Am obiceiul să spun că am o minte simplă și că din acest motiv am tendința să simplific lucrurile ca să le pot înțelege. Nu e doar o declarație, e o stare de fapt. Inteligența mea, atâta câtă am, constă în capacitatea de a demonta lucrurile complexe în părțile lor componente, cu care pot apoi opera mai ușor. Alteori încerc să găsesc un model similar, dar la o scară mai mică, care să mă ajute să înțeleg principiile de organizare șî funcționare, pentru ca apoi să extrapolez ceea ce am învățat la nivelul sistemului complex. Până acum metodele astea au dat rezultate, așa că am să le mai pun o dată în practică în încercarea de a explica cum văd eu problemele de guvernare ale României. Pentru că subiectul e extrem de vast, rogu-te, dragă cititorule, să-mi acorzi toată indulgența și bunăvoința ta.
Am să încep cu o scurtă lămurire. Spre deosebire de majoritatea concetățenilor mei eu nu văd statul ca pe o entitate abstractă și separată de restul societății, nici ca pe un ins avar care are un sac de bani și resurse care le ține pentru sine în loc să le împartă cu dărnicie. O bună guvernare pe care un stat o poate face nu înseamnă să‑l transformăm din Harpagon în Moș Crăciun. Eu cred că statul suntem tot noi, cei care în fiecare zi muncim cu mai mult sau mai puțin spor, iar în fruntea noastră punem niște oameni – aleși prin vot sau angajați ca administratori – și le încredințăm o parte din banii noștri ca să aibă grijă de gospodăria mare numită România, în timp ce noi suntem ocupați să producem prin muncă. La fel se întâmplă într‑o familie mai mare: unii merg la muncă, alții stau acasă și au grijă de gospodărie, copiii merg la școală, iar bătrânii sunt prețuiți pentru experiența și înțelepciunea lor și îngrijiți ca semn de recunoștința pentru munca lor de o viață. Problemele pe care un stat le are sunt similare cu ale unei familii, soluțiile pe care le poate adopta – la fel. Pornind de la această paralelă și bazându-mă pe comparație, am să încerc să descriu guvernarea României așa cum o înțeleg eu.
Voi porni de la venituri. De unde vin banii unei familii? Din munca pe care o faci în afara gospodăriei, muncă pentru care, cei care o fac, primesc bani. Mai poți câștiga bani vânzând ceea ce produci în surplus în gospodăria proprie. Produsele proprii le duci la piață și le vinzi altora, care fie nu le pot produce, fie le apreciază pe ale tale pentru calitatea lor deosebită. Cu bani îți cumperi ceea ce nu ai în gospodărie: lemne pentru încălzire, energie electrică, gaz și tot ceea ce nu poți produce în casă. Desigur, cu cât poți produce mai multe în propria gospodărie, cu atât mai puțini bani îți sunt necesari. În mod similar veniturile României vin din munca românilor plecați în străinătate și din exporturi. Tot ceea ce se produce și nu se vinde este fie consumat, fie depozitat pentru mai târziu, fie distrus.
O familie are un trai bun atunci când își poate produce cât mai multe în propria gospodărie, din care să poată vinde câte ceva pentru a cumpăra ceea ce nu poate produce. România renunță să-și producă în interior bunurile de care are nevoie, deși ar putea, optând pentru a le cumpăra din exterior. Ca să compenseze aceste cheltuieli suplimentare trebuie să vândă mai mult din ceea ce are, ca să aibă banii necesari acestor cheltuieli. Cel mai important domeniu unde se poate observa asta: agricultura. Cumpărăm cereale, legume, fructe, carne și lactate din alte zări, plătind pe ele foarte mulți bani, pe care i‑am fi putut păstra în “gospodăria” noastră. Pretextul: prețul celor importate e mult mai mic față de cât ar costa producția lor internă. Posibil, dar în afară de preț trebuie să ne gândim și efectele pe termen lung. Pentru că dacă laptele produs în gospodăria unei familii costă mai mult decât dacă l‑ar fi cumpărat, dar pentru a‑l produce nu se cheltuie bani – adică tot ce e necesar producerii laptelui există în gospodărie – orice om sănătos la minte va continua să țină vaca, nu s‑o taie și să își ia lapte de la magazin.
