Mai mult, mai repede, acum

Seara asta a fost o seară obiș­nu­ită. Seara asta a tre­cut deja. Mă uit peste umăr către ea și mă gân­desc că nu s‑a întâm­plat nimic spe­cial. Ok, poate paharul de Syrah pe terasă și obser­vația puțin tristă că în grăd­ină nu se mai aud greierii – e primul semn de toamnă. Sau poate Miles Davis… Kind of blue…

Obișnuim să cre­dem că viața tre­buie să ne fie călăuz­ită de țeluri mai mult sau mai puțin mate­ri­ale pen­tru a fi feri­ciți, pen­tru a simți că avem un rost. De aceea ne dorim lucruri mari și tan­gi­bile – case, mașini scumpe, cariere de suc­ces, povești mem­o­ra­bile de suc­ces. Alergăm dis­per­ați, accep­tăm com­pro­misuri, renunțam la noi înșine, dacă e nevoie căl­căm chiar și peste cadavre ca să ajungem la ele și, o dată ajunși la limanul dorit – dacă avem acest noroc — altă depăr­tată iluzie ne momește cu lucirea ei trecă­toare. N‑avem odi­hnă și alergăm din nou. Tre­buie să avem. Mai mult, mai repede, acum.

Dar în dru­mul nos­tru către aceste ide­aluri sun­tem încon­ju­rați de multe amă­nunte. Despre ele uităm. Miile de mărunte întâm­plări, care de fapt dau tonul întregii noas­tre vieți, le trăim în grabă, neat­enți și plic­tisiți, dis­tanți sau chiar agasați de exis­tența lor, ca și cum ne împiedică să ajungem acolo unde am vrea. Tre­cem peste aceste momente cu graba celui care știe că‑l așteaptă lucruri mai mari și desigur mai impor­tante de făcut. N‑avem timp de pri­eteni, de cărți, de artă, de călă­torii. N‑avem timp să explorăm gus­tul pro­fund al unui vin bun. Nu e vreme pen­tru gus­tul unei mâncări rafi­nate. Și mai cu seamă toate astea nu ne sunt de ajuns. Nu ne împlinesc. Vrem să avem. Mai mult, mai repede, acum.

Cei mai mulți nu reușim să obținem tot ceea ce ne-am dorit. Poate că ne-am supraes­ti­mat put­er­ile, poate că n‑am făcut alegerile potriv­ite. Toți avem însă o lungă listă de scuze și pre­texte care să ne dis­culpe în fața pro­priei conșt­ințe, să facă quasi-eșecul mai suporta­bil. Privim înapoi, mânioși sau deza­măgiți, către lun­gul șir de mărunte întâm­plări care ne-au com­pus viața și sun­tem sig­uri că ele nu au nici o sem­nifi­cație. Para­doxal, dacă le-am fi prețuit la vre­mea potriv­ită, am fi avut răgazul de a vedea viața în fru­musețea ei, de a dobândi înțelep­ci­unea pe care o poate aduna un spirit con­tem­pla­tiv. Pen­tru că nu des­ti­nația con­tează, ci călă­to­ria.

În ultimă instanță, tot ceea ce ne rămâne este povestea pro­priei noas­tre călă­torii.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu