Mic manual de pseudoguvernare

Am obi­ceiul să spun că am o minte sim­plă și că din acest motiv am tend­ința să sim­plific lucrurile ca să le pot înțelege. Nu e doar o declar­ație, e o stare de fapt. Inteligența mea, atâta câtă am, con­stă în capac­i­tatea de a demonta lucrurile com­plexe în părțile lor com­po­nente, cu care pot apoi opera mai ușor. Alte­ori încerc să găs­esc un model sim­i­lar, dar la o scară mai mică, care să mă ajute să înțe­leg prin­cipi­ile de orga­ni­zare șî funcționare, pen­tru ca apoi să extrapolez ceea ce am învățat la nivelul sis­temu­lui com­plex. Până acum metodele astea au dat rezul­tate, așa că am să le mai pun o dată în prac­tică în încer­carea de a explica cum văd eu prob­lemele de guvernare ale României. Pen­tru că subiec­tul e extrem de vast, rogu-te, dragă citi­torule, să-mi acorzi toată indul­gența și bunăvoința ta.

Am să încep cu o scurtă lămurire. Spre deose­bire de majori­tatea con­cetățe­nilor mei eu nu văd statul ca pe o enti­tate abstractă și sep­a­rată de restul soci­etății, nici ca pe un ins avar care are un sac de bani și resurse care le ține pen­tru sine în loc să le împartă cu dăr­ni­cie. O bună guvernare pe care un stat o poate face nu înseamnă să‑l trans­for­măm din Harpagon în Moș Cră­ciun. Eu cred că statul sun­tem tot noi, cei care în fiecare zi muncim cu mai mult sau mai puțin spor, iar în frun­tea noas­tră punem niște oameni – aleși prin vot sau anga­jați ca admin­is­tra­tori – și le încred­ințăm o parte din banii noștri ca să aibă grijă de gospodăria mare numită Româ­nia, în timp ce noi sun­tem ocu­pați să pro­ducem prin muncă. La fel se întâm­plă într‑o fam­i­lie mai mare: unii merg la muncă, alții stau acasă și au grijă de gospodărie, copiii merg la școală, iar bătrânii sunt prețuiți pen­tru expe­riența și înțelep­ci­unea lor și îngri­jiți ca semn de recunoșt­ința pen­tru munca lor de o viață. Prob­lemele pe care un stat le are sunt sim­i­lare cu ale unei familii, soluți­ile pe care le poate adopta – la fel. Pornind de la această para­lelă și bazându-mă pe com­para­ție, am să încerc să descriu guvernarea României așa cum o înțe­leg eu.

Voi porni de la ven­i­turi. De unde vin banii unei familii? Din munca pe care o faci în afara gospodăriei, muncă pen­tru care, cei care o fac, primesc bani. Mai poți câștiga bani vânzând ceea ce pro­duci în sur­plus în gospodăria pro­prie. Pro­dusele pro­prii le duci la piață și le vinzi altora, care fie nu le pot pro­duce, fie le apre­ci­ază pe ale tale pen­tru cal­i­tatea lor deosebită. Cu bani îți cumperi ceea ce nu ai în gospodărie: lemne pen­tru încălzire, energie elec­trică, gaz și tot ceea ce nu poți pro­duce în casă. Desigur, cu cât poți pro­duce mai multe în pro­pria gospodărie, cu atât mai puțini bani îți sunt nece­sari. În mod sim­i­lar ven­i­turile României vin din munca românilor ple­cați în străină­tate și din expor­turi. Tot ceea ce se pro­duce și nu se vinde este fie con­sumat, fie depoz­i­tat pen­tru mai târziu, fie dis­trus.

O fam­i­lie are un trai bun atunci când își poate pro­duce cât mai multe în pro­pria gospodărie, din care să poată vinde câte ceva pen­tru a cumpăra ceea ce nu poate pro­duce. Româ­nia renunță să-și pro­ducă în inte­rior bunurile de care are nevoie, deși ar putea, optând pen­tru a le cumpăra din exte­rior. Ca să com­penseze aceste chel­tu­ieli supli­mentare tre­buie să vândă mai mult din ceea ce are, ca să aibă banii nece­sari aces­tor chel­tu­ieli. Cel mai impor­tant dome­niu unde se poate observa asta: agri­cul­tura. Cumpărăm cereale, legume, fructe, carne și lac­tate din alte zări, plătind pe ele foarte mulți bani, pe care i‑am fi putut păs­tra în “gospodăria” noas­tră. Pre­tex­tul: prețul celor impor­tate e mult mai mic față de cât ar costa pro­ducția lor internă. Posi­bil, dar în afară de preț tre­buie să ne gândim și efectele pe ter­men lung. Pen­tru că dacă laptele pro­dus în gospodăria unei familii costă mai mult decât dacă l‑ar fi cumpărat, dar pen­tru a‑l pro­duce nu se chel­tuie bani – adică tot ce e nece­sar pro­duc­erii laptelui există în gospodărie – orice om sănă­tos la minte va con­tinua să țină vaca, nu s‑o taie și să își ia lapte de la mag­a­zin.