Ne întoarcem la familia noastră. Cineva mulge vaca seara și apoi laptele e fiert și pus în frigider. Alături de el se găsește și o cutie cu lapte de la vecini – n‑a costat nimic deocamdată, dar dacă îl bei trebuie să‑l plătești vecinului. Dimineața, la micul dejun, toți au de făcut o alegere: laptele lor sau al vecinului. Dacă în mod repetat va fi ales laptele de la vecini, în scurt timp cei care îngrijesc vaca vor renunța să muncească pentru că nu mai văd rostul muncii lor, vor bea și ei lapte de la vecini și îi vor spune capului familiei că de a doua zi vor trebui mai mulți bani, că laptele costă! Revenind la România, similitudinea e evidentă: dacă vom continua să cumpăram produsele importate în detrimentul celor românești, foarte curând va trebui să facem rost de mai mulți bani pentru aceste cumpărături. Pentru că banii plătiți pe importuri nu se mai întorc în economia românească sau, în cel mai bun caz, se întoarce doar o mică parte a lor. E limpede acum, de pildă, de ce vin în România toți retailerii mari de alimente. Pentru că s‑au prins că noi nu ne dăm seama ce prostie facem cumpărând alimente produse în alte țări, importate și comercializate de companii străine. Nu pleacă doar valoarea alimentelor, ci și mare parte din banii proveniți din adaosurile practicate de hypermarketuri și supermarketuri. Rămân aici doar câteva taxe și salariile angajaților acestor lanțuri multinaționale, adică nici 20% din cât plătește pe produse cumpărătorul final. Alegerea o avem fiecare dintre noi: putem proceda egoist cumpărând produsul mai ieftin din import sau putem să fim inteligenți și să‑l alegem pe cel românesc, uneori mai scump. Pe termen mediu și lung egoismul ne va fi fatal tuturor.
Să zicem totuși că, din varii motive, familia din exemplu nostru decide să cumpere laptele de la vecini. Vor avea nevoie de mai mulți bani. De unde îi pot obține? Pot să vândă vecinului ouă sau legume sau orice altceva îi face trebuință, iar lor le prisosește. Asta dacă nu cumva și produsele astea nu le mai produc, ci le cumpără și pe astea de pe la alți vecini. Ar putea să vândă vecinului vaca pe care o au – deși ar fi un pic ciudat pe urmă să cumpere lapte de la propria vacă, pe care ar fi putut‑o crește chiar ei. Și oricum banii luați pe vacă n‑or să ajungă multă vreme, vor trebui să găsească alte surse. Ar putea să vândă ce mai au în proprietate: o bucată de pământ, via, prunii. De fiecare dată vor trebui să mai dea ceva, pentru că foamea trebuie astâmpărată în fiecare zi. După o vreme capul familiei va înțelege bine că nu poți să dai un mijloc de producție – vaca, pământul – contra unor bunuri de consum, pentru că ajungi repede în sapă de lemn. România face din păcate asta de 20 de ani: ne vindem fabricile, pământul, petrolul, gazele pentru a importa bunuri de consum. Și, după ce râgâim satisfăcuți de șunca italiană și brânza franțuzească, ne dăm seama că am mai vrea și niște ciocolată belgiană. Ia să vedem, ce mai putem vinde ca să facem rost de bani? A, uite în fundul curții niște aur de Roșia Montană, ia să‑l dăm și pe-ăsta!
Până la urmă de ce ar ajunge o familie să cumpere lapte când are vacă în bătătură? Doar pentru că vecinul insistă să cumperi de la el? Greu de crezut… Dar dacă unul dintre membrii familiei reușește să‑i convingă? Și asta pentru că el se duce după lapte la vecin, îl ia cu 1 leu jumate, dar acasă zice că a dat 2 lei pe el și uite așa face și el o mică avere personală, ascunsă în saltea. Pentru că a văzut el o bicicletă faină la prăvălie și ar vrea să meargă și la mare, la vară. Cei care ne conving să vindem orice din România pentru a cumpăra bunuri de consum, sunt cei care importă acele bunuri de consum, adăugându-și un profit personal care crește cu fiecare produs consumat.
E bine să fie cineva în gospodărie care să conducă întreaga familie și să țină hățurile. Persoana aceea trebuie să stabilească regulile casei, să ducă copiii la școală, să îngrijească bătrânii, să facă curățenie și ordine și să aplaneze certurile care mai apar într‑o familie mare. La finele zilei, toți se strâng acasă de pe unde au muncit, în gospodărie sau în afara ei șî vor să vadă că mâncarea e gata, casa e curată, copiii și-au făcut lecțiile, iar bătrânii sunt sănătoși și mulțumiți. Așa sarcini nu le lași pe mâna celor nevrednici, ci pe cei mai experimentați, mai pricepuți, mai harnici și mai devotați familiei. Când gospodăria e mare, au nevoie și de câteva ajutoare ca să răzbească. Uitați-vă la România: administrația ei e făcută de cei vrednici, pricepuți și harnici? Nu vă limitați la guvern și parlament. Cuprindeți cu gândul și funcționarii publici, cadrele didactice, polițiștii, toți…
Câteodată mai vin șî vremuri mai grele peste o gospodărie. Dă o boală peste orătănii și mor multe sau nu se face fânul sau plouă prea puțin și nu se face porumbul. Mâncarea‑i mai puțină, banii mai greu de câștigat. Degeaba copiii vor ciocolată că nu‑s bani decât pentru puțină și numai la sărbători. Degeaba bătrânii vor doar piept de pui fraged, nu este decât puțină carne și o împărțim câtă este la toți. Degeaba se plâng unii că li s‑au găurit pantofii, nu‑s bani de unii noi. Până vin vremuri mai bune toți strâng din dinți și muncesc mai mult. Când vin vremuri grele peste ei, românii ies în stradă și strigă că vor mai mult. Culmea e că cei mai vocali sunt bugetarii, adică cei care nu produc, ci administrează. Teoria lor e simplă: să le dea statul. Adică ceilalți, cei care produc, să renunțe la o parte din porția lor și să le‑o dea lor. Sau ceilalți să muncească mai mult ca să facă bani. Oricum, ei nu trebuie să facă ceva, ci ceilalți. Lor trebuie doar să li se dea. România nu e mai curată, educația copiilor nu e mai bună, sistemul de sănătate e bazat pe șpagi și cadouri, poliția colaborează cu infractorii. Dar ar trebui să‑i plătim mai mult. Altfel va fi și mai rău.
O să spuneți că într‑o gospodărie nu se întâmplă niciodată așa ceva. Pentru că o familie este unită și toți membrii ei se ajută reciproc. Așa e. Românii însă nu sunt o națiune, ci doar un popor. Adică o sumă de indivizi care au în comun doar aceeași limbă. Nu și aceleași valori. Nu și o aceeași conștiință istorică. Nu și aceleași năzuințe.
După cum vă spuneam, eu am o minte simplă. Și probabil de aceea cred prostește că soluțiile noastre ca țară sunt aceleași pe care le-am imagina pentru o gospodărie: să muncim mai mult, să nu cheltuim banii pe ceea ce nu ne e strict necesar, să ne producem singuri cât mai multe din cele ce ne trebuiesc, să ne alegem bine conducătorii și să le evaluăm permanent priceperea, să ne gândim mai mult la viitor și mai puțin la prezent. Recunosc că toate astea se bazează pe o premiză foarte importantă: să fim uniți ca o familie. Se pare că ăsta e primul lucru pe care ar trebui să‑l îndreptăm. Fiecare dintre noi.
Lasă un comentariu