Limba noastră‑i o comoară

Am că­pă­tat în ul­tima vreme o aler­gie erup­tivă la cu­vân­tul “de­cât”. Sunt atât de scos din să­rite de uti­li­za­rea greșită a aces­tui cu­vânt în­cât nu mă pot ab­ține să nu co­rec­tez cu voce tare pe ori­cine, chiar și în si­tu­a­ții în care nu este so­ci­al­mente ac­cep­ta­bil să faci ast­fel de re­marci. Am corectat‑o pe re­cep­ți­o­nista de la cli­nica Re­gina Ma­ria, pe vân­ză­toa­rea de la su­per­mar­ke­tul din col­țul stră­zii, cât des­pre co­le­gii de la ser­vici nici nu mai vor­besc — pro­ba­bil că unii pre­feră să nu mai vor­bească cu mine, ca să nu mai fie cri­ti­cați. Așa că, dra­gii mei cu­nos­cuți sau ne­cu­nos­cuți, nu pu­teți de­cât (sic!) să vă obiș­nu­iți cu me­teahna mea. De la mine lu­cru­rile se văd așa: ori vor­biți co­rect, ori su­por­tați co­rec­ți­ile mele.

Până la urmă e chiar așa de im­por­tant să vor­bim co­rect? M‑am în­tre­bat asta gân­dindu-mă la fap­tul că limba ro­mână este, în prin­ci­piu, o limbă com­pli­cată, cu foarte multe re­guli și cu foarte multe ex­cep­ții. Suc­ce­sul en­gle­zei ca limbă in­ter­națio­nală pro­ba­bil că vine și din sim­pli­ta­tea gra­ma­ti­cală — dar oare îți poți ex­prima la fel de bine ide­ile atunci când ope­rezi cu mai pu­ține sub­ti­li­tăți ling­vis­tice? Și dacă avem un in­stru­ment so­fis­ti­cat și oa­re­cum com­pli­cat la în­demână, tre­buie să ne stră­duim să‑l sim­pli­fi­căm prin am­pu­ta­rea nu­an­țe­lor? Eu cred că nu. De aceea lupt cu în­dâr­jire și fără spe­ranță îm­po­triva lui “de­cât” (în pro­po­zi­ți­ile afir­ma­tive, atunci când are sens res­tric­tiv — ca să fie limpede).

Este ade­vă­rat că sun­tem într‑o epocă în care vi­teza este to­tul. Fast food, high speed. Ge­ne­ra­ți­ile ti­nere sunt se­duse de sin­taxa suc­cintă a en­gle­zei, care din so­co­te­lile mele eco­no­mi­sește cam 20–30 la sută din cu­vinte pen­tru a ex­prima ace­eași idee. Asta în ca­zul în care co­mu­ni­ca­rea este pur ma­te­rială, o sim­plă trans­mi­tere de in­for­ma­ții fac­tu­ale sau stări ne­ra­fi­nate — cool, wow, lol. Dar dacă luăm un alt exem­plu, al unei co­mu­ni­cări cu mult mai multă sub­stanță, nu cred că en­gleza e mai la­co­nică. S‑ar pu­tea să fie pe dos — ca să ex­primi ceva com­plex cu cu­vinte sim­ple îți tre­buie o frază mai lungă pen­tru a pu­tea aco­moda toate sem­ni­fi­ca­ți­ile pe care vrei să le su­ge­rezi. În­cer­cați să pu­neți în en­gleză, în mai pu­ține cu­vinte, pro­po­zi­ția “Spa­țiul sub­til din­tre su­ve­ra­ni­tate și sub­or­do­nare este ma­te­ria în­săși a li­ber­tă­ții umane.” (An­drei Pleșu — “Des­pre fru­mu­se­țea ui­tată a vie­ții”). Mă în­do­iesc că veți re­uși fără a pierde din sem­ni­fi­ca­ție. Hei­de­ger avea drep­tate când spu­nea că “limba îl vor­bește pe om, nu in­vers”. Sun­tem ceea ce pu­tem ex­prima că suntem.

Ce vreau să spun e că o limbă com­plexă și poate mai com­pli­cată este un con­ti­nuu exer­ci­țiu pen­tru cre­ier. Este sala de fi­t­ness a cre­ie­ru­lui nos­tru ca po­por. Și cu cât vom face exer­ci­ți­ile mai ușoare, cu atât “mu­ș­chii” in­te­lec­tu­ali ni se vor atro­fia. Până la urmă când sim­pli­fici ceea ce ex­primi, ceea ce simți, te sim­pli­fici ca ființă.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...