. Este exemplul plin de inspiraţie al unor oameni care ne arată că prin efortul lor, infrăţit cu al coechipierilor, pot oferi un spectacol de virtuozitate şi forţă şi uneori pot să se dovedească mai buni decât adversarii lor. E o întrecere în care talentul şi voinţa triumfă numai dacă sunt dublate de sacrificiul antrenamentelor şî al vieţii stricte de sportiv, în care curajul de a‑ţi depăsi condiţia poate face diferenţa. E o poveste despre cum te ridici de jos după o înfrângere şi găseşti puterea şi motivaţia de a lua‑o de la capăt. Şi — vai! – cât de departe e fotbalul de azi de această imagine.
Banii aruncaţi în fotbal sunt desigur cauza principală a răului. Fără bani ar fi greu să susţii o echipă – prea mulţi bani o distrug definitiv, laolaltă cu ideea de întrecere sportivă. Fotbalul nu mai e o întrecere a jucătorilor talentaţi şi a inteligenţei tactice a antrenorilor, ci a conturilor bancare ale patronilor de echipe. Un rus bogat cumpără un club ca Chelsea si, brusc, Chelsea devine un amalgam de super-fotbalişti din toate colţurile lumii, a căror valoare individuală este apreciată la sume care te ameţesc. Jucătorii se vând şi se cumpără ca o marfă, pe sume exorbitante – adesea imaginea din jurul lor contează mai mult decât talentul şi personalitatea lor. Cei mai mulţi devin conştienţi de sumele pe care le pot pune în mişcare şi se transformă în cinici negociatori, căutănd mereu următorul contract care trebuie să fie mai gras, mai profitabil pentru ei. Au înţeles prea bine că sunt piesele unei afaceri şi că efortul poate fi negociat, curajul poate fi simulat, sacrificiul poate fi evitat. Spectacolul sportiv se suspendă, în locul lui avem o pragmatică confruntare între două conturi de profit şi pierderi.
Generaţia mea este printre ultimele dintre cele ce au practicat ideea de suporter în sensul adevărat al cuvântului. O spun cu oarecare reținere, pentru că eu n‑am fost niciodată un obișnuit al stadioanelor. Totuși, știam regulile vremurilor acelea: dacă erai oltean ţineai cu Universitatea şi te mândreai cu rezultatele lor. Erau cartiere tradiționale de rapidiști, steliști, dinamoviști. La Ploiești trebuia sa ții cu Petrolul. Exista o apartenență locală a fotbalului, o reprezentativitate care te solidariza cu cei din teren și te făcea să crezi ca ei te reprezintă, că depun mărturie pentru caracterul celor care îi susțin, că sunt toți – sportivi și suporteri – făcuți din același aluat moral.
Competiția avea o dimensiune morală: talentul, tăria de caracter și sacrificiul din teren erau armele cu care se lupta pentru gloria echipei și a fiecărui jucător. Banii au schimbat complet dimensiunile acestui efort: jucătorii au fost înlocuiți de mercenari, tăria de caracter a fost anulată și înlocuită de lăcomia salariilor indecente, iar sacrificiul a devenit o simplă consecință a primei de joc. Dincolo de inatractivitatea sportului în condițiile în care știi de la început cine va câștiga – cel care are bani mai mulți – s‑a pierdut latura spirituală a întrecerii, cea care o făcea o sursă de inspirație și un model de comportament. Și asta mi se pare că e adevărata pierdere. Încă un loc unde am renunțat la spirit în favoarea lăcomiei.
Lasă un comentariu