Într-una din di­mi­ne­țile tre­cute mer­geam că­tre oraș cu ma­șina. Ra­di­oul era pe Rock FM. La un mo­ment dat a în­ce­put piesa lui Iris, “Vis pier­dut”. As­cul­tam cu o ju­mă­tate de ure­che. Nu sunt mare fan Iris. N‑aș zice că schimb pos­tul când cântă ei, dar nici nu mă în­ne­bu­nesc după mu­zica lor. Cum vă spu­neam, as­cul­tam cu o ju­mă­tate de ure­che, când am sim­țit o stare de di­scon­fort bruscă, ge­nul de di­scon­fort pe care mi‑l pro­duc frac­tu­rile lo­gice. M‑am con­cen­trat pu­țin la ver­suri și am iden­ti­fi­cat ca­uza: dom­nul Min­cu­lescu ne spu­nea “Nu îmi pare rău de anii ce-au tre­cut / Ei mi-au dat ce n‑am avut”. Hopa! Cum adică? Anii i‑au dat, dar el tot n‑a avut? Adică i s‑a ofe­rit, dar el a re­fu­zat? Sau cum?

De la po­ves­tea asta am de­cis să fac o in­cur­siune în eto­sul iri­sian, ca să mă do­cu­men­tez te­me­i­nic des­pre su­biect și să des­co­păr ve­le­i­tă­țile po­e­tice ale aces­tui grup rock. Ceea ce sper că am și re­u­șit în cele ce ur­mează. Vă las să tra­geți sin­guri concluziile.

 

Sen­ti­men­tul iu­bi­rii dez­nă­dăj­du­ite la ro­c­ke­rul român

De la în­ce­put tre­buie re­mar­cat fap­tul că eroul per­so­ni­fi­cat al ver­su­ri­lor este o per­soană lip­sită de no­roc. De cele mai multe ori, când iese pe stradă ca orice ce­tă­țean nor­mal, con­di­ți­ile me­te­o­ro­lo­gice se în­ră­u­tă­țesc sem­ni­fi­ca­tiv: “În noapte de gheață, pe ploaie și pe ceață”, “No­rii plâng la fel, la fel ca su­fle­tul cel trist” sau “Vân­tul nop­ții dez­bracă ve­a­cul ce­nu­șiu / Ce­rul pe as­falt apasă și e frig în par­cul pus­tiu”. În ase­me­nea con­text nu ne sur­prinde că și per­cep­ția tim­pu­lui este afec­tată, ceea ce po­e­tul re­u­șește să su­prindă cu mă­ies­tria con­de­iu­lui său: “Tim­pul trece fără rost / Amin­tiri și gân­duri, toate-au fost”, “Tim­pul trece ca un fum / Mă gândesc…sunt trist acum” sau “Tot ce-am vrut a fost ca tim­pul să mai stea / Nu mai mult ca viața mea”. În această tem­po­ra­li­tate cețoasă la pro­priu șî la fi­gu­rat, ni se re­levă apoi fi­rul epic prin­ci­pal al te­mei abor­date de poet: dragostea.

