Șeriful mioritic și Albă Ca Zăpada

Urmăresc cu destul de mult interes ce se întâm­plă cu miș­carea politică apărută anul tre­cut, care a făcut destul de multă vâlvă prin presă după ce Sebas­t­ian Lăzăroiu a “prezis‑o” sub numele de cod Albă Ca Zăpada, iar Mihai Neamțu a scos‑o la lumină prin sep­tem­brie sub den­u­mirea de Noua Repub­lică. Intere­sul vine, bineînțe­les, din sper­anța că se poate naște pe scena politică o enti­tate care să lase loc din nou sper­anței, după ce am fost deza­măgit de țărăniști și lib­er­ali. Ceva care să mă întoarcă la vot, să mă facă să cred că mer­ită lup­tat. Primele impre­sii le-am notat aici.

Deci, cum spuneam, stau cu ochii pe ce se întâm­plă cu Noua Repub­lică. Au un site destul de pop­u­lat cu idei, unele intere­sante și con­so­nante cu ceea ce gân­desc și eu, altele nu prea. Citesc ce mai apare pe-acolo, ca să înțe­leg cine sunt cei din jurul mișcării și ce au în cap. Zilele tre­cute eram la sală și îmi făceam porția de mers pe bandă – pe ecranul tv al aparat­u­lui era pos­tul B1 și emi­si­unea lui Robert Turcescu, Sub sem­nul între­bării. Invi­tat, nimeni altul decât dom­nul Mihail Neamțu.

Au urmat două ore de emi­si­une (cu pauze gen­eroase de pub­lic­i­tate) în care Mihail Neamțu și‑a povestit ideile, de la mitul mioritic al resem­nării în fața morții până la Ronald Rea­gan și de la pașop­tiști la Ronald McDon­ald. Pe scurt: cap­i­tal­ism, piață liberă, afir­marea iden­tității naționale (cu niște ambi­gu­i­tăți apropo de fed­er­alizarea euro­peană și glob­alizare), recu­per­area val­o­rilor naționale. Un fel de dis­curs legionar soft, com­bi­nat cu lib­er­al­ism, într-un melanj nu foarte struc­turat. Turcescu l‑a sar­jat de câteva ori pe tema fez­abil­ității politice a proiectelor enunțate (deși e mult spus proiecte pen­tru înșiruirea de fraze a dom­nu­lui Neamțu, dar să zicem că cineva mai struc­turat ar scoate din spusele sale ceva cu cap și coadă) – rezul­tatul a fost necon­clu­dent și neconvingă­tor, pen­tru că miș­carea asta n‑are nici un fel de con­sis­tență sau coerență.

De fapt asta e prob­lema aces­tei mișcări: chiar dacă ar for­mula proiecte valide, nu ar putea să coag­uleze sufi­cienți susțină­tori în jurul lor pen­tru a le pune în prac­tică, pen­tru că actu­alul sis­tem de vot uni­ver­sal face imposi­bilă refor­marea rapidă și non-violentă a cla­sei politice. Să fim sin­ceri, votul uni­ver­sal este de fapt invenția per­fectă pen­tru a con­trola masele: pe de o parte poți să te folosești de pros­tia majori­tară ca să faci ce vrei, iar pe de altă parte poți înăbuși orice revoltă a celor care vor să schimbe ceva, invocând nece­si­tatea demo­c­ra­t­ică de a lăsa fiecare om să-și exprime opți­u­nile prin vot. Neamțu vor­bește la un moment dat despre nevoia de a avea o nouă gen­er­ație de pașop­tiști: poate, dar pe vre­mea lor nu exista vot uni­ver­sal, nici măcar cen­z­i­tar, deci pen­tru a induce reforme tre­buia să convingi o masă mult mai mică și mult mai edu­cată de oameni.

Pornind de la ideea de a găsi o modal­i­tate efi­cientă de schim­bare politică, am petre­cut câteva ore studi­ind sis­temele elec­torale exis­tente astăzi. De la votul cen­z­i­tar la cel uni­ver­sal și de la votul artimetic la cel pon­derat. Foarte intere­sant. Prima con­cluzie: împărțirea pe 2–3 clase a votanților în funcție de con­tribuția lor la PIB sau la sis­temul de taxe ar da o pon­der­are utilă, chiar dacă dis­cutabilă pe alocuri. A doua con­cluzie: intro­duc­erea unui sis­tem de vot cu clasi­fi­care ar crea o con­sen­su­al­i­tate politică mai mare a soci­etății românești. Până la urmă e nevoie de un sis­tem elec­toral adap­tat sta­di­u­lui în care se află soci­etatea căreia îi servește ca instru­ment de selecție – în cazul românilor con­sen­su­al­i­tatea cât mai largă mi se pare impor­tantă acum ca fac­tor de con­sol­i­dare a nați­u­nii.

Revenind la emi­si­unea cu Mihail Neamțu aș adăuga că dis­cur­sul lui m‑a deza­măgit în momentele în care i se cerea mai multă con­cretețe: a vor­bit de proiecte, dar n‑a putut enunța clar nici măcar unul. În schimb am sesizat niște accente de autori­tarism – poate de aici afinitățile cu Băs­escu – care m‑au sur­prins neplă­cut: vorbind despre ati­tudinea cioban­u­lui din bal­ada Mior­ița (despre care a scris la un moment dat un arti­col) Neamțu spune că e nemulțu­mit că acesta nu cere oiței soluții (“bine, bine, vii cu prob­lema la mine, dar ai și o soluție la ea?” — ceea ce mi se pare deplasat), iar pen­tru că nu are soluții ar tre­bui să ia în con­sid­er­are eutanasierea mioarei. Tare! Undeva mai încolo, prin emi­si­une, Neamțu revine și spune că i‑ar fi plă­cut ca ciobanul nos­tru să fi avut ati­tudinea unui șerif, care își ia soarta în mâini și își face drep­tate.

Mi‑e tare teamă că după ce vor fi trans­for­mat Noua Repub­lică în par­tid, șer­i­fii ăștia miorit­ici n‑or să se mulțumească să eutanasieze mior­ițele, ci o s‑o și vio­leze nițel pe Albă Ca Zăpada, doar așa, ca să știe cine‑i șefu’.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu