Există în viața mea oa­meni des­pre care am ui­tat, deși n‑ar fi tre­buit, oa­meni pe care i‑am ră­tă­cit prin gând. Îmi amin­tesc de ei atunci când pri­mesc vești și apoi îi uit din nou – de la o vreme în­coace veș­tile care ajung la mine nu mai sunt bune și mă tem că am să‑i uit de tot.

Când am ajuns în Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc ca proas­păt li­cean, m‑am tre­zit într‑o lume com­plet di­fe­rită de Bu­cu­reștiul gim­na­zial. Li­nia ori­zon­tu­lui ur­case pe munți. Am vi­sat atunci să de­vin in­gi­ner sil­vic ca să pot cu­tre­iera mun­ții – erau încă de­parte de mine ide­a­lu­rile pro­fe­sio­nale, vi­sam la aven­tura dru­me­ției nesfâr­șite, re­lu­ată fără con­te­nire în fi­e­care di­mi­neață. Și pro­mi­siu­nea pă­rea să se îm­pli­nească, mun­ții erau lângă mine, aș­tep­tându-mă. Doar că un co­pil de pai­spre­zece ani, cres­cut pe as­fal­tul bu­cu­reș­tean, nu poate fi lă­sat sin­gur să ră­tă­cească pe de­a­luri, iar bu­ni­cii mei nu mai aveau vâr­sta dru­me­ți­i­lor – cine să mă inițieze?

Ne­nea An­ghel era ve­ci­nul bu­ni­ci­lor. Lo­cuia în ace­eași casă, dar avea in­trare se­pa­rată. Era te­ch­ni­cian la spi­tal – mâ­nuia apa­ra­tele de ra­di­o­gra­fie – de la sub­stan­țele re­ve­la­toare avea me­reu vâr­fu­rile de­ge­te­lor în­găl­be­nite și ori­cât s‑ar fi spă­lat, cu­loa­rea rămâ­nea. Du­mi­nica ne­nea An­ghel mer­gea pe deal după bu­reți – la Câm­pu­lung ter­me­nul de ciu­perci e con­si­de­rat li­vresc. Al­te­ori mer­gea la pes­cuit, pe Mol­dova. A fost de ajuns să mă în­trebe o sin­gură dată dacă nu vreau să merg cu el – pe urmă n‑a mai scă­pat de mine și, vrând-ne­vrând, mi‑a de­ve­nit tu­tore într-ale mun­te­lui. Pe vre­mea aceea toate dru­mu­rile urcau.

Avea un dar al lui de a citi vre­mea po­tri­vită pen­tru cu­les bu­reți. Tre­buia să plouă, apoi să treacă un timp, să fie cald… Eu tre­pi­dam în aș­tep­ta­rea ur­mă­toa­rei ture, el pri­vea spre munte și-mi spu­nea: “Nuuu, încă nu s‑au fă­cut bu­re­ții…”. Nu pri­ce­peam cum își dă seama, așa că de multe ori sus­pec­tam că nu vrea să meargă. Mă târ­gu­iam în­de­lung cu el, până când îmi pro­mi­tea o zi pre­cisă – “mer­gem po­imâine…” – și cu pro­mi­siu­nea asta mă du­ceam la tre­bu­rile mele. Când ple­cam ne luam cuți­ta­șele de bu­reți – el m‑a în­vă­țat să nu smulg nici­o­dată ciu­perca cu tot cu ră­dă­cină, ci s‑o tai de la su­pra­fața pămân­tu­lui ca să se mai în­mul­țească în con­ti­nu­are. Drept să spun nu cred că așa se în­tâm­plă, ciu­per­cile se în­mul­țesc prin spo­rii lor, dar n‑am ie­șit din vorba lui. Ur­cam re­pede coasta mun­te­lui, apoi ne răs­pân­deam amân­doi prin pă­du­rea de mo­lid, pe lângă că­rare sau mai de­parte de ea, că­u­tând din pri­vire vi­ne­țe­lele, găl­bi­o­rii, râș­co­vii, cre­asta co­co­șu­lui, nico­re­ții. Pe sub poala mo­li­zi­lor ti­neri ri­di­cam ce­tina în spe­ranța unui hrib. Ra­re­ori eram norocoși.

M‑a în­vă­țat să de­o­se­besc bu­re­ții buni de cei răi sau cum le spu­nea el: bu­reți ne­buni. “Dacă‑l tai cu cuți­tul și se înn­e­grește, e ne­bun. Rupe‑i pu­țin din coadă — dacă mi­roase pu­ter­nic și ne­plă­cut sau us­tu­ră­tor, e ne­bun. Bu­re­ții bun mi­ros a pământ re­a­văn. Dacă‑i foarte co­lo­rat – mai ales cu roșu – e ne­bun.”. La în­ce­put pier­deam o mul­țime de timp și ener­gie aler­gând după el să‑i arăt fi­e­care ciu­percă gă­sită. O pri­vea scurt și în­cu­vința — “bag-o‑n trai­stă!” — sau râ­dea și-mi spu­nea s‑o arunc. Le-am în­vă­țat cu tim­pul și, spre cin­stea lui ne­nea An­ghel, n‑am adus nici­o­dată acasă bu­reți ne­buni.  Am în­vă­țat să-mi aleg dru­mul prin pă­dure și să-mi iau re­pere ca nici­o­dată să nu mă ră­tă­cesc. Când am mai cres­cut și am în­ce­put să mă des­curc sin­gur pe de­a­lu­rile din jur, ne­so­co­team une­ori pă­re­rea lui des­pre mo­men­tul po­tri­vit de mers la bu­reți – de fi­e­care dată m‑am în­tors cu trai­sta goală și cu buza um­flată. Bu­re­ții lui ne­nea An­ghel ră­să­reau nu­mai îna­in­tea pa­și­lor lui.

