Există două șabloane de imagine a României și a românilor și pe ambele le consider în egală măsură false: România perfectă și România defectă.
Primul e cel în care românul e cel mai deștept, cel mai ospitalier, cel mai frumos, iar România este leagănul civilizației europene, așezat nefericit în calea năvălitorilor, la intersecția unor mari imperii cotropitoare. Pe scurt: suntem băieți foarte buni, da’ n‑am avut noroc în viață. Această imagine idilică în oglinda retrovizoare îmbracă uneori și hainele viitorului: plaiurile mioritice sunt centru energetic și spiritual, punctul de unde va pleca renașterea umanității după catastrofele iminente pe care Dumnezeu ni le‑a hărăzit. Autant voir grand!
Cea de‑a doua fixație este aceea a românului puturos, mincinos și laș, incapabil de demnitate, nestatornic în hotărâri și inclinat spre hoție. România este frumoasă, dar murdară și cu drumuri infernale, cu spitale care mai rău te îmbolnăvesc și hoteluri insalubre. N‑avem nici o șansă de a ne redresa, nu există drum înainte, nici înapoi. Apocalipsa e o glumă pe lângă a fi român, pentru că spre deosebire de Armaghedon, România nu e un sfârșit groaznic, ci o groază fără sfârșit.
Nu cred în nici una din aceste imagini. Adevărul despre noi e undeva între aceste două extreme, dar nu‑l vom afla decât atunci când vom avea curajul de a ne privi în oglinda prezentului, cu sinceritatea celui care vrea să se cunoască pe sine. M‑am întrebat uneori care sunt trăsăturile caracteristice ale românului și mereu m‑am întors la personajele lui Caragiale – în egală măsură geniale și ridicole – dar până la urmă nu am găsit un răspuns mulțumitor. Încă mai caut, încă mă mai întreb.
Cu gândurile astea rătăcite printr-un colț de minte m‑am uitat la “Portretul luptătorului la tinerețe”. Un film altfel, un film despre o altfel de Românie, un film despre altfel de români. Probabil că o parte a răspunsului pe care îl caut la întrebările mele se găsește aici.
“Ceea ce ne‑a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIȘTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEȘTI ȘI TE ÎNALȚI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEȘTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să‑l înțelegem și să‑l studiem în virtutea nu știu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l‑am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei. În inima și mintea noastră, n‑au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră.”
Ioan Gavrilă Ogoranu
Lasă un comentariu