“Stau la geam în orașul cel mare și aud o căruță cu cai. Unu‑i alb și-altu‑i negru și-mi pare că e unul în iad și-altu‑n rai.” Asta‑i o poezie a lui Păunescu pe care mi-am amintit‑o într‑o dimineață, când priveam prin fereastrele firmei unde lucrez. Doi muncitori se pregăteau să taie niște copaci din curtea alăturată și se echipau cu salopetele de muncă fără să le pese că întreaga clădire de zece etaje îi putea vedea în chiloți. Imaginea părea caraghioasă și era de fapt tristă. Nu ne mai pasă de nimic, nu mai credem în nimic, nu ne mai impresionează nimic.
M‑am gândit atunci la viață în ansamblul ei, la felul ciudat în care ea se agregă din astfel de imagini și experiențe mărunte, la înlănțuirea gesturilor și evenimentelor care ne compun fiecare zi, iar zilele se alătură și ne compun lunile, anii, viața. Trăim cu convingerea că viața noastră e facută din evenimente marcante pe care noi le-am plănuit, din momente memorabile pe care noi le-am provocat, dar de fapt e doar un șir aleator de imagini cu muncitori in chiloți, poezii citite acum o mie de ani, copaci tăiați și platitudini matinale schimbate cu alți oameni.
Cu douăzeci de ani în urmă trăiam în comunism și visam la democrație și capitalism. Nemulțumirile de atunci erau treapta pe care pășeam spre lumea mirifică a occidentului, pe care îl închipuiam perfect. Nu aveam libertăți, nu era carne și brânză, nu puteam vorbi liber, nu aveam blog (de fapt nici ei, pe vremea aia!) dar exista “the promised land”, un tărâm al abundenței și libertății la care puteam spera.
Au trecut toți anii ăștia din urmă și am ajuns să-mi trăiesc visul. Democrație, libertate, abundență. Și marea deziluzie a unui nou –ism găunos și șchiop, în care profitul a luat locul Securității și ne terorizează fiecare clipă a vieții. De aia, uneori, mă apucă un dor nebun de comunism, pentru că atunci măcar aveam un vis în care puteam să mă refugiez.
Lasă un comentariu