Din când în când lă­sam bu­re­ții să cre­ască și ple­cam la pește. N‑aveam nici el, nici eu per­mise – eram in­cog­nito, așa că us­ten­si­lele noas­tre erau pe mă­sură. În­fă­șu­ram ny­lon-ul pe o cu­tie de chi­bri­turi, for­fa­cul in­tra in ser­ta­rul cu­tiei ca să nu agațe sau să se în­curce, pluta stă­tea în bu­zu­nar lângă ne­lip­si­tul cuți­taș. Cu mâi­nile în bu­zu­nar ple­cam amân­doi că­tre Mol­dova, care cur­gea la 300 de me­tri de casa bu­ni­ci­lor. În­tre apă și dig creș­teau pu­z­de­rie de ră­chite, nu­mai bune de meș­te­rit pe loc un băț de un­diță. Le­gam ny­lon-ul de ca­pă­tul sub­țire și eram pes­cari în toată regula.

Cu in­stru­men­tele as­tea im­pro­vi­zate nu as­pi­ram la cine știe ce par­tide de pes­cuit. Dă­deam la bo­iș­teni, niște pești­șori de mă­ri­mea ham­siei, care se gă­seau din abu­n­dență în apa Mol­do­vei și nu erau de­loc răi la gust dacă îi cu­ra­țai de mă­run­taie și îi pră­jeai în unt, ală­turi de niște mă­mă­ligă rece. Ca să în­cro­pești o gus­tare tre­buia însă să prinzi mă­car vreo do­uă­zeci-trei­zeci. Eu nu re­u­șeam chiar în­tot­dea­una, așa că se în­tâm­pla să mă în­torc seara cu o față lungă, la doi pași în urma lui ne­nea An­ghel, care ră­su­cea cuți­tul în rană fa­când tot fe­lul de glume pe seama pri­ce­pe­rii mele de pescar.

Ne­nea An­ghel era me­reu ve­sel sau cel pu­țin așa pă­rea să fie. Pri­vind în urmă îmi dau seama însă că o fi avut și el ne­ca­zu­rile lui, doar de el ști­ute. Sin­gura lui con­so­lare era pă­hă­re­lul, de care mai abuza din când în când la o te­rasă pe lângă piață – nu mai țin minte cum se chema, doar că lu­mea îi spu­nea “La trei ra­hați”, pen­tru că fi­ind într-un loc mai do­s­nic, pe tim­pul nop­ții ser­vea și al­tor ne­voi ur­bane. Când se îm­biba bine de bă­u­tură, ne­nea An­ghel ve­nea acasă țea­păn ca o scân­dură, le­gă­nându-se ca o co­ra­bie în de­rivă. Nu era chip de vorbă cu el – de­ve­nea ar­ță­gos și se mâ­nia din orice și pe ori­cine. Sin­gura care avea drep­tul să‑l ocă­rască era tanti An­ghel, care‑l bo­sco­ro­dea vreo ju­mă­tate de ceas, îna­inte de a‑l tri­mite la culcare.

A îm­bă­trâ­nit ne­nea An­ghel și am tot aflat tot mai pu­ține des­pre el, după ce am ple­cat din Câm­pu­lung. În ul­ti­mii ani, în scur­tele mele vi­zite, îl gă­seam pe băn­cuța din fața ca­sei, tră­gând din Car­pați-ul lui ne­lip­sit, vlă­guit și trist, pri­vind cu nos­tal­gie că­tre munți. Am aflat apoi că e bol­nav, apoi că nu se mai pu­tea ri­dica din pat. În vara tre­cută s‑a stins – eu am aflat foarte târ­ziu, cu to­tul în­tâm­plă­tor. Așa că abia acum, în au­gust, am ajuns la Câm­pu­lung și am pu­tut să‑i aprind o lu­mâ­nare și să‑i spun drum bun.

Nu am o fo­to­gra­fie a lui ne­nea An­ghel, din pă­cate. Aș fi vrut să pun un chip lângă aceste pu­ține cu­vinte, care cred că sunt sin­gura lui evo­care. Ne­nea An­ghel e acum ple­cat – dar din lo­cul său de odihnă se văd de­a­lu­rile pe care le‑a cu­tre­ie­rat atâ­ția ani și se aude apa Mol­do­vei. Și poate că, pen­tru el, acesta este cel mai po­tri­vit epitaf.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anca Semeniuc

    Ehe…asta e bu­ni­cul meu ! Acum cu­tre­ie­ram noi cu mo­to­ci­cleta in lo­cu­rile in care mer­gea el dupa bureti.Va tri­mit o poza pe facebook


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.