Există în viața mea oameni despre care am uitat, deși n‑ar fi trebuit, oameni pe care i‑am rătăcit prin gând. Îmi amintesc de ei atunci când primesc vești și apoi îi uit din nou – de la o vreme încoace veștile care ajung la mine nu mai sunt bune și mă tem că am să‑i uit de tot.
Când am ajuns în Câmpulung Moldovenesc ca proaspăt licean, m‑am trezit într‑o lume complet diferită de Bucureștiul gimnazial. Linia orizontului urcase pe munți. Am visat atunci să devin inginer silvic ca să pot cutreiera munții – erau încă departe de mine idealurile profesionale, visam la aventura drumeției nesfârșite, reluată fără contenire în fiecare dimineață. Și promisiunea părea să se împlinească, munții erau lângă mine, așteptându-mă. Doar că un copil de paisprezece ani, crescut pe asfaltul bucureștean, nu poate fi lăsat singur să rătăcească pe dealuri, iar bunicii mei nu mai aveau vârsta drumețiilor – cine să mă inițieze?
Nenea Anghel era vecinul bunicilor. Locuia în aceeași casă, dar avea intrare separată. Era technician la spital – mânuia aparatele de radiografie – de la substanțele revelatoare avea mereu vârfurile degetelor îngălbenite și oricât s‑ar fi spălat, culoarea rămânea. Duminica nenea Anghel mergea pe deal după bureți – la Câmpulung termenul de ciuperci e considerat livresc. Alteori mergea la pescuit, pe Moldova. A fost de ajuns să mă întrebe o singură dată dacă nu vreau să merg cu el – pe urmă n‑a mai scăpat de mine și, vrând-nevrând, mi‑a devenit tutore într-ale muntelui. Pe vremea aceea toate drumurile urcau.
Avea un dar al lui de a citi vremea potrivită pentru cules bureți. Trebuia să plouă, apoi să treacă un timp, să fie cald… Eu trepidam în așteptarea următoarei ture, el privea spre munte și-mi spunea: “Nuuu, încă nu s‑au făcut bureții…”. Nu pricepeam cum își dă seama, așa că de multe ori suspectam că nu vrea să meargă. Mă târguiam îndelung cu el, până când îmi promitea o zi precisă – “mergem poimâine…” – și cu promisiunea asta mă duceam la treburile mele. Când plecam ne luam cuțitașele de bureți – el m‑a învățat să nu smulg niciodată ciuperca cu tot cu rădăcină, ci s‑o tai de la suprafața pământului ca să se mai înmulțească în continuare. Drept să spun nu cred că așa se întâmplă, ciupercile se înmulțesc prin sporii lor, dar n‑am ieșit din vorba lui. Urcam repede coasta muntelui, apoi ne răspândeam amândoi prin pădurea de molid, pe lângă cărare sau mai departe de ea, căutând din privire vinețelele, gălbiorii, râșcovii, creasta cocoșului, nicoreții. Pe sub poala molizilor tineri ridicam cetina în speranța unui hrib. Rareori eram norocoși.
M‑a învățat să deosebesc bureții buni de cei răi sau cum le spunea el: bureți nebuni. “Dacă‑l tai cu cuțitul și se înnegrește, e nebun. Rupe‑i puțin din coadă — dacă miroase puternic și neplăcut sau usturător, e nebun. Bureții bun miros a pământ reavăn. Dacă‑i foarte colorat – mai ales cu roșu – e nebun.”. La început pierdeam o mulțime de timp și energie alergând după el să‑i arăt fiecare ciupercă găsită. O privea scurt și încuvința — “bag-o‑n traistă!” — sau râdea și-mi spunea s‑o arunc. Le-am învățat cu timpul și, spre cinstea lui nenea Anghel, n‑am adus niciodată acasă bureți nebuni. Am învățat să-mi aleg drumul prin pădure și să-mi iau repere ca niciodată să nu mă rătăcesc. Când am mai crescut și am început să mă descurc singur pe dealurile din jur, nesocoteam uneori părerea lui despre momentul potrivit de mers la bureți – de fiecare dată m‑am întors cu traista goală și cu buza umflată. Bureții lui nenea Anghel răsăreau numai înaintea pașilor lui.
Din când în când lăsam bureții să crească și plecam la pește. N‑aveam nici el, nici eu permise – eram incognito, așa că ustensilele noastre erau pe măsură. Înfășuram nylon-ul pe o cutie de chibrituri, forfacul intra in sertarul cutiei ca să nu agațe sau să se încurce, pluta stătea în buzunar lângă nelipsitul cuțitaș. Cu mâinile în buzunar plecam amândoi către Moldova, care curgea la 300 de metri de casa bunicilor. Între apă și dig creșteau puzderie de răchite, numai bune de meșterit pe loc un băț de undiță. Legam nylon-ul de capătul subțire și eram pescari în toată regula.
Cu instrumentele astea improvizate nu aspiram la cine știe ce partide de pescuit. Dădeam la boișteni, niște peștișori de mărimea hamsiei, care se găseau din abundență în apa Moldovei și nu erau deloc răi la gust dacă îi curațai de măruntaie și îi prăjeai în unt, alături de niște mămăligă rece. Ca să încropești o gustare trebuia însă să prinzi măcar vreo douăzeci-treizeci. Eu nu reușeam chiar întotdeauna, așa că se întâmpla să mă întorc seara cu o față lungă, la doi pași în urma lui nenea Anghel, care răsucea cuțitul în rană facând tot felul de glume pe seama priceperii mele de pescar.
Nenea Anghel era mereu vesel sau cel puțin așa părea să fie. Privind în urmă îmi dau seama însă că o fi avut și el necazurile lui, doar de el știute. Singura lui consolare era păhărelul, de care mai abuza din când în când la o terasă pe lângă piață – nu mai țin minte cum se chema, doar că lumea îi spunea “La trei rahați”, pentru că fiind într-un loc mai dosnic, pe timpul nopții servea și altor nevoi urbane. Când se îmbiba bine de băutură, nenea Anghel venea acasă țeapăn ca o scândură, legănându-se ca o corabie în derivă. Nu era chip de vorbă cu el – devenea arțăgos și se mânia din orice și pe oricine. Singura care avea dreptul să‑l ocărască era tanti Anghel, care‑l boscorodea vreo jumătate de ceas, înainte de a‑l trimite la culcare.
A îmbătrânit nenea Anghel și am tot aflat tot mai puține despre el, după ce am plecat din Câmpulung. În ultimii ani, în scurtele mele vizite, îl găseam pe băncuța din fața casei, trăgând din Carpați-ul lui nelipsit, vlăguit și trist, privind cu nostalgie către munți. Am aflat apoi că e bolnav, apoi că nu se mai putea ridica din pat. În vara trecută s‑a stins – eu am aflat foarte târziu, cu totul întâmplător. Așa că abia acum, în august, am ajuns la Câmpulung și am putut să‑i aprind o lumânare și să‑i spun drum bun.
Nu am o fotografie a lui nenea Anghel, din păcate. Aș fi vrut să pun un chip lângă aceste puține cuvinte, care cred că sunt singura lui evocare. Nenea Anghel e acum plecat – dar din locul său de odihnă se văd dealurile pe care le‑a cutreierat atâția ani și se aude apa Moldovei. Și poate că, pentru el, acesta este cel mai potrivit epitaf.
0:06
Ehe…asta e bunicul meu ! Acum cutreieram noi cu motocicleta in locurile in care mergea el dupa bureti.Va trimit o poza pe facebook