Sunt câțiva ani de când mă gândesc la biserică dintr‑o altă perspectivă decât cea din care am fost educat să privesc, aceea de credincios necondiționat. Mă gândesc la biserică precum un nehotărât care, deși botezat creștinește, are încă nedumeriri și neînțelegeri. Ortodoxie, catolicism sau protestantism? Creștinism, islamism sau budism? Ce le unește? Ce le desparte? De ce? Nu-mi neg apartenența creștină, nu mă simt înstrăinat de religie, dar nu reușesc să găsesc comuniunea spirituală cu biserica ortodoxă. N‑aș spune că mă simt mai aproape de catolici, cu atât mai puțin de protestanți, dar aș fi vrut să se fi creat o punte între mine și ortodoxie peste care să pot trece spiritual. Nu s‑a întâmplat asta și m‑am tot întrebat ce lipsește: sunt eu cel care nu face un pas către ortodoxism sau e biserica cea care se tot îndepărtează de mine? M‑am gândit mult timp la asta și cred că ambele cauze sunt adevârate.
O dată cu trecerea anilor am atribuit bisericii ortodoxe mai multe roluri pe care aș fi vrut să le joace în societate și am fost tot mai dezamăgit să observ că se întâmplă exact pe dos. Biserica română nu își asumă un rol social în mod explicit. Eu mi‑o imaginez ca principalul gestionar al cantinelor de săraci, al azilelor de bătrâni, al căminelor de copii orfani, pentru care sunt convins că ar putea produce resursele necesare sau ar putea să le mobilizeze. Mă gândesc la averea semnificativă pe care biserica o are – terenuri agricole, păduri – la accesul nemijlocit pe care preoții îl au la milostenia credincioșilor, care sunt convins că ar prefera să ajute nevoiașii, bătrânii și orfanii prin intermediul bisericii. Îmi imaginez case de copii orfani pe lângă mânăstiri, unde călugării sau călugărițele ar putea să‑i învețe valorile creștine și ar putea să participe la muncile mânăstirii, iar statul ar putea să contribuie cu edicația laică. Mă gândesc la azile de bătrâni, tot pe lângă biserici și mânăstiri, cu bătrâni îngrijiți prin milostenia călugărilor șî preoților – ce altceva se potrivește mai bine cu spiritul creștin decât mângăierea unui om bolnav sau aflat în nevoie? Îmi închipui că bisericile ar putea mobiliza câțiva credincioși cu ajutorul cărora să ofere zilnic măcar căteva porții de mâncare unor săraci.
Mi-am dorit tot mai mult ca biserica ortodoxă să se implice în educarea societății. Lăcomia, indolența, lenea, nepăsarea sunt stigmate ale lumii în care azi trăim – preoții ar putea vorbi despre astfel de lucruri celor care vin la slujbe, să‑i îndemne să muncească și să prospere prin afaceri cinsitite, nu prin înșelătorie și minciună. Din păcate slujbele ortodoxe rămân adâncite în canoanele formei lor arhaice, cu cântările prelungi și neinteligibile – lumea ascultă o incantație fără să priceapă mai mult de sfert din ceea ce se spune. Mijlocirea către Dumnezeu este criptată, stai prostit în mijlocul bisericii și te întrebi cum să comunici divinității întrebările și temerile tale, cum să primești sprijinul duhului sfânt printre bolboroselile popilor și dascălilor. Ghidul tău către spiritualitate nu mai e preotul, prea preocupat de cărțile sfinte din care citește și de coreografia intrărilor și ieșirilor din altar, ci babele zeloase și vigilente care-și fac veacul în aproape orice biserică și care te corectează mustrător: “așează-te în genunchi”, “stinge lumânarea”, “aprinde lumânarea”, “acuma trebuie să te închini”… Nu pricepi de ce, nu vezi rostul întregului balet, aștepți iluminarea pe care ar trebui s‑o primească spiritul tău, dar ea nu vine.
Nu, n‑am devenit mistic, încerc doar să ajung la o percepție religioasă care să îmi împace mintea cu sufletul. Când vorbesc de Dumnezeu și de duhul sfânt mă refer la o entitate spirituală căreia îi aparține toată omenirea, o entitate manifestată ca o energie difuză, prezentă în fiecare dintre noi și în tot ceea ce ne înconjoară și căreia îi dăm diverse nume: Dumnezeu, Allah, Budha. Felul în care ne raportăm la ea este diferit, bisericile de diferite confesiuni au construit seturi de reguli și cutume, dar mie mi se pare mai importantă existența legăturii cu această instanță. Ne naștem și primim o parte a acestei energii prin naștere sub numele de suflet, apoi murim și reîntoarcem această energie către sursa ei. Ne dăm sufletul. Ce facem cu această energie de‑a lungul vieții este foarte important, pentru că putem s‑o potențăm, s‑o îmbogățim înainte de a o înapoia sau putem s‑o pervertim, returnând‑o sărăcită. Cred în comuniunea spirituală și energetică pe care o poate naște un grup de oameni – forța acelei energii sunt convins că există. De pildă așa cred eu că funcționează acatistul – scrii pe o hârtie ceea ce îți dorești, un preot citește aceste dorințe în fața unei comunități care se roagă, iar forța spirituală pe care o degajă rugăciunea colectivă poate schimba totul. Din păcate acatistul – ca să mă opresc la el pentru o clipă – a ajuns un instrument de manifestare a frivolității într-un mod pe care majoritatea preoților îl acceptă, pentru că alături de acatist există și o taxă care se colectează. Oamenii cer lucruri mărunte și cât se poate de concrete: case, mașini, bijuterii, sprijin pentru a câștiga procese. Când te duci în biserică ar trebui să încerci să stabilești o legătură spirituală cu o instanță mult mai înaltă – înălțimea la care aspiri să te ridici ar trebui să lase în urmă preocupările mărunte, făcându-te să-ți dorești înțelepciune, judecată dreaptă, sănătate trupească și sufletească. Am ajuns până acolo încât poți să dai acatiste prin Internet, prezența ta în biserică nici nu mai e solicitată, recunoscându-se explicit că totul e doar formă lipsită de conținut.
Clerul român a ratat rolul de mijlocitor între noi și Dumnezeu. Și l‑au asumat în mod explicit, au spus mereu că doar ei pot interpreta cuvintele și voia Domnului, dar faptele lor nu creștinează pe cei pe care i‑au asumat ca drept credincioși. Sunt implicați în politică, deși n‑ar avea ce căuta acolo. Sunt preocupați de avere, de dragul acumulării ei, dar n‑o folosesc în scopuri creștine. Clădesc biserici pentru a‑și crește fala și puterea, nu pentru sufletul nostru. Vorbesc despre săraci, dar nu le întind o mână. Se bazează pe bătrâni pentru a duce tradițiile mai departe, dar nu le stau alături acelora care sunt singuri și bolnavi. Nu ne vorbesc despre valorile în care trebuie să credem, pe care nu trebuie să le abandonăm, ci ne lasă să cădem în frivolitate și superficialitate. Nu încearcă să ne mântuie sufletele, așa cum Iisus a făcut‑o prin sacrificiul său, ci să ne golească buzunarele.
Cer multe bisericii române, e adevărat. Prin asta recunosc că nu mă apropii de ea, nu încerc s‑o înțeleg întâi, ci aștept întâi dovezile originilor sale apostolice. Îi cer mai întâi să urmeze spiritul creștinesc, pentru ca apoi să o îmbrățișez ca pe un părinte. Cu fiecare zi care trece însă ea rămâne tot mai departe de aceste îndatoriri, înstrăinându-se de noi toți, pentru a deveni tot mai mult o societate pe acțiuni. Și poate cea mai rea consecință, ne îndepărtează pe toți de înțelegerea profundă a divinității căreia îi aparține sufletul fiecăruia dintre noi, lăsându-ne să trăim și să murim singuri și fără lumină.
16:11
Cu competenţele spirituale e acelaşi lucru ca şi cu cele de business. Efortul individual al celor puţini.
Îmi place mult cum se leagă subiectele din ultimele posturi. Ador legătura dintre lucruri.
16:11
Oricum, biserica zice că face:
http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/
23:11
Dacă ar face‑o la modul serios am fi aflat cu toții despre asta, n‑ar fi fost nevoie să ne uităm pe o pagină web. Lista aia sunt sigur că e de tipul “două la primărie, două la prefectură”.
16:11
La a doua vedere, nu doresc nimănui să se afle de Crăciun sau de Paşti într‑o ţară protestantă. Afli ce e ortodoxismul, fie şi numai să te prindă Crăciunul în Germania.
Nici Paştele în Spania n‑a fost mai vesel.
Ajungi să ţi se pară Paştele la Biserica greacă ortodoxă din Istanbul, o binecuvântare.
16:11
Mă faci curios… De ce e așa trist la protestanți și la catolici?
17:11
Lăsând la o parte faptul că e în germană şi nu înţeleg nimic, la protestanţi e trist pentru că e mai puţin decât orice. Slujba se ţine într‑o sală de conferinţe (aşa arată biserica), dar e mai puţin decât o conferinţă. Cântarea religioasă a atenuat religiosul în favoarea concertului, dar e mai puţin decât un concert. Arta religioasă a fost eliminată total. O cruce minimalistă te aruncă într-un decor de muzeu de artă contemporană, dar e mai puţin decât un muzeu.
Iar comuniunea socială care se realizează prin intermediul bisericii e doar socială, nu şi spirituală. De fapt, e un exerciţiu de a fi acceptat în societate. Cotizezi, copiii tăi au acces la grădiniţele şi şcolile de pe lângă biserică, care având bani, evident că sunt mai bune decât cele neafiliate. Sunt foarte curioasă ce se alege de copiii care primesc educaţia de a ajuta şi fac exerciţii concrete în acest sens, adulţi devenind, şi neavând încă copii sau alte constrângeri care să‑i oblige să fie acceptaţi în societate. Se mai duc la biserică, îşi mai ajută semenii? Pînă la urmă toţi am adunat borcane când am fost mici, dar câţi colectăm azi deşeurile selectiv?
Iar la catolici e şi mai trist. Niciunde nu întâlneşti atâta măreţie ca în catedrala catolică, care se îmbogăţeşte pe ici pe colo chiar cu icoane. Slujba scurtată, adaptată omului modern etern grăbit, scaunele de rugăciune după care tânjesc ortodocşii cu dureri de spate reale sau închipuite, rolul social asumat şi recunoscut, discursul infinit actual. Şi biserica goală. Biserica catolică a făcut tot ceea ce îi reproşăm noi Bisericii ortodoxe că nu a făcut. Şi totuşi, biserica e goală.
Şi aici ARE DREPTATE Biserica ortodoxă română, când spune că rolul social trebuie asumat de societatea civilă, că rolul ei e spiritual-religios. Din păcate nu a reuşit şi să explice mai bine asta: cu niciun chip nu vom părăsi serviciul divin.
18:11
Era cât pe ce să fiu de acord cu tine. Mi-am amintit că ortodoxia modernă practică serviciul divin dimpreună cu jocurile politice, revendicarea averilor mânăstirești, taxele pentru serviciile religioase…
Dacă se pretind manieriști, poate ar fi bine să renunțe la tot ce nu e scris în Scriptură.
15:11
Și atunci, întreb eu, sunt mai aproape de adevăr protestanții care:
— neagă rolul clerului bisericesc ca mijlocitor cu Dumnezeu și neagă descendența lui apostolică?
— fac din biserică mai degrabă un loc de congregație unde credincioșii pot crea comunități?
— spun că mântuirea vine prin grația divină, nu prin faptele bune făcute în viața pământească?
— afirmă că orice credincios poate afla și intepreta cuvântul Domnului direct din scriptură?
La prima vedere ai zice că da. La a doua vedere cum e?
15:11
Era un comentariu pe care vroiam să‑l fac la postul cu 7 miliarde, http://sorin.sfirlogea.com/2011/11/08/sapte-miliarde-deocamdata/.
Dar iată că, Har Domnului, aici se potriveşte şi mai bine.
Mă întrebam, cum poate avea loc o dezbatare despre controlul natalităţii atâta timp cât biserica susţine că scopul vieţii este să te înmulţeşti, de preferinţă fără număr, ca să se contracareze imigranţii din Asia, care vin să ne strice nouă ortodoxismul.
Când nu se străduieşte să explice clişeul cum că, femeia se mântuieşte prin naştere de prunci.
Cred că instituţia bisericii suferă de inadecvare la problemele lumii contemporane, ceea ce o poate face nefrecventabilă.
Când, de fapt, are toate răspunsurile. În cărţile sfinte.