Exercițiu de iubire

Există două șabloane de imag­ine a României și a românilor și pe ambele le con­sider în egală măsură false: Româ­nia per­fectă și Româ­nia defectă.

Primul e cel în care românul e cel mai deștept, cel mai ospi­tal­ier, cel mai fru­mos, iar Româ­nia este leagănul civ­i­liza­ției europene, așezat nefericit în calea năvăl­i­to­rilor, la inter­secția unor mari imperii cotro­pi­toare. Pe scurt: sun­tem băieți foarte buni, da’ n‑am avut noroc în viață. Această imag­ine idil­ică în oglinda retro­vi­zoare îmbracă une­ori și hainele viitoru­lui: plaiurile miorit­ice sunt cen­tru ener­getic și spir­i­tual, punc­tul de unde va pleca renașterea uman­ității după cat­a­stro­fele imi­nente pe care Dum­nezeu ni le‑a hărăzit. Autant voir grand!

Cea de‑a doua fix­ație este aceea a românu­lui puturos, min­ci­nos și laș, inca­pa­bil de dem­ni­tate, nes­ta­tor­nic în hotărâri și incli­nat spre hoție. Româ­nia este fru­moasă, dar mur­dară și cu dru­muri infer­nale, cu spi­tale care mai rău te îmbol­năvesc și hoteluri insalu­bre. N‑avem nici o șansă de a ne redresa, nu există drum înainte, nici înapoi. Apoc­alipsa e o glumă pe lângă a fi român, pen­tru că spre deose­bire de Armaghe­don, Româ­nia nu e un sfârșit groaznic, ci o groază fără sfârșit.

Nu cred în nici una din aceste imag­ini. Ade­vărul despre noi e undeva între aceste două extreme, dar nu‑l vom afla decât atunci când vom avea cura­jul de a ne privi în oglinda prezen­tu­lui, cu sin­cer­i­tatea celui care vrea să se cunoască pe sine. M‑am între­bat une­ori care sunt trăsă­turile car­ac­ter­is­tice ale românu­lui și mereu m‑am întors la per­son­ajele lui Cara­giale – în egală măsură geniale și ridi­cole – dar până la urmă nu am găsit un răspuns mulțu­mi­tor. Încă mai caut, încă mă mai întreb.

Cu gân­durile astea rătăcite printr-un colț de minte m‑am uitat la “Portre­tul lup­tă­toru­lui la tinerețe”. Un film alt­fel, un film despre o alt­fel de Românie, un film despre alt­fel de români. Prob­a­bil că o parte a răspun­su­lui pe care îl caut la între­bările mele se găsește aici.

“Ceea ce ne‑a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim nea­mul nos­tru, ca de alt­fel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm nea­mul nos­tru, nici nu căutăm să‑l înțelegem și să‑l studiem în vir­tutea nu știu cărui prin­cipiu scor­nit de mintea ome­nească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l‑am schimba cu ori­care altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noas­tră, n‑au încolțit nicio­dată visuri și gân­duri de emi­grare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici păr­tași ai durerilor și bucuri­ilor nea­mu­lui, al des­tin­u­lui său, în valul căruia voim și noi să ne con­topim soarta noas­tră.”

Ioan Gavrilă Ogo­ranu


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu