Din când în când aud la radio câte o melodie a anilor ‘80, dintre cele pe care dansam în discotecile tinereții. Bineînțeles că simt o nostalgie a acelui timp, când nimic nu era imposibil, când totul era la un braț distanță, doar să întinzi mâna și să culegi. Era o vreme a dansului în grupuri, se forma un cerc și acolo se consumau mici drame – când ea îi refuza de trei ori la rând invitația la dans – și mari realizări – când el și ea își lipeau trupurile și nimic nu părea să fie vreodată mai senzual decât clipele acelea de fericire. Muzica era simplă, iar versurile la fel – povești scurte și predictibile despre iubire împărtășită sau nu, despre fericire sau chiar despre nimic.
Poate părea ciudat astăzi, dar în vremurile acelea nu multă lume avea acces la muzica occidentală; eu în tot cazul nu, așa că unica mea experiență muzicală venea din emisiunile radio și din discoteci. Așa se face că atunci când am ajuns la facultate – după anii de liceu de la Câmpulung Moldovenesc – eram destul de provincial în materie de muzică.
Spre norocul meu am întâlnit exact omul potrivit ca să mă lepăd de handicapul neștinței mele. Florin e brașovean și avea – ca orice brașovean care se respectă – prieteni sași în Germania care îi aduceau aproape în fiecare vară casete audio cu muzică de calitate. Florin avea și casetofon JVC “semiprofesional” și un amplituner Delia și două boxe scandalos de mari pentru vremea aceea – 100W. El m‑a inițiat în muzica bună – acolo am ascultat prima oară Pink Floyd, Genesis, Yes. De acolo mi-am deschis gustul pentru rock-ul progresiv și, mai rar, psihedelic.
Pe vremea aceea Florin locuia pe strada Lungă – oricine a trăit măcar puțin in Brașov o știe – într‑o casă veche, în camera dinspre stradă, chiar peste drum de Valici, alimentara unde nu găseai nici măcar conserve, dar uneori avea bere proaspătă. În camera lui, imensă așa cum mi‑o amintesc eu, se lăsa seara și noi stăteam în două fotolii, cu berile în mână, privind display-ul luminos al casetofonului – unica sursă de lumină a serii — și ascultându‑l pe Roger Waters: “I’ve got a little black book with my poems in / Got a bag with a toothbrush and a comb in / When I’m a good dog / They sometimes throw me the bone in”. Nimic de atunci încoace nu a egalat senzația aceea de comuniune cu muzica, sentimentul că ești parte din ea și că ea exprimă tot ce ai fi vrut vreodată să spui, dar n‑ai știut cum. Mulțumesc, Mr. Waters.
Au trecut mulți ani de atunci, am ascultat fel și fel de muzică, mi-au plăcut și alte stiluri. De fapt nu cred că există un anume gen de muzică pe placul meu, ci mai degrabă îmi place muzica de calitate. Mi‑a rămas reflexul de a asculta versurile și de a le pune în contextul muzicii, căutând o experiență artistică completă. Uneori am găsit‑o, alteori nu. Dar sunt sigur că anii studenției și JVC-ul lui Florin au fost punctul de pornire al tuturor plăcerilor muzicale pe care le-am descoperit mai târziu. Tot ceea ce a urmat a fost o continuare firească a unui drum început acolo. Mulțumesc, Florin.
Florin trăiește acum în Timișoara. Nu ne-am văzut de mulți ani și probabil dacă ar fi rămas în Brașov ne-am fi întâlnit mai des. Dar chiar și așa sper din toată inima să găsim cândva răgazul să stăm amândoi, cu un pahar de vin bun, în semiintunericul unei camere, cu două boxe mari și să auzim: “I’ve got wild staring eyes / And I’ve got a strong urge to fly, but I got nowhere to fly to”.
Lasă un comentariu