Mă ui­tam zi­lele tre­cute la pos­tă­rile din ul­tima vreme și mă gân­deam dacă e ceva care le unește, o li­nie con­ti­nuă care să-mi arate di­rec­ția în care tre­buie să mă în­drept. Până la urmă de asta mi-am pro­pus să scriu în acest blog: ca să-mi fiu pro­priul mar­tor al evo­lu­ției gân­du­ri­lor, ca să-mi lu­mi­nez dru­mul îna­inte pro­iec­tând ide­ile de ieri și de azi că­tre mâine. Au fost mulți ani în care nu am fă­cut acest exer­ci­țiu de pro­prie in­tros­pec­ție și nu mă mân­dresc cu tot ceea ce am ra­tat în ab­sența unui fir că­lă­u­zi­tor, care să-mi unească efor­tu­rile cu abi­li­tă­țile și as­pi­ra­ți­ile mele. Ca să fiu pe de­plin co­rect ar tre­bui să spun că pro­pria ana­liză mi-am făcut‑o și îna­inte de a avea un blog, dar mi‑a lip­sit pro­iec­ția în timp, vi­zi­bi­li­ta­tea asu­pra evo­lu­ției mele. Pri­vind doar in­stan­ta­nee ale pre­zen­tu­lui este greu să te cu­noști cu ade­vă­rat, ești me­reu ten­tat să crezi că im­pre­si­ile de azi sunt cer­ti­tu­di­nile de mâine. Doar per­spec­tiva tim­pu­lui îți dă po­si­bi­li­ta­tea să în­țe­legi că îna­in­tezi în zig-zag sau că te în­vârți în cerc.

În mod ciu­dat, pe vre­mea când eram în ul­ti­mele clase de gim­na­ziu îmi fă­ceam pla­nuri de viață. Nu mă în­tre­bați de unde-mi ve­nea por­ni­rea asta — ha­bar n‑am, ai mei nu mă for­țau să mă gân­desc chiar așa de de­parte, se mul­țu­meau să mă pre­gă­tesc se­rios pen­tru ad­mi­te­rea în li­ceu — dar sim­țeam că e mi­nu­nat să te uiți la anii care vin și să-ti în­chi­pui cine vei fi și ce vei face. Nu m‑am ima­gi­nat ca un per­so­naj spec­ta­cu­los și nici ca unul ce­le­bru, n‑am vrut să fiu nici spor­tiv, nici, cas­ca­dor, nici ac­tor, nici di­rec­tor. Vo­iam ceva mult mai te­res­tru: să fiu fer­mier. Îmi ima­gi­nam că voi avea pământ și voi pu­tea să‑l lu­crez cu mâi­nile mele. Nu mă vi­sam bo­gat din asta de­cât poate în sen­sul de a cul­tiva de toate — vro­iam li­vadă, un pic de vie, o gră­dină de le­gume, poate pu­țin po­rumb și cu si­gu­ranță o pă­șune pe care să pot crește ani­male. În mij­lo­cul fer­mei ar fi fost de­si­gur casa, nu prea mare, ci mai de­grabă ori­gi­nală — mă gân­deam la un de­sign pe care apoi l‑am re­gă­sit la stă­re­ția mâ­năs­ti­rii Si­hăs­tria de lângă Târgu Neamț, când mi s‑a pră­bu­șit con­vin­ge­rea in­fan­tilă că doar eu mă gân­di­sem la așa ceva: o clă­dire sim­plă, cu un sin­gur nivel, des­fă­șu­rată într-un ca­reu care în­chide în mij­lo­cul lui o mică gră­dină interioară.

Aveam o ima­gine bu­co­lică des­pre vi­i­toa­rea mea viață și nu m‑am li­mi­tat doar la a o ima­gina. M‑am apu­cat cu o râvnă demnă de o ca­uză mai bună să îmi pre­gă­tesc pla­nul: am fă­cut schițe de îm­păr­țire a te­re­nu­lui, pla­nul ca­sei și al graj­du­ri­lor și am um­plut vreo două ca­iete cu tot fe­lul de in­for­ma­ții des­pre gră­di­nă­rit și creș­te­rea ani­ma­le­lor, cu­lese de prin di­verse re­viste și cărți care-mi pi­cau în mână. Tot ce am plă­nuit atunci a ră­mas ceea ce era: vi­sul unui co­pil care in­tra în ado­les­cență. Ar fi fost foarte greu de pus în prac­tică pe vre­mea co­mu­nis­mu­lui, când pămân­tul era dat în co­o­pe­ra­tive și fer­mele in­di­vi­du­ale nu erau cu pu­tință de­cât în zona de munte. Acolo însă nu s‑ar fi pu­tut face gră­dină, nici vie. Ar fi tre­buit să cio­pâr­țesc pla­nu­rile mele mă­rețe și sunt si­gur că asta m‑ar fi demoralizat.

Spu­neam însă că m‑am ui­tat la blo­gul meu și la tot ce s‑a adu­nat în ul­tima vreme. To­nul ar­ti­co­le­lor e mai de­grabă amar. Simț enorm și văz mons­truos. Mi-am pier­dut în­cre­de­rea în mo­de­lul de viață ca­pi­ta­list, iar în cel co­mu­nist n‑am cre­zut nici­o­dată. Din lipsă de alte ‑isme pe care să le cri­tic sau să le cre­di­tez mă simt în­tru­câ­tva de­bu­so­lat. Și des­tul de în­gri­jo­rat pen­tru că-mi pare că se adună nori ne­gri la ori­zon­tul ani­lor care ur­mează. Îna­in­tea furt­u­nii nu e bine să te ră­tă­cești. Am ci­tit ar­ti­cole și am vă­zut do­cu­men­tare des­pre po­li­tică și criză eco­no­mică și te­o­ria con­spi­ra­ției și în­că­l­zire glo­bală și o mie de alte su­biecte. Toate au adă­u­gat câte ceva, o con­vin­gere sau res­pin­ge­rea unei idei, dar simt tot mai mult ne­voia unei re­ca­pi­tu­lări con­clu­zive. Și toc­mai când cre­deam că nu o pot do­bândi de­cât prin pro­priul meu efort, am găsit‑o.

Ori­cât de mult m‑aș stră­dui să ex­prim ide­ile care s‑au adu­nat în min­tea mea, nu cred că ar fi la fel de bine struc­tu­rate pre­cum în do­cu­men­ta­rul “Eco­no­mia fe­ri­ci­rii”. E drept, în spa­tele unor sec­vențe din film se de­ru­lează în min­tea mea se­ven­țele al­tor filme vă­zute, care se in­ter­sec­tează și com­ple­tează re­ci­proc. Dar chiar și fără acest ba­gaj an­te­rior tot cred că do­cu­men­ta­rul e o sin­teză ex­ce­lentă a con­clu­zi­i­lor mele par­ți­ale. N‑aș mai adă­uga de­cât un sin­gur lu­cru, care nu e în con­ți­nu­tul fil­mu­lui, ci în spi­ri­tul lui: ne­voia de edu­ca­ție a oa­me­ni­lor pen­tru a în­țe­lege că există to­tuși un drum că­tre mai bine. Și, așa cum am spus și în alte dăți, răs­pun­sul nu e în re­vo­lu­ții gi­gan­tice, nici în miș­cări po­li­tice na­țio­nale sau in­ter­națio­nale, ci în ini­ția­tive mici de re­con­struc­ție a unor co­mu­ni­tăți. Por­nind chiar de la doar câ­țiva oameni.

Oare, până la urmă, când am să fiu mare am să de­vin fermier?

Eco­no­mia fe­ri­ci­rii (2011)


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Adrian Mitrea Ro

    Cred ca esenta este ca ” Ai mei, ai mei, ai mei…n‑au avut ha­bar…” …daca am sti cu to­tii ce pot si ce vor co­piii nos­tri, pro­ba­bil nu am mai fi vic­ti­mele mar­ke­tin­gu­lui si al so­ci­e­ta­tii de azi. Dar pen­tru asta vem ne­voie de foarte mutl CURAJ.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.