Ne întoarcem la familia noas­tră. Cineva mulge vaca seara și apoi laptele e fiert și pus în frigider. Ală­turi de el se găsește și o cutie cu lapte de la vecini – n‑a costat nimic deo­cam­dată, dar dacă îl bei tre­buie să‑l plătești vecin­u­lui. Dimineața, la micul dejun, toți au de făcut o alegere: laptele lor sau al vecin­u­lui. Dacă în mod repetat va fi ales laptele de la vecini, în scurt timp cei care îngri­jesc vaca vor renunța să muncească pen­tru că nu mai văd ros­tul muncii lor, vor bea și ei lapte de la vecini și îi vor spune capu­lui fam­i­liei că de a doua zi vor tre­bui mai mulți bani, că laptele costă! Revenind la Româ­nia, simil­i­tudinea e evi­dentă: dacă vom con­tinua să cumpăram pro­dusele impor­tate în detri­men­tul celor românești, foarte curând va tre­bui să facem rost de mai mulți bani pen­tru aceste cumpără­turi. Pen­tru că banii plătiți pe impor­turi nu se mai întorc în econo­mia românească sau, în cel mai bun caz, se întoarce doar o mică parte a lor. E limpede acum, de pildă, de ce vin în Româ­nia toți retai­lerii mari de ali­mente. Pen­tru că s‑au prins că noi nu ne dăm seama ce prostie facem cumpărând ali­mente pro­duse în alte țări, impor­tate și com­er­cial­izate de com­panii străine. Nu pleacă doar val­oarea ali­mentelor, ci și mare parte din banii proveniți din adao­surile prac­ti­cate de hyper­mar­ke­turi și super­mar­ke­turi. Rămân aici doar câteva taxe și salari­ile anga­jaților aces­tor lanțuri multi­naționale, adică nici 20% din cât plătește pe pro­duse cumpără­torul final. Alegerea o avem fiecare din­tre noi: putem pro­ceda ego­ist cumpărând pro­dusul mai ieftin din import sau putem să fim inteligenți și să‑l alegem pe cel româ­nesc, une­ori mai scump. Pe ter­men mediu și lung ego­is­mul ne va fi fatal tuturor.

Să zicem totuși că, din varii motive, familia din exem­plu nos­tru decide să cumpere laptele de la vecini. Vor avea nevoie de mai mulți bani. De unde îi pot obține? Pot să vândă vecin­u­lui ouă sau legume sau orice altceva îi face tre­buință, iar lor le pris­osește. Asta dacă nu cumva și pro­dusele astea nu le mai pro­duc, ci le cumpără și pe astea de pe la alți vecini. Ar putea să vândă vecin­u­lui vaca pe care o au – deși ar fi un pic ciu­dat pe urmă să cumpere lapte de la pro­pria vacă, pe care ar fi putut‑o crește chiar ei. Și oricum banii luați pe vacă n‑or să ajungă multă vreme, vor tre­bui să găsească alte surse. Ar putea să vândă ce mai au în pro­pri­etate: o bucată de pământ, via, prunii. De fiecare dată vor tre­bui să mai dea ceva, pen­tru că foamea tre­buie astâm­părată în fiecare zi. După o vreme capul fam­i­liei va înțelege bine că nu poți să dai un mijloc de pro­ducție – vaca, pămân­tul – con­tra unor bunuri de con­sum, pen­tru că ajungi repede în sapă de lemn. Româ­nia face din păcate asta de 20 de ani: ne vin­dem fabri­cile, pămân­tul, petrolul, gazele pen­tru a importa bunuri de con­sum. Și, după ce râgâim sat­is­făcuți de șunca ital­iană și brânza franțuzească, ne dăm seama că am mai vrea și niște cio­co­lată bel­giană. Ia să vedem, ce mai putem vinde ca să facem rost de bani? A, uite în fun­dul curții niște aur de Roșia Mon­tană, ia să‑l dăm și pe-ăsta!

Până la urmă de ce ar ajunge o fam­i­lie să cumpere lapte când are vacă în bătă­tură? Doar pen­tru că vecinul insistă să cumperi de la el? Greu de crezut… Dar dacă unul din­tre mem­brii fam­i­liei reușește să‑i convingă? Și asta pen­tru că el se duce după lapte la vecin, îl ia cu 1 leu jumate, dar acasă zice că a dat 2 lei pe el și uite așa face și el o mică avere per­son­ală, ascunsă în saltea. Pen­tru că a văzut el o bici­cletă faină la prăvălie și ar vrea să meargă și la mare, la vară. Cei care ne conving să vin­dem orice din Româ­nia pen­tru a cumpăra bunuri de con­sum, sunt cei care importă acele bunuri de con­sum, adăugându-și un profit per­sonal care crește cu fiecare pro­dus con­sumat.

E bine să fie cineva în gospodărie care să con­ducă întreaga fam­i­lie și să țină hățurile. Per­soana aceea tre­buie să sta­bilească reg­ulile casei, să ducă copiii la școală, să îngri­jească bătrânii, să facă curățe­nie și ordine și să aplaneze cer­turile care mai apar într‑o fam­i­lie mare. La finele zilei, toți se strâng acasă de pe unde au muncit, în gospodărie sau în afara ei șî vor să vadă că mân­carea e gata, casa e curată, copiii și-au făcut lecți­ile, iar bătrânii sunt sănă­toși și mulțu­miți. Așa sarcini nu le lași pe mâna celor nevred­nici, ci pe cei mai exper­i­men­tați, mai pri­cepuți, mai har­nici și mai devotați fam­i­liei. Când gospodăria e mare, au nevoie și de câteva aju­toare ca să răzbească. Uitați-vă la Româ­nia: admin­is­trația ei e făcută de cei vred­nici, pri­cepuți și har­nici? Nu vă lim­i­tați la guvern și par­la­ment. Cuprindeți cu gân­dul și funcționarii pub­lici, cadrele didac­tice, polițiștii, toți…

Câteo­dată mai vin șî vre­muri mai grele peste o gospodărie. Dă o boală peste orătănii și mor multe sau nu se face fânul sau plouă prea puțin și nu se face porum­bul. Mâncarea‑i mai puțină, banii mai greu de câști­gat. Dege­aba copiii vor cio­co­lată că nu‑s bani decât pen­tru puțină și numai la săr­bă­tori. Dege­aba bătrânii vor doar piept de pui fraged, nu este decât puțină carne și o împărțim câtă este la toți. Dege­aba se plâng unii că li s‑au gău­rit pantofii, nu‑s bani de unii noi. Până vin vre­muri mai bune toți strâng din dinți și muncesc mai mult. Când vin vre­muri grele peste ei, românii ies în stradă și strigă că vor mai mult. Cul­mea e că cei mai vocali sunt buge­tarii, adică cei care nu pro­duc, ci admin­istrează. Teo­ria lor e sim­plă: să le dea statul. Adică ceilalți, cei care pro­duc, să renunțe la o parte din porția lor și să le‑o dea lor. Sau ceilalți să muncească mai mult ca să facă bani. Oricum, ei nu tre­buie să facă ceva, ci ceilalți. Lor tre­buie doar să li se dea. Româ­nia nu e mai curată, edu­cația copi­ilor nu e mai bună, sis­temul de sănă­tate e bazat pe șpagi și cadouri, poliția cola­bore­ază cu infrac­torii. Dar ar tre­bui să‑i plă­tim mai mult. Alt­fel va fi și mai rău.

O să spuneți că într‑o gospodărie nu se întâm­plă nicio­dată așa ceva. Pen­tru că o fam­i­lie este unită și toți mem­brii ei se ajută rec­i­proc. Așa e. Românii însă nu sunt o nați­une, ci doar un popor. Adică o sumă de indi­vizi care au în comun doar aceeași limbă. Nu și ace­leași val­ori. Nu și o aceeași conști­ință istorică. Nu și ace­leași năzuințe.


După cum vă spuneam, eu am o minte sim­plă. Și prob­a­bil de aceea cred prostește că soluți­ile noas­tre ca țară sunt ace­leași pe care le-am imag­ina pen­tru o gospodărie: să muncim mai mult, să nu chel­tuim banii pe ceea ce nu ne e strict nece­sar, să ne pro­ducem sin­guri cât mai multe din cele ce ne tre­bui­esc, să ne alegem bine con­ducă­torii și să le eval­uăm per­ma­nent pri­ceperea, să ne gândim mai mult la viitor și mai puțin la prezent. Recunosc că toate astea se bazează pe o pre­m­iză foarte impor­tantă: să fim uniți ca o fam­i­lie. Se pare că ăsta e primul lucru pe care ar tre­bui să‑l îndrep­tăm. Fiecare din­tre noi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu