Încă un pas

Mă gân­deam cu puțin timp în urmă că de câțiva ani sunt din ce în ce mai deza­măgit de noi toți — mulțimea indi­vizilor care alcă­tuim omenirea — și tot mai scep­tic în priv­ința posi­bilei noas­tre evoluții. Viitorul se închide în fața gân­durilor mele și nu văd drum înainte, doar cărări lătu­ral­nice care nu duc nicăieri. Cred că sun­tem tot mai departe de noi înșine și tot mai departe unii de alții.

Când mă uit în tre­cut găs­esc sem­nele unor alte per­cepții pe care le-am avut. Licean, cre­deam că lumea e min­unată și mă așteaptă să o iau în pro­pri­etate, supunându-mi-se necondiționat. Stu­dent, am aban­do­nat tem­po­rar pla­nurile de viitor și m‑am pier­dut în las­civ­i­tatea prezen­tu­lui – ce dul­ceață inegal­a­bilă are clipa de acum! M‑am reîn­tors la mine după primele zile de muncă, sur­prins cumva că tre­buie să privesc din­colo de ziua de azi, nemulțu­mit că nu știu îndea­juns cum să fiu ca să am. Mar­gin­ile lumii erau aproape. Semenii mei erau accept­abili – îi con­sid­eram așa mai cu seamă din cauza neu­tral­ității lor: nu-mi puteau influ­ența prea mult des­tinul, care era oare­cum dese­nat deja de bari­erele comu­nis­mu­lui.

După ceva mai mult un an de viață adultă a căzut peste viața mea rev­oluția. Nu o pre­văzusem, nu o antic­i­pasem, eram con­so­lat cu dru­mul pe care mergeam, deși con­so­larea e ceva ce vine după o sufer­ință, iar eu nu suferisem în sen­sul pro­fund. Eram mai degrabă împă­cat cu ceea ce mi se oferea. Așa că îndată ce am înțe­les că mi se deschid nebă­nu­ite dru­muri în față i‑am iubit prostește pe cei ce au murit în zilele ace­lea, închipuindu-mi naiv că lor le datorez această șansă. Semenii mei avansaseră – erau acum dezirabili și potențiali parteneri împre­ună cu care cre­deam că putem clădi ceva nou. Doar că nu-mi era prea clar ce.

N‑a durat mult până când a devenit limpede că intre mine și ceilalți se cască o pră­pastie care se mărește în fiecare zi. Cu sig­u­ranță nu eram sin­gur pe partea mea de pământ, alții îmi împărtășeau măcar parțial opini­ile – rămâneam însă mereu minori­tari, fără putința de a ne proba convin­ger­ile, vic­time ale unei majorități informe și striv­i­toare. Mi-am dete­s­tat semenii și i‑am ier­tat apoi părin­tește: le lipsește desigur edu­cația socială – mi-am spus – va tre­bui să treacă ceva timp ca să reîn­vețe calea dreaptă. La capă­tul aces­tui drum i‑am aștep­tat răb­dă­tor o vreme. Nu se vedea nimeni venind.

Am sperat mult timp că lumea în care intrasem ne va cizela prin forța ei intrin­secă. Europa tre­buia să ne civ­i­lizeze, așa că mi-am dorit cu ardoare să ajungem cetățeni ai Raiu­lui. A venit târziu și după multe frămân­tări și momen­tul acesta, dar nu s‑a întâm­plat nimic spec­tac­u­los așa cum aș fi sperat. Trep­tat am înțe­les că europenii sunt și ei aseme­nea nouă, con­suma­tori dis­ci­plinați, înreg­i­men­tați în doc­t­rina prof­i­t­u­lui cu orice chip, manip­u­lați prin media și înro­biți de insti­tuția cred­i­t­u­lui ban­car. Pen­tru mine asta a însem­nat căderea ultim­u­lui mit de care îmi mai agățam sper­anțele, din­colo de care nu mai era nimic de sperat, nimic de făcut.

Un timp am privit în gol la spec­ta­colul lumii, cu cin­ism și mânie, crezând că supărarea mea e în sine o rezolvare. Firește că nu e. Nu mi‑a rămas decât deza­mă­girea de a privi decăderea seme­nilor mei și a mea o dată cu ei, dis­per­area de a ști că înapoi nu se poate, iar înainte nu e nimic. Aici mă găs­esc azi.

Într-unul din weekend-urile tre­cute am ajuns în libraria Human­i­tas de lângă bis­er­ica Kret­zulescu. Pe vit­rinele ei am văzut un afiș care pro­mova noua carte a lui Andrei Pleșu, “Despre fru­musețea uitată a vieții”. Cu aerul său bonom și oare­cum patri­arhal, Pleșu ni se adresa tuturor:

Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împre­jur, o privire odi­h­nită, curioasă şi nepă­ti­maşă, vei găsi destule argu­mente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâl­niri mirac­u­loase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă miro­denii sub­tile, cu efect anesteziant. Marele ani­mal cos­mic nu pare încă să ia în serios agi­taţia noas­tră pro­pa­gan­dis­tică, spaimele noas­tre apoc­alip­tice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi fru­mos.

Ce mult mi-aș dori să cred aceste cuvinte. Am ple­cat atunci gândindu-mă la cele pe care le-am istorisit mai sus, întrebându-mă dacă mai există o fru­musețe nevăzută și uitată a vieții și dacă voi, semenii mei, îmi veți lăsa răgazul și spațiul să o caut. Dacă ală­turi de curi­oz­i­tatea mea, care nu cred că a secat nicio­dată, mai am putința de a adăuga privirea odi­h­nită și nepă­ti­mașă care să mi vă înfățișeze așa cum mi-aș dori să fiți: nu per­fecți, dar dor­nici de per­fecți­une. Să sper ast­fel că mai e drum înainte, că mai putem face toți încă un pas către ceea ce am putea fi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. mermeleala

    Din cand in cand, atunci cand servesc un c***t cu o lin­gu­rita de argint, dintr-un bol de cristal, avand un aer de om liber, dau click pe acest link


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu