Povestea unei lăzi de portocale

Pornind de la o postare pe Google+ a lui Ovidiu, am dat peste un fil­muleț pe YouTube care m‑a impre­sionat: un tânăr de 22 de ani din Seul se prez­intă la “Korea’s got tal­ent” și uluiește pe toată lumea cu povestea și vocea sa. Nu vreau să spun mai multe aici, mai bine urmăriți fil­mul și trageți pro­pri­ile con­cluzii. Eu unul am fost foarte impre­sionat, tre­buie să recunosc. E greu să rămâi indifer­ent la așa ceva.

E o imensă umil­i­tate în privirea lui Choi, ultima fărâmă de bucurie s‑a pier­dut înăun­trul său, de unde nu mai răz­bate nici măcar un zâm­bet. L‑am privit și m‑am între­bat cât tal­ent va mai fi existând printre noi, sufo­cat de nepăsare și nenoroc. Până la urmă Choi nu a câști­gat con­cur­sul, a ajuns pe locul doi, dar sunt sigur că viața lui s‑a schim­bat com­plet.

Cu mulți ani în urmă, într-un sat olte­nesc, un băiat de 6 ani a căzut din dud și și‑a luxat mâna dreaptă. Părinții, țărani sim­pli, nu aveau bani de doc­tori așa că au chemat pe Evdochia, un fel de moașă comu­nală care trata pe oricine cu leacuri băbești. A fre­cat mâna băiat­u­lui cu țuică, a tras‑o bine și i‑a fixat‑o cu niște atele. După vreo trei săp­tămâni mâna era ca nouă.

După niște ani copilul a cres­cut și a fugit de-acasă ca să își caute norocul. Umblând din loc în loc a ajuns băiat de prăvălie în mag­a­z­inul de colo­niale al unui anume Ioan Zam­firescu. Acolo a pus rămășag cu patronul că poate să facă o vioară din lem­nul unei lăzi de por­to­cale impor­tate – nimeni nu l‑a crezut în stare, iar când tânărul a ară­tat vioara lucrată din lem­nul lăzii au chemat un lău­tar care să con­firme că se poate cânta la ea. Lău­tarul a probat‑o și a spus că nu numai că e bună, dar e chiar mai bună decât cea cu care cântă el de obi­cei. Împre­sionat de tal­en­tul tânăru­lui, patronul s‑a hotărât să îl ajute să meargă la școala de arte.

Numele tânăru­lui din povestea asta este Con­stan­tin Brân­cuși. Îl știm și îl știe o plan­etă întreagă pen­tru că o doftoroaie a știut să‑i dreagă mâna bete­gită și un negus­tor de colo­niale de lângă gara Craiovei i‑a ghicit imen­si­tatea tal­en­tu­lui și l‑a aju­tat să meargă mai departe pe dru­mul des­tin­u­lui său. Cum ar fi ară­tat azi sculp­tura con­tem­po­rană fără Evdochia și Ioan Zam­firescu?

Mult mai târziu, prin anii ‘50, Brân­cuși a vrut să-și doneze toate lucrările stat­u­lui român. Prob­lema a fost dis­cu­tată în Acad­e­mia Română, iar doi din­tre aca­d­e­mi­cieni au reușit să influ­ențeze decizia în sen­sul refuzu­lui don­ației, pe motiv că lucrările nu prez­intă nici un fel de val­oare artis­tică. Cei doi aca­d­e­mi­cieni erau George Căli­nescu și Alexan­dru Graur.

Într-una din cărțile sale, cred că în “Scrisori imag­inare”, Octa­vian Paler spunea: “Există oameni fără o vocaţie deosebită care ştiu să preţuiască şi să admire; acest sim­plu fapt îl salvează de la medi­oc­ri­tate. În schimb, medi­oc­ri­tatea aut­en­tică nu‑i iartă geni­u­lui că se deose­bește de ea. Și atunci îl declară anor­mal.”


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu