Ieri a apă­rut un ar­ti­col mai mult de­cât in­te­re­sant în Wall Street Jo­ur­nal: Dis­man­tling Ban­kin­g’s New Iron Cur­tain. Afir­ma­ția pu­blică des­pre exis­tența unei noi cor­tine de fier me­rită no­tată, chiar dacă ade­vă­ru­rile mai du­re­roase au fost tre­cute sub tă­cere. Și nu poți să nu te în­trebi cine a creat cor­tina de fier? Nu cumva cei care acum o re­in­ven­tează în alt mod?

În esență ar­ti­co­lul ne sfă­tu­iește să creș­tem pon­de­rea ca­pi­ta­lu­lui na­țio­nal în bănci, pen­tru că de­pin­dem prea mult de dis­po­ni­bi­li­tă­țile fi­nan­ci­are ale băn­ci­lor vest-eu­ro­pene care as­tăzi se zbat în di­fi­cul­tăți tot mai mari ca­u­zate de criza fi­nan­ci­ară și eco­no­mică. Sta­tis­tica aso­ci­ată ar­ti­co­lu­lui e re­al­mente în­gri­jo­ră­toare, mai ales dacă o aso­ciem cu veș­tile tot mai frec­vente des­pre in­ten­ția băn­ci­lor vest-eu­ro­pene de a‑și re­pa­tria ca­pi­ta­lul. Ce va în­semna asta pen­tru ro­mâni? E lesne de pre­vă­zut: lipsa re­sur­se­lor pen­tru fi­nan­ța­rea unor pro­iecte noi.

Dom­nul Han­non, au­to­rul ar­ti­co­lu­lui, ne dă și o ex­pli­ca­ție foarte ști­in­ți­fică a in­va­ziei ca­pi­ta­lu­lui străin la în­ce­pu­tul ani­lor ‘90: băn­cile post-co­mu­niste nu aveau nici cu­noș­tin­țele, nici teh­no­lo­gia ne­ce­sare fi­nan­ță­rii eco­no­miei. Gu­ver­nele post-co­mu­niste au re­a­li­zat această lipsă și au in­vi­tat ban­che­rii oc­ci­den­tali să îi ajute. Ha! Nu, pe bune ?!? Mi‑l și ima­gi­nez pe Ili­escu, pe Ro­man, pe Gelu Vo­ican și toată șlea­hta din vre­mea res­pec­tivă ana­li­zând me­ca­nis­mele fine ale eco­no­miei ro­mâ­nești, cân­tă­rind op­țiu­nile de fi­nan­țare și su­nând la So­ci­ete Ge­ne­rale să vină să fi­nan­țeze de­ban­dada ge­ne­rală nu­mită eco­no­mia ro­mâ­nească. Dom­nule Han­non, cu tot res­pec­tul, ba­teți câmpii!

Re­a­li­ta­tea e cu mult mai sim­plă: dacă vrei să-ți ex­tinzi piața de des­fa­cere cel mai bun pas este să în­cepi prin a‑ți asi­gura fi­nan­ța­rea și mo­da­li­ta­tea sim­plă de a drena ba­nii îna­poi că­tre pa­tria de ori­gine. Cine sunt prin­ci­pa­lii in­ves­ti­tori stră­ini în Ro­mâ­nia? Olanda, Aus­tria, Ger­ma­nia, Gre­cia, Franța. Alt­fel spus: ING, Rai­ffe­i­sen, Vo­l­k­s­bank, Er­ste, Ban­c­post, Al­pha­bank, BRD. Ita­li­enii sunt și ei pe ici, pe colo așa că au adus Uni­cre­dit și In­tesa Sao Pa­olo. După ce ai re­sur­sele fi­nan­ci­are ur­mează pa­sul doi: ex­tin­de­rea la scară na­țio­nală. Ma­ga­zi­nele se des­chid într‑o ava­lanșă in­ter­mi­na­bilă și toate ne dau pro­du­sele cele mai bune și mai ieftine. O sin­gură mică pro­blemă, pe care până acum ro­mâ­nii nu au prea sesizat‑o – multe pro­duse vin din afara Ro­mâ­niei, așa că ba­nii noș­trii se duc în cea mai mare parte că­tre bu­ge­tele al­tor țări. Noi doar asi­gu­răm piața de desfacere.

La un mo­ment dat se pune de­si­gur pro­blema sur­se­lor de bani – ro­mâ­nii con­sumă, dar tre­buie să ob­țină bani de un­deva ca să con­ti­nue să cum­pere. Atunci le dăm pu­țin dru­mul prin Eu­ropa să mun­cească, să facă mun­cile mai pu­țin ca­li­fi­cate – vor câștiga bani, care vor fi tri­miși în Ro­mâ­nia unde vor fi chel­tu­iți pe pro­du­sele oc­ci­den­tale. Cir­cu­i­tul ba­ni­lor în Eu­ropa este sim­plu. O sută de euro căș­ti­gați la cu­les căp­șuni pot cum­păra în Ro­mâ­nia marfă al că­rei cost real este la ju­mă­tate. În fe­lul acesta tot ce dăm pe munca ro­mâ­nu­lui ni se în­toarce dublu.

Ok, nu e chiar așa de sim­plu. O parte din ba­nii ăș­tia mai rămân și prin țară. Dar me­ca­nis­mul pe care îl des­criu e real și func­țio­nează. Și atunci mă în­treb ce so­lu­ție (mai) avem. Paul Han­non su­ge­rează că re­vi­ta­li­za­rea băn­ci­lor cu ca­pi­tal na­țio­nal ar pu­tea fi răs­pun­sul, mai ales că acum oa­me­nii au mai pu­țină în­cre­dere în de­po­zi­tele din băn­cile stră­ine. Pro­ba­bil că dum­ne­a­lui n‑a aflat pe mâi­nile cui a ajuns CEC-ul, ul­tima banca ro­mâ­nească. Ați ghi­cit: Vântu! Ro­mâni, dor­miți li­niș­tiți, CEC ve­ghează pen­tru voi.

Eu­ropa și ca­pi­ta­lis­mul său ul­tra-per­for­mant sunt mi­ra­jul la care am vi­sat în anii co­mu­nis­mu­lui și li­ma­nul că­tre care ne-am în­drep­tat după ‘89. Așa cum se văd azi lu­cru­rile, mi­ra­jul ne trage că­tre pier­za­nie. Și dacă nu mă în­șel asta e de­fi­ni­ția pen­tru Fata Mor­gana. Aler­gând că­tre ea ris­căm să ne iz­bim încă o dată de cor­tina de fier pe care oc­ci­den­ta­lii ne-au pregătit‑o pen­tru a doua oară.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.