A fost odată Iris

Într-una din diminețile tre­cute mergeam către oraș cu mașina. Radioul era pe Rock FM. La un moment dat a început piesa lui Iris, “Vis pier­dut”. Ascul­tam cu o jumă­tate de ure­che. Nu sunt mare fan Iris. N‑aș zice că schimb pos­tul când cântă ei, dar nici nu mă înneb­unesc după muz­ica lor. Cum vă spuneam, ascul­tam cu o jumă­tate de ure­che, când am simțit o stare de dis­con­fort bruscă, genul de dis­con­fort pe care mi‑l pro­duc frac­turile log­ice. M‑am con­cen­trat puțin la ver­suri și am iden­ti­fi­cat cauza: dom­nul Min­culescu ne spunea “Nu îmi pare rău de anii ce-au tre­cut / Ei mi-au dat ce n‑am avut”. Hopa! Cum adică? Anii i‑au dat, dar el tot n‑a avut? Adică i s‑a oferit, dar el a refuzat? Sau cum?

De la povestea asta am decis să fac o incur­si­une în eto­sul irisian, ca să mă doc­u­mentez temeinic despre subiect și să descopăr veleitățile poet­ice ale aces­tui grup rock. Ceea ce sper că am și reușit în cele ce urmează. Vă las să trageți sin­guri con­cluzi­ile.

 

Sen­ti­men­tul iubirii deznădăj­duite la rockerul român

De la început tre­buie remar­cat fap­tul că eroul per­son­i­fi­cat al ver­surilor este o per­soană lip­sită de noroc. De cele mai multe ori, când iese pe stradă ca orice cetățean nor­mal, condiți­ile mete­o­ro­log­ice se înrăutățesc sem­ni­fica­tiv: “În noapte de gheață, pe ploaie și pe ceață”, “Norii plâng la fel, la fel ca sufle­tul cel trist” sau “Vân­tul nopții dezbracă veacul cenușiu / Cerul pe asfalt apasă și e frig în par­cul pustiu”. În aseme­nea con­text nu ne sur­prinde că și per­cepția tim­pu­lui este afec­tată, ceea ce poe­tul reușește să suprindă cu măies­tria con­deiu­lui său: “Tim­pul trece fără rost / Amintiri și gân­duri, toate-au fost”, “Tim­pul trece ca un fum / Mă gândesc…sunt trist acum” sau “Tot ce-am vrut a fost ca tim­pul să mai stea / Nu mai mult ca viața mea”. În această tem­po­ral­i­tate cețoasă la pro­priu șî la fig­u­rat, ni se relevă apoi firul epic prin­ci­pal al temei abor­date de poet: dragostea.

Iubirea este deci sen­ti­men­tul ce pre­dom­ină în dis­cur­sul liric al poe­t­u­lui. Totul începe sim­plu și duios, în tonuri urbane sim­ple: “O poveste a‑nceput / Un băiat şi‑o fată au vrut / Să-nfrunte soarta / În noapte ei s‑au întâl­nit / Cât de mult ei şi-au dorit / Cre­deau că‑i soarta / Sufletele lor s‑au con­to­pit / Şi-mpreună au por­nit”. Din păcate, nu este vorba despre o poveste de iubire împlin­ită, con­sol­i­dată prin insti­tuția căsă­to­riei – celulă de bază a soci­etății – ci de iubirea împletită cu incer­ti­tudinea cre­ată de absența per­soanei ado­rate: “Zile vin, se duc mereu / Și te am în gân­dul meu / Viselor te cer, dar nu apari!”. În mod firesc, starea emoțion­ală pre­cară pe care absența iubitei o induce, capătă și cono­tații psi­hi­atrice, pro­ducând așa-numitul fenomen de “auzire de voci”: “Nopțile întineresc / Cum să fac să te găs­esc? / Gân­durile mur­mură în șoaptă…”. Ne dăm seama ime­diat că situ­ația s‑ar putea agrava (noroc că există med­icația adec­vată!), dacă gân­durile ar începe să mur­mure nu în șoapte, ci în strigăte sau chiar în urlete. Pe de altă parte, aceasta e o formă sub­tilă de a pune pre­siune pe iubita dis­părută, obligând‑o să dea indi­cații despre cum poate fi găsită. Trep­tat, această incer­ti­tu­dine lasă urme viz­ibile asupra îndră­gos­ti­t­u­lui, pe care poe­tul le descrie superb printr‑o ver­si­fi­cație ce se degradează accen­tuat spre finalul pie­sei, alunecând spre rime ino­v­a­tive de tipul “N‑am să-ncerc să te opresc / Eu oricum am înțe­les” – de obser­vat că rima per­fectă este excepțional sug­er­ată, fiind la doar o literă dis­tanță: eu oricum am înțe­lesc! După această inco­erență de expri­mare, desigur intențion­ată și vădit metaforică, poe­tul revine cu un vers de o pro­fundă încăr­că­tură filo­zofică ce ne trim­ite într‑o stare med­i­ta­tivă din care cu greu ne putem recu­pera: “Feri­cirea nu‑i un sim­plu joc!”. Într-adevăr!

