Într-una din diminețile trecute mergeam către oraș cu mașina. Radioul era pe Rock FM. La un moment dat a început piesa lui Iris, “Vis pierdut”. Ascultam cu o jumătate de ureche. Nu sunt mare fan Iris. N‑aș zice că schimb postul când cântă ei, dar nici nu mă înnebunesc după muzica lor. Cum vă spuneam, ascultam cu o jumătate de ureche, când am simțit o stare de disconfort bruscă, genul de disconfort pe care mi‑l produc fracturile logice. M‑am concentrat puțin la versuri și am identificat cauza: domnul Minculescu ne spunea “Nu îmi pare rău de anii ce-au trecut / Ei mi-au dat ce n‑am avut”. Hopa! Cum adică? Anii i‑au dat, dar el tot n‑a avut? Adică i s‑a oferit, dar el a refuzat? Sau cum?
De la povestea asta am decis să fac o incursiune în etosul irisian, ca să mă documentez temeinic despre subiect și să descopăr veleitățile poetice ale acestui grup rock. Ceea ce sper că am și reușit în cele ce urmează. Vă las să trageți singuri concluziile.
Sentimentul iubirii deznădăjduite la rockerul român
De la început trebuie remarcat faptul că eroul personificat al versurilor este o persoană lipsită de noroc. De cele mai multe ori, când iese pe stradă ca orice cetățean normal, condițiile meteorologice se înrăutățesc semnificativ: “În noapte de gheață, pe ploaie și pe ceață”, “Norii plâng la fel, la fel ca sufletul cel trist” sau “Vântul nopții dezbracă veacul cenușiu / Cerul pe asfalt apasă și e frig în parcul pustiu”. În asemenea context nu ne surprinde că și percepția timpului este afectată, ceea ce poetul reușește să suprindă cu măiestria condeiului său: “Timpul trece fără rost / Amintiri și gânduri, toate-au fost”, “Timpul trece ca un fum / Mă gândesc…sunt trist acum” sau “Tot ce-am vrut a fost ca timpul să mai stea / Nu mai mult ca viața mea”. În această temporalitate cețoasă la propriu șî la figurat, ni se relevă apoi firul epic principal al temei abordate de poet: dragostea.
Iubirea este deci sentimentul ce predomină în discursul liric al poetului. Totul începe simplu și duios, în tonuri urbane simple: “O poveste a‑nceput / Un băiat şi‑o fată au vrut / Să-nfrunte soarta / În noapte ei s‑au întâlnit / Cât de mult ei şi-au dorit / Credeau că‑i soarta / Sufletele lor s‑au contopit / Şi-mpreună au pornit”. Din păcate, nu este vorba despre o poveste de iubire împlinită, consolidată prin instituția căsătoriei – celulă de bază a societății – ci de iubirea împletită cu incertitudinea creată de absența persoanei adorate: “Zile vin, se duc mereu / Și te am în gândul meu / Viselor te cer, dar nu apari!”. În mod firesc, starea emoțională precară pe care absența iubitei o induce, capătă și conotații psihiatrice, producând așa-numitul fenomen de “auzire de voci”: “Nopțile întineresc / Cum să fac să te găsesc? / Gândurile murmură în șoaptă…”. Ne dăm seama imediat că situația s‑ar putea agrava (noroc că există medicația adecvată!), dacă gândurile ar începe să murmure nu în șoapte, ci în strigăte sau chiar în urlete. Pe de altă parte, aceasta e o formă subtilă de a pune presiune pe iubita dispărută, obligând‑o să dea indicații despre cum poate fi găsită. Treptat, această incertitudine lasă urme vizibile asupra îndrăgostitului, pe care poetul le descrie superb printr‑o versificație ce se degradează accentuat spre finalul piesei, alunecând spre rime inovative de tipul “N‑am să-ncerc să te opresc / Eu oricum am înțeles” – de observat că rima perfectă este excepțional sugerată, fiind la doar o literă distanță: eu oricum am înțelesc! După această incoerență de exprimare, desigur intenționată și vădit metaforică, poetul revine cu un vers de o profundă încărcătură filozofică ce ne trimite într‑o stare meditativă din care cu greu ne putem recupera: “Fericirea nu‑i un simplu joc!”. Într-adevăr!
Din nefericire, în loc să dea răspunsul așteptat, dar presată probabil de situația sa economică precară, iubita cade victimă modelelor de succes social promovate de societatea contemporană, ceea ce poetul constată cu durere și întristare: “Baby, știu acum că mergi să întâlnești / Un străin ce te va duce la casa din povești / Ce noroc, ce mare nenoroc / Că timpul stinge totul, / Dar focul naște foc”. Zdrobit de durere, îndrăgostitul nu mai reușește să-și păstreze rațiunea și logica, fapt dovedit de exprimări ambigue și repetiții ce amintesc de construcția epică a bocetelor practicate la înmormântări: “Sunt singur pe stradă, singur pe stradă / Încerc să te caut, încerc să te găsesc / De ce-ai plecat, de ce-ai plecat?”. De remarcat metafora încercării de a găsi pe cineva fără a‑l căuta propriu-zis (ci doar încercând să‑l cauți), subtil ascunsă sub o aparentă exprimare tâmpă. Nu știm dacă eroul a reușit finalmente căutarea pe care o încearcă, mai ales că, afirmând faptul că e singur pe stradă, se evidențiază și lipsa de solidaritate a semenilor săi, interesați cu siguranță doar de valorile materialist-financiare ale lumii contemporane și insensibili la suferința celor din jur. Observăm și modul fin-aluziv prin care poetul denunță dezinteresul poliției, care ar fi putut apărea în versul următor să dea o mână de ajutor la căutare sau măcar la identificarea străinului cu casa din povești, ceea ce nu se întâmplă, făcându-ne să ne întrebăm de ce îi plătim. În aceste condiții nu este de mirare că deznădejdea poetului e ireversibilă: “Te caut zi și noapte, te caut, dar știu că e‑n zadar”. Profund, emoționant, sfâșietor.
În atari condiții evoluția psihică a bietului îndrăgostit nu ne miră. În deznădejdea sa lansează un ultim mesaj către iubita sa, pe care îl precede cu un avertisment referitor la propria sa credibilitate: “Să nu crezi ce-ți spun acum / Vorbele-mi sunt vânt nebun / Să nu crezi ce-ți spun acum / Chiar de eu îți spun / Vei fi a mea oricum”. Iată cum poetul împinge mesajul iubirii până la sacrificiul propriu – chiar dacă dorește reunirea cu ființa iubită mai mult decât orice, știindu-se într‑o stare psihică precară, găsește în el puterea de a o informa corect și complet asupra situației reale, zădărnicind astfel orice posibilă revedere. Ulterior, sinceritatea merge chiar mai departe, până la mărturisirea completă a stării sale de sănătate, lăsând să se înțeleagă că a ajuns în situația denumită popular “a face spume la gură“. Iată pasajul unde apare saponificarea: “Să nu crezi nimic / Sunt baloane de săpun / Iar ce simți tu lași în drum / În praf de amintire”. Poate doar ultimul vers ar fi putut fi puțin ajustat: “În praf și pulbere”.
Trist și iremediabil singur, eroului nostru îi rămân puține alternative de continuare a vieții. Reacțiile sale oscilează între introvertirea silențioasă, dar itinerantă (“Mă ascund în tăcere, anii s‑au tot dus / Călător din poartă‑n poartă, merg încet către apus.”) șî furia nedisimulată (“Mă privesc în vitrine, dau un pumn în zid, / De ce naiba pentru mine toate ușile iar se-nchid?”). Purificat de suferință, îndrăgostitul se metamorfozează rapid – în doar două strofe – într-un profund filozof, care meditează la una din marile întrebări ale omenirii, căreia îi caută răspuns: “De ce singuri ne naștem, / Dacă singuri murim?”. Rafinamentul intelectual atinge cote maxime, prin aluzia fină la o naștere în grup, eventual sincronă, dar desigur mai dezirabilă în contrapondere la moartea solitară. Sau invers, prin schimbarea paradigmei, un seppuku colectiv ar invalida întrebarea referitoare la modul solitar în care plonjăm în viața extrauterină. Din fericire pentru noi toți nu ni se dă și răspunsul final la această întrebare, lăsându-ne să savurăm la rândul nostru misterul de nepătruns al acestui extraordinar paradox. Totuși spiritul ne este în continuare hrănit prin afirmația de o covârșitoare valoare morală: “Ținem mult prea mult la viață / Și de fapt nu o prețuim!”. Aferim, așa e!
Încheierea e devastatoare. Poetul își dezlănțuie total talentul, creând o atmosferă terifiantă, menită să ne facă părtași la drama eroului: “Totul s‑a sfârșit, / Afară noaptea se sparge‑n geam / Și trec norii despletiți de vânturi”. Din păcate nu aflăm nici în versurile anterioare, nici în cele care urmează, cine a împletit norii și în ce scop, dar planează suspiciunea că ar fi vorba de mâna destinului nemilos și implacabil. Ca un făcut, vremea se strică și ea (din nou! pentru a câta oară?!?), contribuind la melancolia momentului: “Plouă iarăși trist, ca intr-un tainic vis / Pe care‑l chem mereu”. Bacovian, amfibian, pluviometric.
8:01
Acuma și voi, Iris au încercat probabil să continue stilul de versuri de pe primul album (pentru mine _singurul_ album Iris), unde cele mai multe melodii aveau textul semnat de Adrian Păunescu — și ăsta avea nebunia lui.
Am tot respectul pentru ce au _încercat_ ulterior, dar cam ce a spus Sorin aici se aplica perfect.
9:01
Și eu cred la fel, că au avut niște texte mai acătării la început și după aia i‑a lovit versificația. Muzica lor nu era rea, mai ales în peisajul rock sărăcăcios al României comuniste. În țara orbilor, chiorul e împărat.
Dincolo de aceste critici, mica mea ironie este un zâmbet relaxat la adresa lor. Uneori trebuie să ne oprim din a ne lua prea în serios.
23:01
Da’ nu‑i așa că e mișto cum cântă tot publicul la concertele lor și nimeni nu bagă de seamă ce tâmpenii și banalități debitează în cor?
0:01
Sincer vorbind, dacă iei la puricat versurile unor formații consacrate, ne-autohtone, constați că nu e foarte mare diferența de clasă, după ce îndepărtezi și bariera de limbă (Scorpions îmi vine în minte la repezeală).
Ca să parafrazez un pic, Minculescu, pentru un poet, cântă destul de bine. Iar pentru un cântăreț, scrie versuri destul de bune.
9:01
Comparaison n’est pas raison.
22:01
E clar că versurile nu reprezintă punctul forte al celor de la Iris, dar probabil că nici cel mai mare păcat al lor. Însă formația asta s‑a constituit într‑o bornă în peisajul rock autohton și cred că mai rămâne o vreme în postura asta.