Felul în care suntem priviți de celelalte națiuni ale lumii a fost, este și va fi de mare importanță pentru noi românii pentru că suntem teribili de orgolioși și foarte sensibili când vine vorba de etichetele care ne sunt asociate. Nu‑i vorbă, la fel sunt și alte nații – cred că francezii și-au ales cocoșul ca simbol național din aceleași motive, mândria și orgoliul de a aparține Franței, deși sunt unii răutăcioși care spun că l‑au ales pentru că e singura pasăre care stă cu picioarele în rahat și cântă. Deosebirea dintre noi și francezi este însă una destul de mare: istoric vorbind, noi am fost un popor căruia i s‑au întâmplat lucruri, în timp ce francezii au făcut să se întâmple lucruri. Din perspectiva asta, orgoliul nostru național pare un pic cam deplasat.
A apărut de curând pe descopera.ro un articol despre modul în care ne percepeau americanii în anii ‘40 (mulțumesc pentru link, Daniel!), în perioada în care le-am declarat război din postura de aliați ai Germaniei. Un antropolog american, doamna Ruth Benedict, altminteri o personalitate a domeniului, a pregătit pentru statul american un raport despre cultura și comportamentul nostru. N‑am să redau tot conținutul, vă las plăcerea lecturii articolului. Mie mi s‑a părut interesant.
Mai interesant decât articolul în sine este lungul șir de comentarii postate (când am verificat ultima oară erau 100) – am încercat să le citesc în diagonală și nu am avut nici o surpriză să constat că ele se încadrează aproape perfect în modelul pe care l‑am descris într-un articol mai vechi. Fie suntem indignați de imaginea oarecum negativă descrisă de acest studiu, fie îl aprobăm cu resemnare, considerându‑l “trist, dar adevărat”. Românii sunt polarizați diferit, n‑am făcut o statistică să văd dacă sunt mai mulți resemnați sau indignați – de fapt nici nu e importantă proporția. Ceea ce mi se pare important e că (aproape) nimeni nu privește situația în mod realist, asumându-și realitatea, dar afirmând și dorința de a schimba ceva în privința asta. Aparent nu există soluții pentru bolile noastre naționale. Unii neagă simptomele, alții cred că suntem în metastază.
E o categorie largă de persoane care argumentează că și americanii sunt oportuniști etc etc, scăpând din vedere un principiu esențial: comparaison n’est pas raison – comparația nu este un argument. Faptul că americanii sunt sau nu oportuniști nu ne exonerează de acest defect. În treacăt fie spus, ne-ar trebui niște cursuri în școlile românești despre dezbatere și logica argumentației. Observ că foarte multe persoane cad în păcatul argumentării prin comparație.
Adevărul este că suntem oportuniști, că sacrificăm oricând onoarea pentru interese imediate și avem obsesia câștigurilor facile și rapide. Relațiile interumane sunt bazate în principal pe interesul creării unei rețele de relații utile, care să ne ajute să ne descurcăm. Favorizăm mai întotdeauna improvizația de moment și uităm să clădim temeinic. Suntem mândri până la prostie când vorbim de ceea ce am putea fi ca popor, dar umili și colaboraționiști de îndată ce apare primul semn de autoritate a unui alt neam. Ne-au supus cumanii, slavii, turcii, ungurii, germanii și mai nou multinaționalele – am plecat grumazul aproape fără crâcnire și nu putem găsi nici măcar un singur exemplu în istoria noastră în care am stat verticali știind că n‑aveam nici o șansă. Ne-am obținut independența sub cârmuirea unui rege străin, căruia îi datorăm faptul că azi suntem o țară și nu o sumă de minorități din granițele altor state.
Putem să ne privim în oglinda istoriei și să recunoaștem aceste adevăruri? Și apoi să clădim un altfel de popor român pornind de la această mărturisire?
Lasă un comentariu