Seara asta a fost o seară obișnuită. Seara asta a trecut deja. Mă uit peste umăr către ea și mă gândesc că nu s‑a întâmplat nimic special. Ok, poate paharul de Syrah pe terasă și observația puțin tristă că în grădină nu se mai aud greierii – e primul semn de toamnă. Sau poate Miles Davis… Kind of blue…
Obișnuim să credem că viața trebuie să ne fie călăuzită de țeluri mai mult sau mai puțin materiale pentru a fi fericiți, pentru a simți că avem un rost. De aceea ne dorim lucruri mari și tangibile – case, mașini scumpe, cariere de succes, povești memorabile de succes. Alergăm disperați, acceptăm compromisuri, renunțam la noi înșine, dacă e nevoie călcăm chiar și peste cadavre ca să ajungem la ele și, o dată ajunși la limanul dorit – dacă avem acest noroc — altă depărtată iluzie ne momește cu lucirea ei trecătoare. N‑avem odihnă și alergăm din nou. Trebuie să avem. Mai mult, mai repede, acum.
Dar în drumul nostru către aceste idealuri suntem înconjurați de multe amănunte. Despre ele uităm. Miile de mărunte întâmplări, care de fapt dau tonul întregii noastre vieți, le trăim în grabă, neatenți și plictisiți, distanți sau chiar agasați de existența lor, ca și cum ne împiedică să ajungem acolo unde am vrea. Trecem peste aceste momente cu graba celui care știe că‑l așteaptă lucruri mai mari și desigur mai importante de făcut. N‑avem timp de prieteni, de cărți, de artă, de călătorii. N‑avem timp să explorăm gustul profund al unui vin bun. Nu e vreme pentru gustul unei mâncări rafinate. Și mai cu seamă toate astea nu ne sunt de ajuns. Nu ne împlinesc. Vrem să avem. Mai mult, mai repede, acum.
Cei mai mulți nu reușim să obținem tot ceea ce ne-am dorit. Poate că ne-am supraestimat puterile, poate că n‑am făcut alegerile potrivite. Toți avem însă o lungă listă de scuze și pretexte care să ne disculpe în fața propriei conștințe, să facă quasi-eșecul mai suportabil. Privim înapoi, mânioși sau dezamăgiți, către lungul șir de mărunte întâmplări care ne-au compus viața și suntem siguri că ele nu au nici o semnificație. Paradoxal, dacă le-am fi prețuit la vremea potrivită, am fi avut răgazul de a vedea viața în frumusețea ei, de a dobândi înțelepciunea pe care o poate aduna un spirit contemplativ. Pentru că nu destinația contează, ci călătoria.
În ultimă instanță, tot ceea ce ne rămâne este povestea propriei noastre călătorii.
Lasă un comentariu