Mă gân­deam cu pu­țin timp în urmă că de câ­țiva ani sunt din ce în ce mai dez­a­mă­git de noi toți — mul­ți­mea in­di­vi­zi­lor care al­că­tuim ome­ni­rea — și tot mai scep­tic în pri­vința po­si­bi­lei noas­tre evo­lu­ții. Vi­i­to­rul se în­chide în fața gân­du­ri­lor mele și nu văd drum îna­inte, doar că­rări lă­tu­ral­nice care nu duc ni­că­ieri. Cred că sun­tem tot mai de­parte de noi în­șine și tot mai de­parte unii de alții.

Când mă uit în tre­cut gă­sesc sem­nele unor alte per­cep­ții pe care le-am avut. Li­cean, cre­deam că lu­mea e mi­nu­nată și mă aș­teaptă să o iau în pro­pri­e­tate, su­pu­nându-mi-se ne­con­di­țio­nat. Stu­dent, am aban­do­nat tem­po­rar pla­nu­rile de vi­i­tor și m‑am pier­dut în las­ci­vi­ta­tea pre­zen­tu­lui – ce dul­ceață in­e­ga­la­bilă are clipa de acum! M‑am re­în­tors la mine după pri­mele zile de muncă, sur­prins cumva că tre­buie să pri­vesc din­colo de ziua de azi, ne­mul­țu­mit că nu știu în­de­a­juns cum să fiu ca să am. Mar­gi­nile lu­mii erau aproape. Se­me­nii mei erau ac­cep­ta­bili – îi con­si­de­ram așa mai cu seamă din ca­uza ne­u­tra­li­tă­ții lor: nu-mi pu­teau in­flu­ența prea mult des­ti­nul, care era oa­re­cum de­se­nat deja de ba­ri­e­rele comunismului.

După ceva mai mult un an de viață adultă a că­zut peste viața mea re­vo­lu­ția. Nu o pre­vă­zu­sem, nu o an­ti­ci­pa­sem, eram con­so­lat cu dru­mul pe care mer­geam, deși con­so­la­rea e ceva ce vine după o su­fe­rință, iar eu nu su­fe­ri­sem în sen­sul pro­fund. Eram mai de­grabă îm­pă­cat cu ceea ce mi se ofe­rea. Așa că în­dată ce am în­țe­les că mi se des­chid ne­bă­nu­ite dru­muri în față i‑am iu­bit pros­tește pe cei ce au mu­rit în zi­lele ace­lea, în­chi­pu­indu-mi naiv că lor le da­to­rez această șansă. Se­me­nii mei avan­sa­seră – erau acum dezi­ra­bili și po­ten­ți­ali par­te­neri îm­pre­ună cu care cre­deam că pu­tem clădi ceva nou. Doar că nu-mi era prea clar ce.

N‑a du­rat mult până când a de­ve­nit lim­pede că in­tre mine și cei­lalți se cască o pră­pas­tie care se mă­rește în fi­e­care zi. Cu si­gu­ranță nu eram sin­gur pe par­tea mea de pământ, al­ții îmi îm­păr­tă­șeau mă­car par­țial opi­ni­ile – rămâ­neam însă me­reu mi­no­ri­tari, fără pu­tința de a ne proba con­vin­ge­rile, vic­time ale unei ma­jo­ri­tăți in­forme și stri­vi­toare. Mi-am de­tes­tat se­me­nii și i‑am ier­tat apoi pă­rin­tește: le lip­sește de­si­gur edu­ca­ția so­ci­ală – mi-am spus – va tre­bui să treacă ceva timp ca să re­în­vețe ca­lea dreaptă. La ca­pă­tul aces­tui drum i‑am aș­tep­tat răb­dă­tor o vreme. Nu se ve­dea ni­meni venind.

Am spe­rat mult timp că lu­mea în care in­tra­sem ne va ci­zela prin forța ei in­trin­secă. Eu­ropa tre­buia să ne ci­vi­li­zeze, așa că mi-am do­rit cu ar­doare să ajun­gem ce­tă­țeni ai Ra­i­u­lui. A ve­nit târ­ziu și după multe frămân­tări și mo­men­tul acesta, dar nu s‑a în­tâm­plat ni­mic spec­ta­cu­los așa cum aș fi spe­rat. Trep­tat am în­țe­les că eu­ro­pe­nii sunt și ei ase­me­nea nouă, con­su­ma­tori dis­ci­pli­nați, în­re­gi­men­tați în doc­trina pro­fi­tu­lui cu orice chip, ma­ni­pu­lați prin me­dia și în­ro­biți de in­sti­tu­ția cre­di­tu­lui ban­car. Pen­tru mine asta a în­sem­nat că­de­rea ul­ti­mu­lui mit de care îmi mai agă­țam spe­ran­țele, din­colo de care nu mai era ni­mic de spe­rat, ni­mic de făcut.

Un timp am pri­vit în gol la spec­ta­co­lul lu­mii, cu ci­nism și mâ­nie, cre­zând că su­pă­ra­rea mea e în sine o re­zol­vare. Fi­rește că nu e. Nu mi‑a ră­mas de­cât dez­a­mă­gi­rea de a privi de­că­de­rea se­me­ni­lor mei și a mea o dată cu ei, dis­pe­ra­rea de a ști că îna­poi nu se poate, iar îna­inte nu e ni­mic. Aici mă gă­sesc azi.

Într-unul din we­e­kend-urile tre­cute am ajuns în li­bra­ria Hu­ma­ni­tas de lângă bi­se­rica Kret­zu­lescu. Pe vi­tri­nele ei am vă­zut un afiș care pro­mova noua carte a lui An­drei Pleșu, “Des­pre fru­mu­se­țea ui­tată a vie­ții”. Cu ae­rul său bo­nom și oa­re­cum pa­tri­ar­hal, Pleșu ni se adresa tuturor:

Dacă îţi acorzi un cât de mic ră­gaz, dacă arunci, de jur îm­pre­jur, o pri­vire odih­nită, cu­ri­oasă şi ne­pă­ti­maşă, vei găsi des­tule ar­gu­mente să te bu­curi. Lu­cru­rile (încă) fun­cţio­nează. Şar­panta lu­mii (încă) ţine. Mai există încă oa­meni în­tregi, tra­di­ţii vii, în­tâl­niri mi­ra­cu­loase. Trăim într-un sos to­xic, dar el conţine încă mi­ro­de­nii sub­tile, cu efect ane­ste­zi­ant. Ma­rele ani­mal cos­mic nu pare încă să ia în se­rios agi­ta­ţia noas­tră pro­pa­gan­dis­tică, spai­mele noas­tre apo­ca­lip­tice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

Ce mult mi-aș dori să cred aceste cu­vinte. Am ple­cat atunci gân­dindu-mă la cele pe care le-am is­to­ri­sit mai sus, în­tre­bându-mă dacă mai există o fru­mu­sețe ne­vă­zută și ui­tată a vie­ții și dacă voi, se­me­nii mei, îmi veți lăsa ră­ga­zul și spa­țiul să o caut. Dacă ală­turi de cu­ri­o­zi­ta­tea mea, care nu cred că a se­cat nici­o­dată, mai am pu­tința de a adă­uga pri­vi­rea odih­nită și ne­pă­ti­mașă care să mi vă în­fă­ți­șeze așa cum mi-aș dori să fiți: nu per­fecți, dar dor­nici de per­fec­țiune. Să sper ast­fel că mai e drum îna­inte, că mai pu­tem face toți încă un pas că­tre ceea ce am pu­tea fi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. mermeleala

    Din cand in cand, atunci cand ser­vesc un c***t cu o lin­gu­rita de ar­gint, dintr-un bol de cris­tal, avand un aer de om li­ber, dau click pe acest link


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.