Europa respiră oarecum ușurată. Mai marii continentului s‑au înțeles cum să rezolve problemele, cel puțin de ochii lumii. Britanicii fac opinie separată, dar deocamdată lucrurile nu par grave. Grecia rămâne în Uniune. Cam ăsta e tonul majoritar al publicațiilor de după întâlnirea de la finalul acestei săptămâni. Și ar trebui să ne bucurăm că nu s‑a anunțat sfârșitul lumii. Președintele nostru ne explică pe un ton autoritar, cel pe care îl are întotdeauna când ne vorbește din vârful scaunului de la Cotroceni, că nu ne permitem decât să stăm în Uniune și să fim solidari. Orice evadare ne-ar fi fatală.
Unele voci vorbesc despre acest acord ca despre înființarea celui de-al patrulea Reich. Este oarecum adevărat: acordul care se va încheia va extinde regulile stabilite de Germania și Franța asupra tuturor. Europa pare că va fi un fel de Reich, dar cu un “je ne sais quoi” adus de francezi, care stau la masa mirilor, deși economia și spiritul lor național nu au nimic de a face cu productivitatea și eficiența germană. În timpul ăsta noi trebuie să ne modificăm constituția și să scriem acolo că promitem să fim cuminți și să nu cheltuim mai mult decât ne permitem. S‑a ajuns până acolo încât cuvântul politicienilor nu mai e de ajuns, e nevoie de legiferarea regulilor ca să există o minimă garanție de respectare a lor. Ceea ce în cazul romănilor e cât se poate de adevărat — uitați-vă la comportamentul lui Ponta și o să înțelegeți de ce.
Piața privată a fost lăsată în pace, să se descurce singură. Cică nu e bine s‑o reglementăm, că mai rău facem. Poate că sunt eu cârcotaș, dar am o senzație de offside. Păi nu din jocurile inteligente ale băncilor private și ale multinaționalelor am ajuns în criza asta? Nu goana după profit și lăcomia câștigului cu orice preț ne-au pus în genunchi? Statele își vor reduce cheltuielile — minunat! — dar cum facem cu manevrele financiare ale marilor companii, care pot destabiliza economiile mai fragile? Aici ce garanții ne dai, mein fuhrer? A, nici unele… Am înțeles, dacă e să ne‑o tragă băncile străine sau multinaționalele, ghinion! Desigur, au intrat în țările Europei de Est prin presiunile politicii internaționale și prin corupția politicienilor locali, dar despre asta nu ne mai amintim — a fost demult, pe vremea când fericirea părea veșnică.
În timpul ăsta românii fac ce știu ei mai bine: stau și privesc. După cum au învățat de la ProTV în anii ’90, dacă te uiți, căștigi. Rațiunea e caducă, protestul e obositor. Mai bine o punem de-un grătar cu mici, luăm niște bere și, dacă nu mai avem bani, schimbăm o sută de euro. Pe la începutul anului a existat o mică mișcare contra creșterii de prețuri de la Petrom — niște flăcăi dornici probabil de adrenalină și publicitate plăteau benzina cu mărunțiș, încercând să blocheze funcționarea stației pentru cât mai mult timp. Petrom n‑a zis nimic, dar nici n‑a scăzut prețurile, a adunat fiecare bănuț și acum anunță profituri record pe 2011. În plină criză doamna CEO de la Petrom ne privește cu seninătate — dacă o întrebați sigur vă va spune că își iubește țara ca nimeni altcineva. Nici măcar la capitolul proteste românii nu au vreo eficiență.
