Mai mult, mai repede, acum

Seara asta a fost o seară obiș­nu­ită. Seara asta a tre­cut deja. Mă uit peste umăr către ea și mă gân­desc că nu s‐a întâm­plat nimic spe­cial. Ok, poate paha­rul de Syrah pe terasă și obser­va­ția puțin tristă că în gră­dină nu se mai aud gre­ie­rii – e pri­mul semn de toamnă. Sau poate Miles Davis… Kind of blue…

Obiș­nuim să cre­dem că viața tre­buie să ne fie călă­u­zită de țeluri mai mult sau mai puțin mate­ri­ale pen­tru a fi feri­ciți, pen­tru a simți că avem un rost. De aceea ne dorim lucruri mari și tan­gi­bile – case, mașini scumpe, cari­ere de suc­ces, povești memo­ra­bile de suc­ces. Aler­găm dis­pe­rați, accep­tăm com­pro­mi­suri, renun­țam la noi înșine, dacă e nevoie căl­căm chiar și peste cada­vre ca să ajun­gem la ele și, o dată aju­nși la lima­nul dorit – dacă avem acest noroc – altă depăr­tată ilu­zie ne momește cu luci­rea ei tre­că­toare. N‐avem odihnă și aler­găm din nou. Tre­buie să avem. Mai mult, mai repede, acum.

Dar în dru­mul nos­tru către aceste ide­a­luri sun­tem încon­ju­rați de multe amă­nu­nte. Des­pre ele uităm. Miile de mărunte întâm­plări, care de fapt dau tonul între­gii noas­tre vieți, le trăim în grabă, nea­tenți și plic­ti­siți, dis­tanți sau chiar aga­sați de exis­tența lor, ca și cum ne împie­dică să ajun­gem acolo unde am vrea. Tre­cem peste aceste momente cu graba celui care știe că‐l așteaptă lucruri mai mari și desi­gur mai impor­tante de făcut. N‐avem timp de pri­e­teni, de cărți, de artă, de călă­to­rii. N‐avem timp să explo­răm gus­tul pro­fund al unui vin bun. Nu e vreme pen­tru gus­tul unei mân­cări rafi­nate. Și mai cu seamă toate astea nu ne sunt de ajuns. Nu ne împli­nesc. Vrem să avem. Mai mult, mai repede, acum.

Cei mai mulți nu reu­șim să obți­nem tot ceea ce ne‐am dorit. Poate că ne‐am supra­es­ti­mat pute­rile, poate că n‐am făcut ale­ge­rile potri­vite. Toți avem însă o lungă listă de scuze și pre­texte care să ne dis­culpe în fața pro­priei con­ș­tințe, să facă quasi‐eșecul mai supor­ta­bil. Pri­vim îna­poi, mâni­oși sau dez­a­mă­giți, către lun­gul șir de mărunte întâm­plări care ne‐au com­pus viața și sun­tem siguri că ele nu au nici o sem­ni­fi­ca­ție. Para­do­xal, dacă le‐am fi pre­țuit la vre­mea potri­vită, am fi avut răga­zul de a vedea viața în fru­mu­se­țea ei, de a dobândi înțe­lep­ciu­nea pe care o poate aduna un spi­rit con­tem­pla­tiv. Pen­tru că nu des­ti­na­ția con­tează, ci călă­to­ria.

În ultimă instanță, tot ceea ce ne rămâne este poves­tea pro­priei noas­tre călă­to­rii.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu