Când eram adolescent încercam să-mi imaginez cum tehnologia va schimba lumea în care trăim și mi se părea absolut extraordinar să-mi închipui cum roboți industriali vor produce tot ceea ce oamenii au nevoie. Închipuiam linii automatizate de fabricație care ar fi produs automobile și haine și mobilă și orice altceva. O singură întrebare apărea din când în când și-mi strica fanteziile: ce vom face noi, oamenii, în timp ce mașinile vor produce?
Vom dezvolta alte linii de producție – îmi răspundeam. Da, dar la un moment dat vor fi îndeajuns – ce facem apoi? Vom cerceta alte tehnologii, găseam repede soluția. Da, dar nu toți avem inteligența și priceperea de a cerceta. Ne vom ocupa de artă și spiritualitate – încercam o ultimă salvare. Poate, dar cu ce bani ne vom cumpăra atunci mobila și automobilul și casa? Vom primi bani pentru că citim și pictăm? Hmmm. Pe undeva pe aici mă încurcam.
Adevărul e că realitatea de azi a luat‑o mult înaintea imaginației mele de copil. S‑a ajuns la performanțe tehnologice care erau aproape de neconceput acum 30–40 de ani. Creierele câtorva oameni inteligenți au conceput tot felul de mașinării și echipamente cu care oameni mai puțin inteligenți au produs diverse bunuri, pe care alți oameni le-au utilizat sau consumat. Tot mai frecvent producția n‑a mai avut nevoie de prea mulți oameni, așa că locurile de muncă au scăzut. Dar răspunsul la întrebarea pe care mi‑o puneam atunci pare la fel de complicat de dat și azi. Se pare că la asta nu s‑a gândit nimeni sau, dacă s‑a gândit, nu s‑a găsit un răspuns.
Partea proastă e că nu doar locurile de muncă s‑au împuținat, ci că în lipsă de ocupații productive am inventat tot felul de nerozii pe care le practicăm drept profesii. De pildă broker de bursă – adică să susții că produci valoare fără să muncești. Sau cercetător britanic care studiază efectul elasticului de la chiloți asupra interpretării romanelor lui Proust – se pare că dacă te strâng chiloții nu înțelegi literatura. Glumesc și nu prea – am împins unele lucruri mult prea departe, doar de dragul de a ne da ceva de făcut. Vorba prietenului meu Alin: ce fac unii când n‑au ce face…
În plus mi se pare că în felul ăsta ne tâmpim tot mai tare, pentru că nu mai avem în fața noastră nici un fel de provocare intelectuală. În trecut multe lucruri le făcea fiecare în propria casă: micul mobilier, croitoria simplă, micile reparații, gătitul, murăturile, creșterea unor animale. Toate astea te solicitau și intelectual, trebuia să găsești soluții, să înveți anumite deprinderi, să cunoști regulile și să le urmezi, dar să și inovezi uneori. Astăzi totul se poate face fără nici un fel de deprindere șî fără să trebuiască să îți pui creierul în mișcare (decât poate la un nivel minimal): te duci la magazin și cumperi totul gata făcut – mobila, hainele, mâncarea preparată, puiul sau mușchiul de porc în caserola de plastic.
Citeam undeva că gătitul, de pildă, a fost și el un factor de dezvoltare intelectuală, mai ales în zonele unde mâncarea era mai dificil de procurat și necesita prelucrare și conservare înainte de a fi consumată. Creierul uman s‑a dezvoltat și pentru că a trebuit să imagineze metode de a‑și cultiva hrana și de o prelucra și conserva apoi alimentele pentru a supraviețui. Modelul gospodinei care își hrănește familia, al gospodarului care cultivă plante și crește animale au fost înlocuite de bărbați și femei care se suie în mașini, merg la servicii, învârt hârtii și vorbesc despre noțiuni abstracte pe care de multe ori nici nu le înțeleg prea bine, primesc bani pentru asta, iar la drumul de întoarcere își cumpără mâncarea gata făcută, în pungi de plastic. Sunt ei mai inteligenți decât cei care produceau totul cu mâinile și mintea lor? Eu cred că nu.
În final, opinia foarte interesantă a lui Nicholas Carr, despre cum tehnologia ne afectează modul de a gândi.
Lasă un comentariu