Să zicem că într‑o zi vine la tine cineva și-ți spune: “îți dau un milion de euro dacă te supui unei evaluări făcută de cunoscuții tăi sub protecția anonimatului și dacă în final obții măcar nota 8 din 10“. În momentul ăla sigur îți trec prin cap gânduri referitoare la cum te vor aprecia cei ce te cunosc și, chiar dacă a afla ce gândește cu adevărat lumea despre tine e un exercițiu cu consecințe primejdioase, un milion de euro e o miză pentru care sunt sigur că te-ai învoi să treci prin proba asta. Să zicem că ar fi un formular cu multe întrebări, iar la fiecare întrebare s‑ar răspunde cu o notă de la 0 la 10. Întrebările ar fi foarte cuprinzătoare ca domenii: cum te comporți în societate, cum te îngrijești de părinții tăi, de copiii tăi, cât de profesionist ești la serviciu, cum te porți cu soția/soțul, cum te îngrijești de sănătatea ta, cât de prevăzător ești pentru viitor, cum îți respecți țara și tradițiile șamd. Formularul ar fi apoi distribuit către 100 de persoane: 5 din familia ta, 15 colegi de serviciu și 80 de vecini. După evaluarea rezultatelor ai afla că ai luat nota 6. Deci ai ratat premiul de un milion.
Ți s‑ar da apoi posibilitatea să afli câte ceva despre structura rezultatelor chestionarului. Așa ai afla că media notelor familei a fost 9,50, a colegilor de servici 8,20, iar a vecinilor 5,40. Ai mai afla că vecinii ți-au dat note foarte mici la competențele profesionale și la comportamentul față de părinți, iar colegii te-au depunctat la comportamenul față de copii și soție/soț. Și ți s‑ar explica că nota finală a fost obținută prin însumarea tuturor notelor și împărțirea la 100. Pariez pe un milion de euro că ai fi revoltat. Și pe bună dreptate. Ce știu colegii de serviciu despre copiii tăi? Nimic sau mai nimic. Ce știu vecinii despre profesionalismul tău? Habar n‑au. Cât de corect este ca oamenii ăștia să îți anuleze șansele la o viață mai bună exprimându-se asupra unor lucruri despre care nu au nici o calificare să se pronunțe?
Te-ai replia probabil puțin și te-ai gândi cum să îndrepți nedreptatea. Ai scotoci prin mai multa sau mai puțina matematică pe o știi și ai realiza că ceea ce ar fi fost corect ar fi fost media ponderată, nu cea aritmetică. Desigur, dacă nota familiei ar avea o pondere de 50%, cea a colegilor de 30% și cea a vecinilor de 20% ai obține 8,30. Milionul ar fi al tău. Și e cât se poate de justificat ca despre tine să se exprime toți, dar greutatea opiniei lor să fie proporțională cu gradul în care te cunosc.
Din când în cănd democrația presupune că toți ne exprimăm opiniile despre încotro ar trebui să ne îndreptăm ca societate. Apoi se face media aritmetică a rezultatelor și așa aflăm cum ne va fi viitorul.
În fine, un citat care mi se pare relevant la subiect:
The best argument against democracy is a five minute conversation with the average voter.
Winston Churchill
și un articol foarte interesant, în opinia mea.
22:01
interesantă abordare,dar totuși, dincolo de exemplul simplu de față, cum alocăm ponderile respective într‑o societate? cât valorează votul unui profesor de teorie politică față de votul unui agricultor? este primul dintre ei, a priori, mai apt în a face alegeri „bune” decât ultimul?
în cazul dat, lucrurile sunt clare: părinții și prietenii ne cunosc cel mai bine, tinzând de asemenea să fie subiectivi în aprecieri. restul, sunt ignoranți și obiectivi. cam așa e și cu votarea: 99% dintre alegători votează „după ureche”, fără a cunoaște de fapt candidații.
22:01
Încă îmi pun și eu această întrebare. Dacă ar exista posibilitatea unor instrumente IT probabil că s‑ar putea face niște teste de tip Prometrics sau Brainbench (un server crează aleator un chestionar dintr-un număr foarte mare de întrebări, la care ai niște răspunsuri de tip a,b,c sau d). Scorul obținut arată “nivelul de educație” politică pe care îl ai și este folosit în ponderare. Dar cum duci testul la țară? Cum te asiguri că nu răspunde Vasile în locul lui Ion? Nu știu. Poate că sunt soluții, dar nu le văd eu.
16:01
Puteau fi și prietenii în ecuație, pentru că lumea se sprijină într-adevăr pe gesturi și fapte anonime. Ideea pe care am vrut s‑o subliniez este gradul diferit de cunoaștere pe care îl avem despre lucruri asupra cărora ni se cere să ne pronunțăm, miza fiind viitorul tuturor.
12:01
Înţeleg argumentaţia, dar nu înţeleg de ce din eşantionul ăla de judecători lipsesc prietenii…Înţeleg că miza era aceea de a sublinia ponderea şi relevanţa cuiva şi nu aceea de a construi un eşantion reprezentativ. Şi totuşi, nu înţeleg de ce lipsesc prietenii…
Dincolo de asta, sunt lucruri pe care le face dreapta fără să ştie stânga, darămite familia, colegii, vecinii.
Poate că lumea asta se sprijină pe faptele celor tăcuţi, celor neştiuţi.