Mișcarea Occupy Wall Street, cu tot idilismul ei, a făcut ceva deranj prin multe țări. La noi totul s‑a redus la un fel de șezătoare tip Woodstock, unde niște tineri s‑au adunat ca să aibă de unde se risipi. Nici măcar nu au facut‑o într-un loc simbolic pentru economie, ci în parcul din Piața Unirii, unde — sincer vorbind — ar fi putut să‑i lase să stea și cinci ani, că tot nu încurcau pe nimeni. Mass-media s‑a dus și i‑a intervievat, că așa era de bonton, ca să ne arate tuturor apoi cât de dezarticulat era mesajul protestatarilor. Occupy Bucharest nu venea din convingeri profunde, ci din mimetismul specific culturilor mici, care simt nevoia să copieze ce se întâmplă “afară”.
De mai bine de jumătate de an Olanda ne blochează intrarea în spațiul Schengen. În afară de niște mici șicane la vamă cu câteva camioane de flori, nimeni nu a reacționat în vreun fel. ING și Heineken fac mai departe afaceri foarte bune, iar românii le dau banii fără nici o remușcare. Pentru conformitate: aici mă includ și pe mine — am cont la ING.
Românii nu ies din casă pentru a apăra valori sau principii. Românii ies din casă când au o nevoie concretă și imediată. Și, mai mult, cu cât nedreptatea pe care o faci afectează mai mulți români, cu atât ai șanse mai mari să scapi basma curată. În absența unui lider care să‑i mobilizeze, românii nu practică solidaritatea. Când guvernul a scăzut salariile bugetarilor cu 25%, protestele au avut efecte quasi-nule și s‑au stins rapid. Trebuia ca mulți lideri de sindicat să se alinieze și să conducă în mod organizat protestele pentru a avea succes, iar dorința de protest a celor afectați ar fi trebuit să fie de nestăvilit. Sunt nemulțumit de calitatea serviciilor din sectorul bugetar și, dacă ar fi după mine, aș face o reformă drastică. Dar în egală măsură mă dezamăgește incapacitatea lor de a se apăra în mod eficient.
Mobilizarea apare însă ori de câte ori o categorie profesională distinctă este afectată. Protestul de la Ministerul Finanțelor, când au blocat ministrul în clădire, e un exemplu de mobilizare — e drept, ușor violentă — atunci când e vorba de un număr restrâns de români, conduși de un lider sindical. Problema e că nu cereau rezolvarea unor probleme fundamentale ale administrației financiare, ci menținerea unor avantaje de grup: sporurile. Profesorii fac și ei mișcări anti-Funeriu — nu le convine reforma domnului ministru, nu le place incoerența sistemului, nu le place bugetul mic. În termeni concreți asta se traduce așa: noi nu avem soluții concrete și funcționale, dar nu vrem să ne dați afară sau să ne scădeți salariile.
Cu imaginea asta în minte îmi e greu să proiectez protestele românești la ceea ce probabil se va întâmpla în perioada următoare: decapitalizarea României prin retragerea banilor și afacerilor de către bănci și multinaționale. Cel mai probabil vom sta acasă să ne uităm la talk-show-uri interminabile în care politicienii vor da vina unii pe alții, în speranța că așa vor avea acces la putere, ca să se mai aleagă și ei cu câteva bucățele din bunătățile de la masa bogaților Europei. Românii vor lua partea unuia sau altuia, continuând ineficient eternul război româno-român.
Îmi amintesc că în Balanța lui Băieșu există o replică tragi-comică, apropo de reacția românilor la năvălitori — au venit peste noi tătarii, turcii și noi ce-am făcut? ne-am retras în munți și am mai compus o doină de jale. Cam la atât se reduce capacitatea noastră de reacție ca popor. Și dacă nu mă credeți, uitați-vă cum se prezintă în proteste profesorii, care ar trebui să fie una din elitele noastre intelectuale: îi cântă ministrului sub geamuri “Floricică viorea să‑i spui / La ministrul vai de capul lui / Să se ducă focului”. Aș râde, dacă nu mi-ar veni să plâng.
21:12
Dupa vreo 20 ani il inteleg pe tata cand ma intreba de ce preturile sunt in euro. Nu am card! Asta e tot ce pot sa fac.