Exercițiu de iubire

Există două șabloane de ima­gine a Româ­niei și a româ­ni­lor și pe ambele le con­si­der în egală măsură false: Româ­nia per­fectă și Româ­nia defectă.

Pri­mul e cel în care româ­nul e cel mai deș­tept, cel mai ospi­ta­lier, cel mai fru­mos, iar Româ­nia este lea­gă­nul civi­li­za­ției euro­pene, așe­zat nefe­ri­cit în calea năvă­li­to­ri­lor, la inter­sec­ția unor mari impe­rii cotro­pi­toare. Pe scurt: sun­tem băieți foarte buni, da’ n‐am avut noroc în viață. Această ima­gine idi­lică în oglinda retro­vi­zoare îmbracă une­ori și hai­nele vii­to­ru­lui: pla­iu­rile mio­ri­tice sunt cen­tru ener­ge­tic și spi­ri­tual, punc­tul de unde va pleca renaș­te­rea uma­ni­tă­ții după catas­tro­fele imi­nente pe care Dum­ne­zeu ni le‐a hărăzit. Autant voir grand!

Cea de‐a doua fixa­ție este aceea a româ­nu­lui putu­ros, min­ci­nos și laș, inca­pa­bil de dem­ni­tate, nesta­tor­nic în hotă­râri și incli­nat spre hoție. Româ­nia este fru­moasă, dar mur­dară și cu dru­muri infer­nale, cu spi­tale care mai rău te îmbol­nă­vesc și hote­luri insa­lu­bre. N‐avem nici o șansă de a ne redresa, nu există drum îna­inte, nici îna­poi. Apo­ca­lipsa e o glumă pe lângă a fi român, pen­tru că spre deo­se­bire de Arma­ghe­don, Româ­nia nu e un sfâr­șit groaz­nic, ci o groază fără sfâr­șit.

Nu cred în nici una din aceste ima­gini. Ade­vă­rul des­pre noi e undeva între aceste două extreme, dar nu‐l vom afla decât atunci când vom avea cura­jul de a ne privi în oglinda pre­zen­tu­lui, cu sin­ce­ri­ta­tea celui care vrea să se cunoască pe sine. M‐am între­bat une­ori care sunt tră­să­tu­rile carac­te­ris­tice ale româ­nu­lui și mereu m‐am întors la per­so­na­jele lui Cara­gi­ale – în egală măsură geni­ale și ridi­cole – dar până la urmă nu am găsit un răs­puns mul­țu­mi­tor. Încă mai caut, încă mă mai întreb.

Cu gân­du­rile astea rătă­cite printr‐un colț de minte m‐am uitat la “Por­tre­tul lup­tă­to­ru­lui la tine­rețe”. Un film alt­fel, un film des­pre o alt­fel de Româ­nie, un film des­pre alt­fel de români. Pro­ba­bil că o parte a răs­pun­su­lui pe care îl caut la între­bă­rile mele se găsește aici.

“Ceea ce ne‐a mânat aici, a fost dra­gos­tea de acest neam, liberă de orice mes­chi­nă­rie. Am învă­țat să pri­vim nea­mul nos­tru, ca de alt­fel orice în lume, prin prisma dra­gos­tei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admi­răm nea­mul nos­tru, nici nu cău­tăm să‐l înțe­le­gem și să‐l stu­diem în vir­tu­tea nu știu cărui prin­ci­piu scor­nit de min­tea ome­nească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copi­lul părin­ții lui. Și nu l‐am schimba cu ori­care altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și‐ar schimba copi­lul ei. În inima și min­tea noas­tră, n‐au încol­țit nici­o­dată visuri și gân­duri de emi­grare prin nu știu ce țări feri­cite. Voim să rămâ­nem aici păr­tași ai dure­ri­lor și bucu­ri­i­lor nea­mu­lui, al des­ti­nu­lui său, în valul căruia voim și noi să ne con­to­pim soarta noas­tră.”

Ioan Gavrilă Ogo­ranu


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu