Încă un pas

Mă gân­deam cu puțin timp în urmă că de câțiva ani sunt din ce în ce mai dez­a­mă­git de noi toți – mul­ți­mea indi­vi­zi­lor care alcă­tuim ome­ni­rea – și tot mai scep­tic în pri­vința posi­bi­lei noas­tre evo­lu­ții. Vii­to­rul se închide în fața gân­du­ri­lor mele și nu văd drum îna­inte, doar cărări lătu­ral­nice care nu duc nică­ieri. Cred că sun­tem tot mai departe de noi înșine și tot mai departe unii de alții.

Când mă uit în tre­cut găsesc sem­nele unor alte per­cep­ții pe care le‐am avut. Licean, cre­deam că lumea e minu­nată și mă așteaptă să o iau în pro­pri­e­tate, supunându‐mi‐se necon­di­țio­nat. Stu­dent, am aban­do­nat tem­po­rar pla­nu­rile de vii­tor și m‐am pier­dut în las­ci­vi­ta­tea pre­zen­tu­lui – ce dul­ceață ine­ga­la­bilă are clipa de acum! M‐am reîn­tors la mine după pri­mele zile de muncă, sur­prins cumva că tre­buie să pri­vesc din­colo de ziua de azi, nemul­țu­mit că nu știu înde­a­juns cum să fiu ca să am. Mar­gi­nile lumii erau aproape. Seme­nii mei erau accep­ta­bili – îi con­si­de­ram așa mai cu seamă din cauza neu­tra­li­tă­ții lor: nu‐mi puteau influ­ența prea mult des­ti­nul, care era oare­cum dese­nat deja de bari­e­rele comu­nis­mu­lui.

După ceva mai mult un an de viață adultă a căzut peste viața mea revo­lu­ția. Nu o pre­vă­zu­sem, nu o anti­ci­pa­sem, eram con­so­lat cu dru­mul pe care mer­geam, deși con­so­la­rea e ceva ce vine după o sufe­rință, iar eu nu sufe­ri­sem în sen­sul pro­fund. Eram mai degrabă împă­cat cu ceea ce mi se ofe­rea. Așa că îndată ce am înțe­les că mi se des­chid nebă­nu­ite dru­muri în față i‐am iubit pros­tește pe cei ce au murit în zilele ace­lea, închipuindu‐mi naiv că lor le dato­rez această șansă. Seme­nii mei avan­sa­seră – erau acum dezi­ra­bili și poten­ți­ali par­te­neri împre­ună cu care cre­deam că putem clădi ceva nou. Doar că nu‐mi era prea clar ce.

N‐a durat mult până când a deve­nit lim­pede că intre mine și cei­lalți se cască o pră­pas­tie care se mărește în fie­care zi. Cu sigu­ranță nu eram sin­gur pe par­tea mea de pământ, alții îmi împăr­tă­șeau măcar par­țial opi­ni­ile – rămâ­neam însă mereu mino­ri­tari, fără putința de a ne proba con­vin­ge­rile, vic­time ale unei majo­ri­tăți informe și stri­vi­toare. Mi‐am detes­tat seme­nii și i‐am ier­tat apoi părin­tește: le lip­sește desi­gur edu­ca­ția soci­ală – mi‐am spus – va tre­bui să treacă ceva timp ca să reîn­vețe calea dreaptă. La capă­tul aces­tui drum i‐am aștep­tat răb­dă­tor o vreme. Nu se vedea nimeni venind.

Am spe­rat mult timp că lumea în care intra­sem ne va cizela prin forța ei intrin­secă. Europa tre­buia să ne civi­li­zeze, așa că mi‐am dorit cu ardoare să ajun­gem cetă­țeni ai Rai­u­lui. A venit târ­ziu și după multe frămân­tări și momen­tul acesta, dar nu s‐a întâm­plat nimic spec­ta­cu­los așa cum aș fi spe­rat. Trep­tat am înțe­les că euro­pe­nii sunt și ei ase­me­nea nouă, con­su­ma­tori dis­ci­pli­nați, înre­gi­men­tați în doc­trina pro­fi­tu­lui cu orice chip, mani­pu­lați prin media și înro­biți de insti­tu­ția cre­di­tu­lui ban­car. Pen­tru mine asta a însem­nat căde­rea ulti­mu­lui mit de care îmi mai agă­țam spe­ran­țele, din­colo de care nu mai era nimic de spe­rat, nimic de făcut.

Un timp am pri­vit în gol la spec­ta­co­lul lumii, cu cinism și mânie, cre­zând că supă­ra­rea mea e în sine o rezol­vare. Firește că nu e. Nu mi‐a rămas decât dez­a­mă­gi­rea de a privi decă­de­rea seme­ni­lor mei și a mea o dată cu ei, dis­pe­ra­rea de a ști că îna­poi nu se poate, iar îna­inte nu e nimic. Aici mă găsesc azi.

Într‐unul din weekend‐urile tre­cute am ajuns în libra­ria Huma­ni­tas de lângă bise­rica Kret­zu­lescu. Pe vitri­nele ei am văzut un afiș care pro­mova noua carte a lui Andrei Pleșu, “Des­pre fru­mu­se­țea uitată a vie­ții”. Cu aerul său bonom și oare­cum patri­ar­hal, Pleșu ni se adresa tutu­ror:

Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împre­jur, o pri­vire odih­nită, curi­oasă şi nepă­ti­maşă, vei găsi des­tule argu­mente să te bucuri. Lucru­rile (încă) fun­cţio­nează. Şar­panta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tra­di­ţii vii, întâl­niri mira­cu­loase. Trăim într‐un sos toxic, dar el conţine încă miro­de­nii sub­tile, cu efect ane­ste­zi­ant. Marele ani­mal cos­mic nu pare încă să ia în serios agi­ta­ţia noas­tră pro­pa­gan­dis­tică, spai­mele noas­tre apo­ca­lip­tice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi fru­mos.

Ce mult mi‐aș dori să cred aceste cuvinte. Am ple­cat atunci gândindu‐mă la cele pe care le‐am isto­ri­sit mai sus, întrebându‐mă dacă mai există o fru­mu­sețe nevă­zută și uitată a vie­ții și dacă voi, seme­nii mei, îmi veți lăsa răga­zul și spa­țiul să o caut. Dacă ală­turi de curi­o­zi­ta­tea mea, care nu cred că a secat nici­o­dată, mai am putința de a adă­uga pri­vi­rea odih­nită și nepă­ti­mașă care să mi vă înfă­ți­șeze așa cum mi‐aș dori să fiți: nu per­fecți, dar dor­nici de per­fec­țiune. Să sper ast­fel că mai e drum îna­inte, că mai putem face toți încă un pas către ceea ce am putea fi.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. mermeleala

    Din cand in cand, atunci cand ser­vesc un c***t cu o lin­gu­rita de argint, dintr‐un bol de cris­tal, avand un aer de om liber, dau click pe acest link


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu