Sinuciderea capitalismului
Uite o întrebare simplă: este oare capitalismul învingătorul etern, singurul sistem de organizare politico-economică de succes? Întreb asta pentru că după ce a fugărit feudalismul și a supraviețuit cu succes atacului comunismului ar părea că nimic nu‑l mai poate înfrânge. Am făcut doi pași în spate după ce am scris despre Grecia și mi-am dat seama că aș putea părea superficial dacă aș da vina doar pe euro. Moneda europeană e doar o picătură dintr‑o mare de probleme și mai mult ca sigur nu e cea mai gravă dintre ele. Așa că ar fi bine să privim mai îndeaproape contextul în care ea a apărut.
M‑aș întoarce cu mult timp în urmă, prin secolul XVI, în Sfântul Imperiu Roman unde Martin Luther a fundamentat teoretic protestantismul. Cele cinci puncte ale teoriei sale (Sola scriptura, Sola fide, Sola gratia, Solus Christus si Soli Deo gloria) au jucat un rol extrem de important pentru tot ce a urmat în istoria Europei și, implicit, a Lumii Noi. Negarea ierarhiei bisericești a dat acces oricărui creștin la judecata directă a lui Iisus, fără intermediari, iar cuvântul Său îl putea citi și interpreta oricine din Biblie. Faptele bune nu aduc mântuirea, spune Luther, deci doar grația divină prin propria ei lucrare ne poate salva sufletele – asta înseamnă că faptele sunt mai puțin importante pentru creștini, credința este tot ceea ce li se cere. Modestia materială impusă de doctrina catolică este uitată și astfel se deschide drumul pentru acceptarea profitului.
Trebuie spus spre bunul nume al protestanților că nu au propovăduit nicidecum lăcomia. Dimpotrivă, cel ce își îndrepta atenția în mod exagerat către câștigul propriu nu era considerat un bun creștin. Destinația profitului era de asemenea în mare măsură reglementată: nu era încurajat luxul, milostenia față de săraci (care era considerată generatoare de lene și cerșetorie) sau plăcerile lumești. Profitul era bine cheltuit atunci când era investit în alte activități lucrative. Bazele morale ale capitalismului s‑au pierdut în timp, dar e interesant că tocmai în zonele unde protestanții au avut cea mai mare priză se păstrează și azi o anumită corectitudine în a face afaceri. Toți avem cuvinte de laudă pentru comportamentul germanilor, englezilor și al nordicilor.
O dată ce profitul a fost permis, capitalismul a luat avânt și s‑a răspândit în țările catolice. Treptat biserica catolică l‑a acceptat în mod tacit. Biserica ortodoxă îl și practică. Profitul a fost reinvestit pentru a obține mai mult profit, iar și iar. Au apărut tot mai multe companii și fiecare dintre ele dorea să crească și să producă tot mai mult profit. Lăcomia a sufocat orice urme de moralitate. Războaiele au accelerat incredibil progresul tehnologic — niciodată nu suntem mai creativi ca atunci când trebuie să ne omorâm între noi. Când piețele naționale n‑au mai ajuns ca să se obțină profit, au apărut multinaționalele și s‑a inventat conceptul de globalizare. Când nici expansiunea teritorială n‑a mai fost suficientă, a început scurtarea ciclului de viață al produselor – produse mai slabe calitativ, care trebuie schimbate mai des. Au fost create nevoi artificiale – de pildă industria modei și a cosmeticelor au apărut prin promovarea insistentă a ideii că dacă arăți bine, te simți bine, deci ești fericit. Când nici asta n‑a mai fost de ajuns, s‑a trecut la scăderea costurilor – China nu mai este un regim indezirabil, ci “tigrul economiei asiatice” unde putem manufactura toate electronicele lumii pentru câțiva dolari pe oră, iar India nu mai este o țară primitivă și mizeră, ci amplasamentul perfect al unui centru planetar de suport pentru orice, de la chiloți la computere.
Consumul trebuie să crească mereu. Cu orice preț. Chiar și când a început criza economică și financiară toți conducătorii lumii spun că trebuie încurajat consumul. Mașina capitalistă are motorul gripat, dar soluția recomandată este să‑l forțăm turându‑l la maxim. Resursele risipite nu contează, e mult mai important să ne demonstrăm că sistemul încă funcționează.
Din nefericire consumul încurajat nebunește a dus la o societate înclinată spre superficialism și un cult exagerat al plăcerii. Totul se vinde pe bază de sex și erotism, de la clipurile muzicale până la autoturisme. Canalele TV de living & cooking sunt omniprezente. Generațiile mai vârstnice nu mai înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă, generațiile tinere nu vor să știe ce se întâmplă. Primii sunt debusolați, ceilalți sunt nepăsători, cufundați în plăcerea de a trăi fără țeluri mari, de a exista la firul ierbii, de a pluti între două ape. Hedonismul acesta al tinerilor va lovi puternic motorul capitalist care își va pierde eficiența și productivitatea pe care i‑au dat‑o generațiile “de modă veche”. Putem spune că, încurajând consumul și stilul de viață actual, capitalismul se sinucide.
La pieirea sa mai pun umărul și mișcările de tip “occupy wall street”, care sunt tot mai frecvente și mai sonore. Pe 11 noiembrie se va organiza una și în București, în Piața Universității – sunt curios câtă amploare va avea (după părerea mea va fi destul de modestă).
La originea mișcărilor sunt tot tinerii, aceia puțini care au reușit să scoată nasul din MTV și să privească în jurul lor, întrebându-se încotro sunt mânați. Vor fi ei de ajuns pentru a mișca masa de oameni ce ar putea într-adevăr schimba ceva? Se mai poate schimba ceva în mod neviolent? Ne așteaptă conflicte civile grave? Va fi Grecia cea care va începe?
De bună seamă nu știu răspunsul la aceste întrebări. Știu însă că într-un fel sau altul un răspuns va trebui să existe și că ar fi bine să fim pregătiți pentru vremurile tulburi ce vin. În mod paradoxal înapoierea României din punct de vedere capitalist ne este favorabilă. Avem un drum mai lesnicios înapoi, către valorile naționale, atâtea câte avem. Am spus mereu că românii ar putea coagula ca națiune doar prin mijlocirea unor evenimente tragice, care să ne solidarizeze. Este posibil ca o astfel de criză să ne fie liantul care ne‑a tot lipsit de‑a lungul istoriei.
Capitalismul și‑a atins limitele. La capătul drumului său glorios, după ce a înfrânt orice alt sistem politico-economic care i s‑a opus, va face ultima sa victimă: pe sine însuși. Nimeni însă nu știe cât va dura această moarte și, mai ales, ce va urma.
Lasă un comentariu