Ieri a apărut un articol mai mult decât interesant în Wall Street Journal: Dismantling Banking’s New Iron Curtain. Afirmația publică despre existența unei noi cortine de fier merită notată, chiar dacă adevărurile mai dureroase au fost trecute sub tăcere. Și nu poți să nu te întrebi cine a creat cortina de fier? Nu cumva cei care acum o reinventează în alt mod?
În esență articolul ne sfătuiește să creștem ponderea capitalului național în bănci, pentru că depindem prea mult de disponibilitățile financiare ale băncilor vest-europene care astăzi se zbat în dificultăți tot mai mari cauzate de criza financiară și economică. Statistica asociată articolului e realmente îngrijorătoare, mai ales dacă o asociem cu veștile tot mai frecvente despre intenția băncilor vest-europene de a‑și repatria capitalul. Ce va însemna asta pentru români? E lesne de prevăzut: lipsa resurselor pentru finanțarea unor proiecte noi.
Domnul Hannon, autorul articolului, ne dă și o explicație foarte științifică a invaziei capitalului străin la începutul anilor ‘90: băncile post-comuniste nu aveau nici cunoștințele, nici tehnologia necesare finanțării economiei. Guvernele post-comuniste au realizat această lipsă și au invitat bancherii occidentali să îi ajute. Ha! Nu, pe bune ?!? Mi‑l și imaginez pe Iliescu, pe Roman, pe Gelu Voican și toată șleahta din vremea respectivă analizând mecanismele fine ale economiei românești, cântărind opțiunile de finanțare și sunând la Societe Generale să vină să finanțeze debandada generală numită economia românească. Domnule Hannon, cu tot respectul, bateți câmpii!
Realitatea e cu mult mai simplă: dacă vrei să-ți extinzi piața de desfacere cel mai bun pas este să începi prin a‑ți asigura finanțarea și modalitatea simplă de a drena banii înapoi către patria de origine. Cine sunt principalii investitori străini în România? Olanda, Austria, Germania, Grecia, Franța. Altfel spus: ING, Raiffeisen, Volksbank, Erste, Bancpost, Alphabank, BRD. Italienii sunt și ei pe ici, pe colo așa că au adus Unicredit și Intesa Sao Paolo. După ce ai resursele financiare urmează pasul doi: extinderea la scară națională. Magazinele se deschid într‑o avalanșă interminabilă și toate ne dau produsele cele mai bune și mai ieftine. O singură mică problemă, pe care până acum românii nu au prea sesizat‑o – multe produse vin din afara României, așa că banii noștrii se duc în cea mai mare parte către bugetele altor țări. Noi doar asigurăm piața de desfacere.
La un moment dat se pune desigur problema surselor de bani – românii consumă, dar trebuie să obțină bani de undeva ca să continue să cumpere. Atunci le dăm puțin drumul prin Europa să muncească, să facă muncile mai puțin calificate – vor câștiga bani, care vor fi trimiși în România unde vor fi cheltuiți pe produsele occidentale. Circuitul banilor în Europa este simplu. O sută de euro căștigați la cules căpșuni pot cumpăra în România marfă al cărei cost real este la jumătate. În felul acesta tot ce dăm pe munca românului ni se întoarce dublu.
Ok, nu e chiar așa de simplu. O parte din banii ăștia mai rămân și prin țară. Dar mecanismul pe care îl descriu e real și funcționează. Și atunci mă întreb ce soluție (mai) avem. Paul Hannon sugerează că revitalizarea băncilor cu capital național ar putea fi răspunsul, mai ales că acum oamenii au mai puțină încredere în depozitele din băncile străine. Probabil că dumnealui n‑a aflat pe mâinile cui a ajuns CEC-ul, ultima banca românească. Ați ghicit: Vântu! Români, dormiți liniștiți, CEC veghează pentru voi.
Europa și capitalismul său ultra-performant sunt mirajul la care am visat în anii comunismului și limanul către care ne-am îndreptat după ‘89. Așa cum se văd azi lucrurile, mirajul ne trage către pierzanie. Și dacă nu mă înșel asta e definiția pentru Fata Morgana. Alergând către ea riscăm să ne izbim încă o dată de cortina de fier pe care occidentalii ne-au pregătit‑o pentru a doua oară.
Lasă un comentariu