Iu­bi­rea este deci sen­ti­men­tul ce pre­do­mină în dis­cur­sul li­ric al po­e­tu­lui. To­tul în­cepe sim­plu și duios, în to­nuri ur­bane sim­ple: “O po­veste a‑nceput / Un bă­iat şi‑o fată au vrut / Să-nfrunte soarta / În noapte ei s‑au în­tâl­nit / Cât de mult ei şi-au do­rit / Cre­deau că‑i soarta / Su­fle­tele lor s‑au con­to­pit / Şi-mpre­ună au por­nit”. Din pă­cate, nu este vorba des­pre o po­veste de iu­bire îm­pli­nită, con­so­li­dată prin in­sti­tu­ția că­să­to­riei – ce­lulă de bază a so­ci­e­tă­ții – ci de iu­bi­rea îm­ple­tită cu in­cer­ti­tu­di­nea cre­ată de ab­sența per­soa­nei ado­rate: “Zile vin, se duc me­reu / Și te am în gân­dul meu / Vi­se­lor te cer, dar nu apari!”. În mod fi­resc, sta­rea emo­țio­nală pre­cară pe care ab­sența iu­bi­tei o in­duce, ca­pătă și co­no­ta­ții psi­hia­trice, pro­du­când așa-nu­mi­tul fe­no­men de “au­zire de voci”: “Nop­țile în­ti­ne­resc / Cum să fac să te gă­sesc? / Gân­du­rile mur­mură în șoaptă…”. Ne dăm seama ime­diat că si­tu­a­ția s‑ar pu­tea agrava (no­roc că există me­di­ca­ția adec­vată!), dacă gân­du­rile ar în­cepe să mur­mure nu în șoapte, ci în stri­găte sau chiar în ur­lete. Pe de altă parte, aceasta e o formă sub­tilă de a pune pre­siune pe iu­bita dis­pă­rută, obligând‑o să dea in­di­ca­ții des­pre cum poate fi gă­sită. Trep­tat, această in­cer­ti­tu­dine lasă urme vi­zi­bile asu­pra în­dră­gos­ti­tu­lui, pe care po­e­tul le des­crie su­perb printr‑o ver­si­fi­ca­ție ce se de­gra­dează ac­cen­tuat spre fi­na­lul pie­sei, alu­ne­când spre rime ino­va­tive de ti­pul “N‑am să-ncerc să te opresc / Eu ori­cum am în­țe­les” – de ob­ser­vat că rima per­fectă este ex­cep­țio­nal su­ge­rată, fi­ind la doar o li­teră dis­tanță: eu ori­cum am în­țe­lesc! După această in­co­e­rență de ex­pri­mare, de­si­gur in­ten­țio­nată și vă­dit me­ta­fo­rică, po­e­tul re­vine cu un vers de o pro­fundă în­căr­că­tură fi­lo­zo­fică ce ne tri­mite într‑o stare me­di­ta­tivă din care cu greu ne pu­tem re­cu­pera: “Fe­ri­ci­rea nu‑i un sim­plu joc!”. Într-adevăr!

Din ne­fe­ri­cire, în loc să dea răs­pun­sul aș­tep­tat, dar pre­sată pro­ba­bil de si­tu­a­ția sa eco­no­mică pre­cară, iu­bita cade vic­timă mo­de­le­lor de suc­ces so­cial pro­mo­vate de so­ci­e­ta­tea con­tem­po­rană, ceea ce po­e­tul con­stată cu du­rere și în­tris­tare: “Baby, știu acum că mergi să în­tâl­nești / Un străin ce te va duce la casa din po­vești / Ce no­roc, ce mare ne­no­roc / Că tim­pul stinge to­tul, / Dar fo­cul naște foc”. Zdro­bit de du­rere, în­dră­gos­ti­tul nu mai re­u­șește să-și păs­treze ra­țiu­nea și lo­gica, fapt do­ve­dit de ex­pri­mări am­bi­gue și re­pe­ti­ții ce amin­tesc de con­struc­ția epică a bo­ce­te­lor prac­ti­cate la în­mor­mân­tări: “Sunt sin­gur pe stradă, sin­gur pe stradă / În­cerc să te caut, în­cerc să te gă­sesc / De ce-ai ple­cat, de ce-ai ple­cat?”. De re­mar­cat me­ta­fora în­cer­că­rii de a găsi pe ci­neva fără a‑l că­uta pro­priu-zis (ci doar în­cer­când să‑l ca­uți), sub­til as­cunsă sub o apa­rentă ex­pri­mare tâmpă. Nu știm dacă eroul a re­u­șit fi­nal­mente că­u­ta­rea pe care o în­cearcă, mai ales că, afir­mând fap­tul că e sin­gur pe stradă, se evi­den­ți­ază și lipsa de so­li­da­ri­tate a se­me­ni­lor săi, in­te­re­sați cu si­gu­ranță doar de va­lo­rile ma­te­ria­list-fi­nan­ci­are ale lu­mii con­tem­po­rane și in­sen­si­bili la su­fe­rința ce­lor din jur. Ob­ser­văm și mo­dul fin-alu­ziv prin care po­e­tul de­nunță dez­in­te­re­sul po­li­ției, care ar fi pu­tut apă­rea în ver­sul ur­mă­tor să dea o mână de aju­tor la că­u­tare sau mă­car la iden­ti­fi­ca­rea stră­i­nu­lui cu casa din po­vești, ceea ce nu se în­tâm­plă, fă­cându-ne să ne în­tre­băm de ce îi plătim. În aceste con­di­ții nu este de mi­rare că dez­nă­dej­dea po­e­tu­lui e ire­ver­si­bilă: “Te caut zi și noapte, te caut, dar știu că e‑n za­dar”. Pro­fund, emo­țio­nant, sfâșietor.

În atari con­di­ții evo­lu­ția psi­hică a bie­tu­lui în­dră­gos­tit nu ne miră. În dez­nă­dej­dea sa lansează un ul­tim me­saj că­tre iu­bita sa, pe care îl pre­cede cu un aver­tis­ment re­fe­ri­tor la pro­pria sa cre­di­bi­li­tate: “Să nu crezi ce-ți spun acum / Vor­bele-mi sunt vânt ne­bun / Să nu crezi ce-ți spun acum / Chiar de eu îți spun / Vei fi a mea ori­cum”. Iată cum po­e­tul îm­pinge me­sa­jul iu­bi­rii până la sa­cri­fi­ciul pro­priu – chiar dacă do­rește re­u­ni­rea cu fi­ința iu­bită mai mult de­cât orice, ști­indu-se într‑o stare psi­hică pre­cară, gă­sește în el pu­te­rea de a o in­forma co­rect și com­plet asu­pra si­tu­a­ției re­ale, ză­dăr­ni­cind ast­fel orice po­si­bilă re­ve­dere. Ul­te­rior, sin­ce­ri­ta­tea merge chiar mai de­parte, până la măr­tu­ri­si­rea com­pletă a stă­rii sale de să­nă­tate, lă­sând să se în­țe­leagă că a ajuns în si­tu­a­ția de­nu­mită po­pu­lar “a face spume la gură“. Iată pa­sa­jul unde apare sa­po­ni­fi­ca­rea: “Să nu crezi ni­mic / Sunt ba­loane de să­pun / Iar ce simți tu lași în drum / În praf de amin­tire”. Poate doar ul­ti­mul vers ar fi pu­tut fi pu­țin ajus­tat: “În praf și pulbere”.

Trist și ire­me­di­a­bil sin­gur, ero­u­lui nos­tru îi rămân pu­ține al­ter­na­tive de con­ti­nu­are a vie­ții. Re­ac­ți­ile sale os­ci­lează în­tre in­tro­ver­ti­rea si­len­ți­oasă, dar iti­ne­rantă (“Mă as­cund în tă­cere, anii s‑au tot dus / Că­lă­tor din poartă‑n poartă, merg în­cet că­tre apus.”) șî fu­ria ne­di­si­mu­lată (“Mă pri­vesc în vi­trine, dau un pumn în zid, / De ce naiba pen­tru mine toate ușile iar se-nchid?”). Pu­ri­fi­cat de su­fe­rință, în­dră­gos­ti­tul se me­ta­mor­fo­zează ra­pid – în doar două strofe – într-un pro­fund fi­lo­zof, care me­di­tează la una din ma­rile în­tre­bări ale ome­ni­rii, că­reia îi ca­ută răs­puns: “De ce sin­guri ne naș­tem, / Dacă sin­guri mu­rim?”. Ra­fi­na­men­tul in­te­lec­tual atinge cote ma­xime, prin alu­zia fină la o naș­tere în grup, even­tual sin­cronă, dar de­si­gur mai dezi­ra­bilă în con­tra­pon­dere la moar­tea so­li­tară. Sau in­vers, prin schim­ba­rea pa­ra­dig­mei, un se­ppuku co­lec­tiv ar in­va­lida în­tre­ba­rea re­fe­ri­toare la mo­dul so­li­tar în care plon­jăm în viața ex­tra­u­te­rină. Din fe­ri­cire pen­tru noi toți nu ni se dă și răs­pun­sul fi­nal la această în­tre­bare, lă­sându-ne să sa­vu­răm la rân­dul nos­tru mis­te­rul de ne­pă­truns al aces­tui ex­tra­or­di­nar pa­ra­dox. To­tuși spi­ri­tul ne este în con­ti­nu­are hră­nit prin afir­ma­ția de o co­vâr­și­toare va­loare mo­rală: “Ți­nem mult prea mult la viață / Și de fapt nu o pre­țuim!”. Afe­rim, așa e!

În­che­ie­rea e de­vas­ta­toare. Po­e­tul își dez­lăn­țuie to­tal ta­len­tul, cre­ând o at­mosferă te­ri­fi­antă, me­nită să ne facă păr­tași la drama ero­u­lui: “To­tul s‑a sfâr­șit, / Afară noap­tea se sparge‑n geam / Și trec no­rii des­ple­tiți de vân­turi”. Din pă­cate nu aflăm nici în ver­su­rile an­te­ri­oare, nici în cele care ur­mează, cine a îm­ple­tit no­rii și în ce scop, dar pla­nează sus­pi­ciu­nea că ar fi vorba de mâna des­ti­nu­lui ne­mi­los și im­pla­ca­bil. Ca un fă­cut, vre­mea se strică și ea (din nou! pen­tru a câta oară?!?), con­tri­bu­ind la me­lan­co­lia mo­men­tu­lui: “Plouă ia­răși trist, ca intr-un tai­nic vis / Pe care‑l chem me­reu”. Ba­co­vian, am­fi­bian, pluviometric.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Sorin Sfirlogea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Bogdan Avadanei

    Acuma și voi, Iris au în­cer­cat pro­ba­bil să con­ti­nue sti­lul de ver­suri de pe pri­mul al­bum (pen­tru mine _singurul_ al­bum Iris), unde cele mai multe me­lo­dii aveau tex­tul sem­nat de Adrian Pă­u­ne­scu — și ăsta avea ne­bu­nia lui.
    Am tot res­pec­tul pen­tru ce au _încercat_ ul­te­rior, dar cam ce a spus So­rin aici se aplica perfect.

    • Sorin Sfirlogea

      Și eu cred la fel, că au avut niște texte mai acă­tă­rii la în­ce­put și după aia i‑a lo­vit ver­si­fi­ca­ția. Mu­zica lor nu era rea, mai ales în pe­i­sa­jul rock să­ră­căcios al Ro­mâ­niei co­mu­niste. În țara or­bi­lor, chi­o­rul e împărat.

      Din­colo de aceste cri­tici, mica mea iro­nie este un zâm­bet re­la­xat la adresa lor. Une­ori tre­buie să ne oprim din a ne lua prea în serios.

  2. Sorin Sfirlogea

    Da’ nu‑i așa că e mișto cum cântă tot pu­bli­cul la con­cer­tele lor și ni­meni nu bagă de seamă ce tâm­pe­nii și ba­na­li­tăți de­bi­tează în cor?

    • Alin

      Sin­cer vor­bind, dacă iei la pu­ri­cat ver­su­rile unor for­ma­ții con­sa­crate, ne-autoh­tone, con­stați că nu e foarte mare di­fe­rența de clasă, după ce în­de­păr­tezi și ba­riera de limbă (Scor­pi­ons îmi vine în minte la repezeală).

      Ca să pa­ra­fra­zez un pic, Min­cu­lescu, pen­tru un poet, cântă des­tul de bine. Iar pen­tru un cân­tă­reț, scrie ver­suri des­tul de bune.

  3. Alin

    E clar că ver­su­rile nu re­pre­zintă punc­tul forte al ce­lor de la Iris, dar pro­ba­bil că nici cel mai mare pă­cat al lor. Însă for­ma­ția asta s‑a con­sti­tuit într‑o bornă în pe­i­sa­jul rock autoh­ton și cred că mai rămâne o vreme în pos­tura asta.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.