Din când în când aud la ra­dio câte o me­lo­die a ani­lor ‘80, din­tre cele pe care dan­sam în di­sco­te­cile ti­ne­re­ții. Bi­ne­în­țe­les că simt o nos­tal­gie a ace­lui timp, când ni­mic nu era im­po­si­bil, când to­tul era la un braț dis­tanță, doar să în­tinzi mâna și să cu­legi. Era o vreme a dan­su­lui în gru­puri, se forma un cerc și acolo se con­su­mau mici drame – când ea îi re­fuza de trei ori la rând in­vi­ta­ția la dans – și mari re­a­li­zări – când el și ea își li­peau tru­pu­rile și ni­mic nu pă­rea să fie vreo­dată mai sen­zual de­cât cli­pele ace­lea de fe­ri­cire. Mu­zica era sim­plă, iar ver­su­rile la fel – po­vești scurte și pre­dic­ti­bile des­pre iu­bire îm­păr­tă­șită sau nu, des­pre fe­ri­cire sau chiar des­pre nimic.

Poate pă­rea ciu­dat as­tăzi, dar în vre­mu­rile ace­lea nu multă lume avea ac­ces la mu­zica oc­ci­den­tală; eu în tot ca­zul nu, așa că unica mea ex­pe­riență mu­zi­cală ve­nea din emi­siu­nile ra­dio și din di­sco­teci. Așa se face că atunci când am ajuns la fa­cul­tate – după anii de li­ceu de la Câm­pu­lung Mol­do­ve­nesc – eram des­tul de pro­vin­cial în ma­te­rie de muzică.

Spre no­ro­cul meu am în­tâl­nit exact omul po­tri­vit ca să mă le­păd de han­di­ca­pul neș­tin­ței mele. Flo­rin e bra­șo­vean și avea – ca orice bra­șo­vean care se res­pectă – pri­e­teni sași în Ger­ma­nia care îi adu­ceau aproape în fi­e­care vară ca­sete au­dio cu mu­zică de ca­li­tate. Flo­rin avea și ca­se­to­fon JVC “se­mi­pro­fe­sio­nal” și un am­plit­u­ner De­lia și două boxe scan­da­los de mari pen­tru vre­mea aceea – 100W. El m‑a ini­țiat în mu­zica bună – acolo am as­cul­tat prima oară Pink Floyd, Ge­ne­sis, Yes. De acolo mi-am des­chis gus­tul pen­tru rock-ul pro­gre­siv și, mai rar, psihedelic.

Pe vre­mea aceea Flo­rin lo­cuia pe strada Lungă – ori­cine a trăit mă­car pu­țin in Bra­șov o știe – într‑o casă ve­che, în ca­mera din­spre stradă, chiar peste drum de Va­lici, ali­men­tara unde nu gă­seai nici mă­car con­serve, dar une­ori avea bere proas­pătă. În ca­mera lui, imensă așa cum mi‑o amin­tesc eu, se lăsa seara și noi stă­team în două fo­to­lii, cu be­rile în mână, pri­vind dis­play-ul lu­mi­nos al ca­se­to­fo­nu­lui – unica sursă de lu­mină a se­rii — și ascultându‑l pe Ro­ger Wa­ters: “I’ve got a lit­tle black book with my po­ems in / Got a bag with a to­o­th­brush and a comb in / When I’m a good dog / They so­me­ti­mes throw me the bone in”. Ni­mic de atunci în­coace nu a ega­lat sen­za­ția aceea de co­mu­niune cu mu­zica, sen­ti­men­tul că ești parte din ea și că ea ex­primă tot ce ai fi vrut vreo­dată să spui, dar n‑ai știut cum. Mul­țu­mesc, Mr. Waters.

Au tre­cut mulți ani de atunci, am as­cul­tat fel și fel de mu­zică, mi-au plă­cut și alte sti­luri. De fapt nu cred că există un anume gen de mu­zică pe pla­cul meu, ci mai de­grabă îmi place mu­zica de ca­li­tate. Mi‑a ră­mas re­fle­xul de a as­culta ver­su­rile și de a le pune în con­tex­tul mu­zi­cii, că­u­tând o ex­pe­riență ar­tis­tică com­pletă. Une­ori am găsit‑o, al­te­ori nu. Dar sunt si­gur că anii stu­den­ției și JVC-ul lui Flo­rin au fost punc­tul de por­nire al tu­tu­ror plă­ce­ri­lor mu­zi­cale pe care le-am des­co­pe­rit mai târ­ziu. Tot ceea ce a ur­mat a fost o con­ti­nu­are fi­rească a unui drum în­ce­put acolo. Mul­țu­mesc, Florin.

Flo­rin tră­iește acum în Ti­mi­șoara. Nu ne-am vă­zut de mulți ani și pro­ba­bil dacă ar fi ră­mas în Bra­șov ne-am fi în­tâl­nit mai des. Dar chiar și așa sper din toată inima să gă­sim cân­dva ră­ga­zul să stăm amân­doi, cu un pa­har de vin bun, în se­mi­in­tu­ne­ri­cul unei ca­mere, cu două boxe mari și să au­zim: “I’ve got wild sta­ring eyes / And I’ve got a strong urge to fly, but I got nowhere to fly to”.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.