Din neferi­cire, în loc să dea răspun­sul aștep­tat, dar pre­sată prob­a­bil de situ­ația sa eco­nom­ică pre­cară, iubita cade vic­timă mod­elelor de suc­ces social pro­mo­vate de soci­etatea con­tem­po­rană, ceea ce poe­tul con­stată cu durere și întristare: “Baby, știu acum că mergi să întâl­nești / Un străin ce te va duce la casa din povești / Ce noroc, ce mare nenoroc / Că tim­pul stinge totul, / Dar focul naște foc”. Zdro­bit de durere, îndră­gos­ti­tul nu mai reușește să-și păstreze rați­unea și log­ica, fapt dovedit de exprimări ambigue și repetiții ce amintesc de con­strucția epică a bocetelor prac­ti­cate la înmor­mân­tări: “Sunt sin­gur pe stradă, sin­gur pe stradă / Încerc să te caut, încerc să te găs­esc / De ce-ai ple­cat, de ce-ai ple­cat?”. De remar­cat metafora încer­cării de a găsi pe cineva fără a‑l căuta propriu-zis (ci doar încer­când să‑l cauți), sub­til ascunsă sub o aparentă expri­mare tâmpă. Nu știm dacă eroul a reușit final­mente căutarea pe care o încearcă, mai ales că, afir­mând fap­tul că e sin­gur pe stradă, se evi­denți­ază și lipsa de sol­i­dar­i­tate a seme­nilor săi, intere­sați cu sig­u­ranță doar de val­o­rile materialist-financiare ale lumii con­tem­po­rane și insen­si­bili la sufer­ința celor din jur. Observăm și modul fin-aluziv prin care poe­tul denunță dez­in­tere­sul poliției, care ar fi putut apărea în ver­sul urmă­tor să dea o mână de aju­tor la căutare sau măcar la iden­ti­fi­carea străin­u­lui cu casa din povești, ceea ce nu se întâm­plă, făcându-ne să ne între­băm de ce îi plă­tim. În aceste condiții nu este de mirare că deznăde­jdea poe­t­u­lui e ire­versibilă: “Te caut zi și noapte, te caut, dar știu că e‑n zadar”. Pro­fund, emoțio­nant, sfâși­etor.

În atari condiții evoluția psi­hică a bietu­lui îndră­gos­tit nu ne miră. În deznăde­jdea sa lansează un ultim mesaj către iubita sa, pe care îl pre­cede cu un aver­tis­ment refer­i­tor la pro­pria sa cred­i­bil­i­tate: “Să nu crezi ce-ți spun acum / Vorbele-mi sunt vânt nebun / Să nu crezi ce-ți spun acum / Chiar de eu îți spun / Vei fi a mea oricum”. Iată cum poe­tul împinge mesajul iubirii până la sac­ri­fi­ciul pro­priu – chiar dacă dorește reunirea cu ființa iubită mai mult decât orice, știindu-se într‑o stare psi­hică pre­cară, găsește în el put­erea de a o informa corect și com­plet asupra situ­ației reale, zădăr­nicind ast­fel orice posi­bilă revedere. Ulte­rior, sin­cer­i­tatea merge chiar mai departe, până la măr­tur­isirea com­pletă a stării sale de sănă­tate, lăsând să se înțe­leagă că a ajuns în situ­ația den­u­mită pop­u­lar “a face spume la gură“. Iată pasajul unde apare saponifi­carea: “Să nu crezi nimic / Sunt baloane de săpun / Iar ce simți tu lași în drum / În praf de amintire”. Poate doar ultimul vers ar fi putut fi puțin aju­s­tat: “În praf și pul­bere”.

Trist și ire­me­di­a­bil sin­gur, eroului nos­tru îi rămân puține alter­na­tive de con­tin­uare a vieții. Reacți­ile sale oscilează între intro­ver­tirea silențioasă, dar itin­er­antă (“Mă ascund în tăcere, anii s‑au tot dus / Călă­tor din poartă‑n poartă, merg încet către apus.”) șî furia nedis­im­u­lată (“Mă privesc în vit­rine, dau un pumn în zid, / De ce naiba pen­tru mine toate ușile iar se-nchid?”). Purifi­cat de sufer­ință, îndră­gos­ti­tul se meta­mor­fozează rapid – în doar două strofe – într-un pro­fund filo­zof, care meditează la una din mar­ile între­bări ale omenirii, căreia îi caută răspuns: “De ce sin­guri ne naștem, / Dacă sin­guri murim?”. Rafi­na­men­tul int­elec­tual atinge cote maxime, prin aluzia fină la o naștere în grup, even­tual sin­cronă, dar desigur mai dezirabilă în con­trapon­dere la moartea soli­tară. Sau invers, prin schim­barea par­a­dig­mei, un sep­puku colec­tiv ar inval­ida între­barea refer­i­toare la modul soli­tar în care plon­jăm în viața extrauter­ină. Din feri­cire pen­tru noi toți nu ni se dă și răspun­sul final la această între­bare, lăsându-ne să savurăm la rân­dul nos­tru mis­terul de nepătruns al aces­tui extra­or­di­nar para­dox. Totuși spir­i­tul ne este în con­tin­uare hrănit prin afir­mația de o cov­ârși­toare val­oare morală: “Ținem mult prea mult la viață / Și de fapt nu o prețuim!”. Aferim, așa e!

Încheierea e dev­as­ta­toare. Poe­tul își dezlănțuie total tal­en­tul, creând o atmos­feră ter­i­fi­antă, menită să ne facă păr­tași la drama eroului: “Totul s‑a sfârșit, / Afară noaptea se sparge‑n geam / Și trec norii despletiți de vân­turi”. Din păcate nu aflăm nici în ver­surile ante­rioare, nici în cele care urmează, cine a împletit norii și în ce scop, dar planează sus­pi­ci­unea că ar fi vorba de mâna des­tin­u­lui nemi­los și impla­ca­bil. Ca un făcut, vre­mea se strică și ea (din nou! pen­tru a câta oară?!?), con­tribuind la melan­co­lia momen­tu­lui: “Plouă iarăși trist, ca intr-un tainic vis / Pe care‑l chem mereu”. Bacov­ian, amfib­ian, plu­vio­met­ric.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Bogdan Avadanei

    Acuma și voi, Iris au încer­cat prob­a­bil să con­tinue stilul de ver­suri de pe primul album (pen­tru mine _singurul_ album Iris), unde cele mai multe melodii aveau tex­tul sem­nat de Adrian Păunescu — și ăsta avea neb­unia lui.
    Am tot respec­tul pen­tru ce au _încercat_ ulte­rior, dar cam ce a spus Sorin aici se aplica per­fect.

    • Sorin Sfirlogea

      Și eu cred la fel, că au avut niște texte mai acătării la început și după aia i‑a lovit ver­si­fi­cația. Muz­ica lor nu era rea, mai ales în peisajul rock sărăcă­cios al României comu­niste. În țara orbilor, chiorul e împărat.

      Din­colo de aceste crit­ici, mica mea ironie este un zâm­bet relaxat la adresa lor. Une­ori tre­buie să ne oprim din a ne lua prea în serios.

  2. Sorin Sfirlogea

    Da' nu‑i așa că e mișto cum cântă tot pub­licul la con­certele lor și nimeni nu bagă de seamă ce tâm­penii și banal­ități deb­itează în cor?

    • Alin

      Sin­cer vorbind, dacă iei la puri­cat ver­surile unor for­mații con­sacrate, ne-autohtone, con­stați că nu e foarte mare difer­ența de clasă, după ce înde­părtezi și bari­era de limbă (Scor­pi­ons îmi vine în minte la repezeală).

      Ca să parafrazez un pic, Min­culescu, pen­tru un poet, cântă destul de bine. Iar pen­tru un cân­tăreț, scrie ver­suri destul de bune.

  3. Alin

    E clar că ver­surile nu reprez­intă punc­tul forte al celor de la Iris, dar prob­a­bil că nici cel mai mare păcat al lor. Însă for­mația asta s‑a con­sti­tuit într‑o bornă în peisajul rock auto­hton și cred că mai rămâne o vreme în pos­tura asta.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu