Seara asta a fost o seară obiș­nu­ită. Seara asta a tre­cut deja. Mă uit peste umăr că­tre ea și mă gân­desc că nu s‑a în­tâm­plat ni­mic spe­cial. Ok, poate pa­ha­rul de Syrah pe te­rasă și ob­ser­va­ția pu­țin tristă că în gră­dină nu se mai aud gre­ie­rii – e pri­mul semn de toamnă. Sau poate Mi­les Da­vis… Kind of blue…

Obiș­nuim să cre­dem că viața tre­buie să ne fie că­lă­u­zită de țe­luri mai mult sau mai pu­țin ma­te­ri­ale pen­tru a fi fe­ri­ciți, pen­tru a simți că avem un rost. De aceea ne do­rim lu­cruri mari și tan­gi­bile – case, ma­șini scumpe, ca­ri­ere de suc­ces, po­vești me­mo­ra­bile de suc­ces. Aler­găm dis­pe­rați, ac­cep­tăm com­pro­mi­suri, re­nun­țam la noi în­șine, dacă e ne­voie căl­căm chiar și peste ca­da­vre ca să ajun­gem la ele și, o dată aju­nși la li­ma­nul do­rit – dacă avem acest no­roc — altă de­păr­tată ilu­zie ne mo­mește cu lu­ci­rea ei tre­că­toare. N‑avem odihnă și aler­găm din nou. Tre­buie să avem. Mai mult, mai re­pede, acum.

Dar în dru­mul nos­tru că­tre aceste ide­a­luri sun­tem în­con­ju­rați de multe amă­nu­nte. Des­pre ele ui­tăm. Mi­ile de mă­runte în­tâm­plări, care de fapt dau to­nul în­tre­gii noas­tre vieți, le trăim în grabă, ne­a­tenți și plic­ti­siți, dis­tanți sau chiar aga­sați de exis­tența lor, ca și cum ne îm­pie­dică să ajun­gem acolo unde am vrea. Tre­cem peste aceste mo­mente cu graba ce­lui care știe că‑l aș­teaptă lu­cruri mai mari și de­si­gur mai im­por­tante de fă­cut. N‑avem timp de pri­e­teni, de cărți, de artă, de că­lă­to­rii. N‑avem timp să ex­plo­răm gus­tul pro­fund al unui vin bun. Nu e vreme pen­tru gus­tul unei mân­cări ra­fi­nate. Și mai cu seamă toate as­tea nu ne sunt de ajuns. Nu ne îm­pli­nesc. Vrem să avem. Mai mult, mai re­pede, acum.

Cei mai mulți nu re­u­șim să ob­ți­nem tot ceea ce ne-am do­rit. Poate că ne-am su­pra­es­ti­mat pu­te­rile, poate că n‑am fă­cut ale­ge­rile po­tri­vite. Toți avem însă o lungă listă de scuze și pre­texte care să ne dis­culpe în fața pro­priei con­ș­tințe, să facă qu­asi-eșe­cul mai su­por­ta­bil. Pri­vim îna­poi, mâ­ni­oși sau dez­a­mă­giți, că­tre lun­gul șir de mă­runte în­tâm­plări care ne-au com­pus viața și sun­tem si­guri că ele nu au nici o sem­ni­fi­ca­ție. Pa­ra­do­xal, dacă le-am fi pre­țuit la vre­mea po­tri­vită, am fi avut ră­ga­zul de a ve­dea viața în fru­mu­se­țea ei, de a do­bândi în­țe­lep­ciu­nea pe care o poate aduna un spi­rit con­tem­pla­tiv. Pen­tru că nu des­ti­na­ția con­tează, ci călătoria.

În ul­timă in­stanță, tot ceea ce ne rămâne este po­ves­tea pro­priei noas­tre călătorii.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.