Cu mulți ani în urmă, într-un sat ol­te­nesc, un bă­iat de 6 ani a că­zut din dud și și‑a lu­xat mâna dreaptă. Pă­rin­ții, ță­rani sim­pli, nu aveau bani de doc­tori așa că au che­mat pe Ev­do­chia, un fel de moașă co­mu­nală care trata pe ori­cine cu lea­curi bă­bești. A fre­cat mâna bă­i­a­tu­lui cu țu­ică, a tras‑o bine și i‑a fixat‑o cu niște atele. După vreo trei săp­tămâni mâna era ca nouă.

După niște ani co­pi­lul a cres­cut și a fu­git de-acasă ca să își ca­ute no­ro­cul. Um­blând din loc în loc a ajuns bă­iat de pră­vă­lie în ma­ga­zi­nul de co­lo­ni­ale al unui anume Ioan Zam­fi­rescu. Acolo a pus ră­mă­șag cu pa­tro­nul că poate să facă o vi­oară din lem­nul unei lăzi de por­to­cale im­por­tate – ni­meni nu l‑a cre­zut în stare, iar când tâ­nă­rul a ară­tat vi­oara lu­crată din lem­nul lă­zii au che­mat un lă­u­tar care să con­firme că se poate cânta la ea. Lă­u­ta­rul a probat‑o și a spus că nu nu­mai că e bună, dar e chiar mai bună de­cât cea cu care cântă el de obi­cei. Îm­pre­sio­nat de ta­len­tul tâ­nă­ru­lui, pa­tro­nul s‑a ho­tă­rât să îl ajute să meargă la școala de arte.

Nu­mele tâ­nă­ru­lui din po­ves­tea asta este Con­stan­tin Brân­cuși. Îl știm și îl știe o pla­netă în­treagă pen­tru că o dofto­roaie a știut să‑i dreagă mâna be­te­gită și un ne­gus­tor de co­lo­ni­ale de lângă gara Crai­o­vei i‑a ghi­cit imen­si­ta­tea ta­len­tu­lui și l‑a aju­tat să meargă mai de­parte pe dru­mul des­ti­nu­lui său. Cum ar fi ară­tat azi sculp­tura con­tem­po­rană fără Ev­do­chia și Ioan Zam­fi­rescu?

Mult mai târ­ziu, prin anii ‘50, Brân­cuși a vrut să-și do­neze toate lu­cră­rile sta­tu­lui ro­mân. Pro­blema a fost dis­cu­tată în Aca­de­mia Ro­mână, iar doi din­tre aca­de­mi­cieni au re­u­șit să in­flu­en­țeze de­ci­zia în sen­sul re­fu­zu­lui do­na­ției, pe mo­tiv că lu­cră­rile nu pre­zintă nici un fel de va­loare ar­tis­tică. Cei doi aca­de­mi­cieni erau Ge­orge Că­li­ne­scu și Ale­xan­dru Graur.

Într-una din căr­țile sale, cred că în “Scri­sori ima­gi­nare”, Oc­ta­vian Pa­ler spu­nea: “Există oa­meni fără o vo­ca­ţie de­o­se­bită care ştiu să preţu­iască şi să ad­mire; acest sim­plu fapt îl sal­vează de la me­di­o­cri­tate. În schimb, me­di­o­cri­ta­tea au­ten­tică nu‑i iartă ge­ni­u­lui că se de­o­se­bește de ea. Și atunci îl de­clară anor­mal.”


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu