Avem noi ro­mâ­nii un “je-ne sais-quoi” al nos­tru când vine vorba de com­pe­tență: o ad­mi­răm de la dis­tanță, ne că­i­năm când o pier­dem în fa­voa­rea al­tora care o plă­tesc mai bine, dar atunci când ne e la în­demână o ig­no­răm cu de­să­vâr­șire. De aia ne pleacă olim­pi­cii peste ho­tare și nu se mai în­torc… Dar dacă la nivel in­di­vi­dual toți sun­tem de acord în te­o­rie că ne-ar prinde bine nițică pri­ce­pere, când vine vorba de viața de zi cu zi se pare că mai mult ne în­curcă de­cât ne ajută. Și, după min­tea mea, e ab­so­lut fi­resc: când ești ge­ne­tic con­fi­gu­rat să te des­curci, să im­pro­vi­zezi, nu e cu pu­tință să ai com­pe­tență. Ea ți-ar de­mon­stra că tot ceea ce faci e pe­ri­sa­bil, su­per­fi­cial și ine­fi­cient – cui îi place să i se spună că munca sa e de proastă calitate?

Dacă pri­vim mai în­tâi cum o do­bân­dim, com­pe­tența ne apare de la bun în­ce­put ina­bor­da­bilă. Școala ro­mâ­nească nu e orien­tată spre a o clădi în în­vă­ță­ceii săi, ci mai de­grabă spre a forma o cul­tură ge­ne­rală ba­zată pe cu­noș­tin­țele das­că­li­lor (vor­besc aici des­pre fa­cul­tăți, pen­tru că acolo so­co­tesc că pu­tem vorbi des­pre cre­a­rea com­pe­ten­țe­lor) – de ne­nu­mă­rate ori am vă­zut cu­ri­cule uni­ver­si­tare con­stru­ite pe struc­tura cu­noș­tin­țe­lor unui pro­fe­sor, pen­tru că el e ti­tu­la­rul ca­te­drei, nu‑i așa? Si­gur ați au­zit ex­pre­sia “fa­cul­ta­tea nu te în­vață me­se­rie, te în­vață unde să ca­uți ceea ce nu știi” cu re­fe­rire la fap­tul că, ajuns în viața re­ală, un ab­sol­vent ha­bar nu are “cu ce se mă­nâncă” me­se­ria pen­tru care s‑a pre­gă­tit, așa că tre­buie în­dru­mat de cei care deja au ex­pe­riență prac­tică. De la bun în­ce­put in­com­pe­tența este su­bîn­țe­leasă și ac­cep­tată ca o stare normală.

Dar cum se do­bân­dește de fapt com­pe­tența? Te­o­ria mea este că în 90% din ca­zuri nu se do­bân­dește, ci este în­lo­cu­ită cu un soi de ru­tină a unor ope­ra­țiuni pe care fi­e­care le în­vață de la “cei bă­trâni”, pe prin­ci­piul că “me­se­ria se fură”. Res­tul de 10% sunt cei care o iau pe cont pro­priu, ci­tesc, își pun în­tre­bări și se rup de re­a­li­tate pen­tru a stu­dia. Unii din­tre ei au ap­ti­tu­dini na­tu­rale, fi­zice sau in­te­lec­tu­ale, care îi fa­vo­ri­zează – până la urmă însă efor­tul este cel care con­tează, care dă al­ti­tu­di­nea ne­ce­sară pen­tru a cu­prinde an­sam­blul și pen­tru a pune to­tul cap la cap într‑o per­spec­tivă co­e­rentă și com­pletă, în­gă­du­ind performanța.

Do­bân­dită cu mai multă sau mai pu­țină gre­u­tate, com­pe­tența se cere apoi eva­lu­ată, mai cu seamă atunci când ci­neva vrea să treacă pra­gul unei com­pa­nii. Și uite așa ajun­gem la ur­mă­to­rul obs­ta­col în ca­lea sa: cum poți apre­cia ceva ce doar pu­țini au? Cine va de­fini cri­te­ri­ile de apre­ci­ere? Cine va sta în boxa ju­ra­ți­lor? Fi­rește, cei­lalți 90%. Doar că ei nu au in­stru­men­tele ne­ce­sare pen­tru a face eva­lu­a­rea, așa că, încă o dată, im­pro­vi­za­ția este ne­ce­sară. Și pen­tru că nu e loc de multe ma­ne­vre, eva­lu­a­rea can­di­da­tu­lui se re­duce fi­nal­mente la două ti­puri de în­tre­bări: unde ai mai fă­cut asta? cum pro­ce­dezi în si­tu­a­ția X?

La prima ca­te­go­rie de în­tre­bări cad se­ce­rați ma­jo­ri­ta­tea ce­lor ce fo­lo­sesc com­pe­tența ca ar­gu­ment – e greu să exer­sezi pri­ce­pe­rea în țara im­pro­vi­za­ției, deci e qu­asi-im­po­si­bil să poți aduce re­fe­rințe an­te­ri­oare. Pen­tru că mai peste tot și de cele mai multe ori ten­ta­ti­vele de a face lu­cru­rile prin in­stru­men­tele com­pe­ten­ței se lo­vesc de ar­gu­men­tele ire­fu­ta­bile ale “me­se­ri­a­și­lor”: “nu ne în­veți tu pe noi cum să fa­cem treaba” sau “lasă, bă, te­o­ri­ile și pune mâna pe treabă – uite așa fa­cem noi și e foarte bine”. Stră­da­ni­ile de schim­bare sunt za­dar­nice – ei sunt mulți, ei știu, ei de­cid. Ex­pe­riența este re­fu­zată de la chiar naș­te­rea ei. Nu o poți do­bândi de­cât printr-un mare noroc.

Cei pu­țini care trec mi­ra­cu­los de pie­dica (aproape) im­po­si­bi­lei ex­pe­riențe pre­a­la­bile, tre­buie să dea piept cu a doua în­cer­care de ne­tre­cut – cum faci dacă… ? De obi­cei ur­mează des­cri­e­rea unei si­tu­a­ții con­fuze și în­câl­cite, des­pre care se pre­tinde că ar fi re­ală (și pro­ba­bil chiar este), din care emană esența or­ga­ni­za­ției în care eroul nos­tru în­cearcă să in­tre. Ci­neva mai ex­pe­ri­men­tat ar pu­tea în­dată în­țe­lege ce în­seamnă com­pli­cata țe­să­tură de ipo­teze: “vrem să știm dacă ai vreun fel de com­pe­tență și dacă ai de gând să ne de­ran­jezi uni­ver­sul cu ide­ile tale tâm­pite des­pre schim­bare și per­for­manță”. Can­di­da­tul com­pe­tent e pe un te­ren mi­nat. Dacă își ex­pune va­len­țele va fi res­pins pe mo­tiv de in­a­dap­tare. Dacă o face prea tare pe pros­tul va fi res­pins pe mo­tiv de inu­ti­li­tate. În acest in­ter­val îi rămâne o sin­gură so­lu­ție: să se des­curce. Ori­care i‑ar fi in­ten­ți­ile, pen­tru a avea mă­car o șansă tre­buie să fie ca ei.

Tre­cut pe ma­lul ce­lă­lalt al Ache­ro­nu­lui, de­ve­nit parte a ma­rii des­cur­că­reli ge­ne­rale, eroul nos­tru se tre­zește într‑o lume com­plet stră­ină. În ju­rul său este țe­sută o lume cu re­guli pres­ta­bi­lite și, dacă nu le în­vață de­grabă, vi­i­to­rul său stă sub sem­nul în­tre­bă­rii. De fi­e­care dată când in­vocă pro­pria com­pe­tență asu­pra do­me­ni­u­lui pen­tru care a fost in­clus în pro­iect, i se spune că “acum nu e mo­men­tul”, “ai drep­tate, dar e o si­tu­a­ție de ex­cep­ție” sau “n‑avem timp acum să schim­băm lu­cru­rile”. Ar­gu­men­tele îm­po­triva com­pe­ten­ței sunt tot­dea­una zbro­bi­toare și țin me­reu de im­pe­ra­tive dic­tate de in­stanțe su­pe­ri­oare: cli­en­tul, ac­țio­na­rii, șe­fii. Ei, co­le­gii, își do­resc la fel de mult ca și el să facă lu­cru­rile “în mod pro­fe­si­o­nist”, dar acum chiar nu se poate. Însă, “după ce se ter­mină ne­bu­nia asta”, lu­cru­rile se vor schimba și “o să fa­cem să fie bine”. Ca să nu fie rău.

Așe­zată me­reu în con­tra­timp cu co­lec­ti­vi­ta­tea în care se află, com­pe­tența se pierde, se si­nu­cide, re­nun­țând să mai lupte cu un du­ș­man dis­pro­por­țio­nat de pu­ter­nic și de nu­me­ros. Ali­niat cu­minte pe aleea ru­ti­nei și im­pro­vi­za­ției, echi­pat te­me­i­nic cu unel­tele des­cur­că­ris­mu­lui, eroul nos­tru este fi­nal­mente adop­tat de co­mu­ni­tate: “hai că te-ai dat pe bra­zdă și-ai în­vă­țat și tu me­se­rie, că l‑a în­ce­put ve­ni­sei cu niște avi­oane… nu știu de unde sco­teai pros­ti­ile alea!”.

În­gro­pa­rea com­pe­ten­ței este sim­plă și de­fi­ni­tivă, dar con­ci­li­antă. Nu i se fac nici­o­dată po­me­niri. Cel ce a susținut‑o este ier­tat dacă s‑a le­pă­dat de ea. Im­por­tant este că lu­cru­rile au re­ve­nit “la nor­mal”. După cum spu­nea ne­nea Iancu: “Să mă ierți și să mă iu­bești! Pen­tru că toți ne iu­bim țara, toți sun­tem ro­mâni! Mai mult sau mai pu­țin onești!”.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.