Am obi­ce­iul să spun că am o minte sim­plă și că din acest mo­tiv am ten­dința să sim­pli­fic lu­cru­rile ca să le pot în­țe­lege. Nu e doar o de­cla­ra­ție, e o stare de fapt. In­te­li­gența mea, atâta câtă am, con­stă în ca­pa­ci­ta­tea de a de­monta lu­cru­rile com­plexe în păr­țile lor com­po­nente, cu care pot apoi opera mai ușor. Al­te­ori în­cerc să gă­sesc un mo­del si­mi­lar, dar la o scară mai mică, care să mă ajute să în­țe­leg prin­ci­pi­ile de or­ga­ni­zare șî func­țio­nare, pen­tru ca apoi să ex­tra­po­lez ceea ce am în­vă­țat la nive­lul sis­te­mu­lui com­plex. Până acum me­to­dele as­tea au dat re­zul­tate, așa că am să le mai pun o dată în prac­tică în în­cer­ca­rea de a ex­plica cum văd eu pro­ble­mele de gu­ver­nare ale Ro­mâ­niei. Pen­tru că su­biec­tul e ex­trem de vast, rogu-te, dragă ci­ti­to­rule, să-mi acorzi toată in­dul­gența și bu­nă­vo­ința ta.

Am să în­cep cu o scurtă lă­mu­rire. Spre de­o­se­bire de ma­jo­ri­ta­tea con­ce­tă­țe­ni­lor mei eu nu văd sta­tul ca pe o en­ti­tate abs­tractă și se­pa­rată de res­tul so­ci­e­tă­ții, nici ca pe un ins avar care are un sac de bani și re­surse care le ține pen­tru sine în loc să le îm­partă cu dăr­ni­cie. O bună gu­ver­nare pe care un stat o poate face nu în­seamnă să‑l trans­for­măm din Har­pa­gon în Moș Cră­ciun. Eu cred că sta­tul sun­tem tot noi, cei care în fi­e­care zi mun­cim cu mai mult sau mai pu­țin spor, iar în frun­tea noas­tră pu­nem niște oa­meni – aleși prin vot sau an­ga­jați ca ad­mi­nis­tra­tori – și le în­cre­din­țăm o parte din ba­nii noș­tri ca să aibă grijă de gos­po­dă­ria mare nu­mită Ro­mâ­nia, în timp ce noi sun­tem ocu­pați să pro­du­cem prin muncă. La fel se în­tâm­plă într‑o fa­mi­lie mai mare: unii merg la muncă, al­ții stau acasă și au grijă de gos­po­dă­rie, co­piii merg la școală, iar bă­trâ­nii sunt pre­țu­iți pen­tru ex­pe­riența și în­țe­lep­ciu­nea lor și în­gri­jiți ca semn de re­cu­noș­tința pen­tru munca lor de o viață. Pro­ble­mele pe care un stat le are sunt si­mi­lare cu ale unei fa­mi­lii, so­lu­ți­ile pe care le poate adopta – la fel. Por­nind de la această pa­ra­lelă și ba­zându-mă pe com­pa­ra­ție, am să în­cerc să des­criu gu­ver­na­rea Ro­mâ­niei așa cum o în­țe­leg eu.

Voi porni de la ve­ni­turi. De unde vin ba­nii unei fa­mi­lii? Din munca pe care o faci în afara gos­po­dă­riei, muncă pen­tru care, cei care o fac, pri­mesc bani. Mai poți câștiga bani vân­zând ceea ce pro­duci în sur­plus în gos­po­dă­ria pro­prie. Pro­du­sele pro­prii le duci la piață și le vinzi al­tora, care fie nu le pot pro­duce, fie le apre­ciază pe ale tale pen­tru ca­li­ta­tea lor de­o­se­bită. Cu bani îți cum­peri ceea ce nu ai în gos­po­dă­rie: lemne pen­tru în­că­l­zire, ener­gie elec­trică, gaz și tot ceea ce nu poți pro­duce în casă. De­si­gur, cu cât poți pro­duce mai multe în pro­pria gos­po­dă­rie, cu atât mai pu­țini bani îți sunt ne­ce­sari. În mod si­mi­lar ve­ni­tu­rile Ro­mâ­niei vin din munca ro­mâ­ni­lor ple­cați în stră­i­nă­tate și din ex­por­turi. Tot ceea ce se pro­duce și nu se vinde este fie con­su­mat, fie de­po­zi­tat pen­tru mai târ­ziu, fie distrus.

O fa­mi­lie are un trai bun atunci când își poate pro­duce cât mai multe în pro­pria gos­po­dă­rie, din care să poată vinde câte ceva pen­tru a cum­păra ceea ce nu poate pro­duce. Ro­mâ­nia re­nunță să-și pro­ducă în in­te­rior bu­nu­rile de care are ne­voie, deși ar pu­tea, op­tând pen­tru a le cum­păra din ex­te­rior. Ca să com­pen­seze aceste chel­tu­ieli su­pli­men­tare tre­buie să vândă mai mult din ceea ce are, ca să aibă ba­nii ne­ce­sari aces­tor chel­tu­ieli. Cel mai im­por­tant do­me­niu unde se poate ob­serva asta: agri­cul­tura. Cum­pă­răm ce­re­ale, le­gume, fructe, carne și lac­tate din alte zări, plă­tind pe ele foarte mulți bani, pe care i‑am fi pu­tut păs­tra în “gos­po­dă­ria” noas­tră. Pre­tex­tul: pre­țul ce­lor im­por­tate e mult mai mic față de cât ar costa pro­duc­ția lor in­ternă. Po­si­bil, dar în afară de preț tre­buie să ne gân­dim și efec­tele pe ter­men lung. Pen­tru că dacă lap­tele pro­dus în gos­po­dă­ria unei fa­mi­lii costă mai mult de­cât dacă l‑ar fi cum­pă­rat, dar pen­tru a‑l pro­duce nu se chel­tuie bani – adică tot ce e ne­ce­sar pro­du­ce­rii lap­te­lui există în gos­po­dă­rie – orice om să­nă­tos la minte va con­ti­nua să țină vaca, nu s‑o taie și să își ia lapte de la magazin.

Ne în­toar­cem la fa­mi­lia noas­tră. Ci­neva mulge vaca seara și apoi lap­tele e fi­ert și pus în fri­gi­der. Ală­turi de el se gă­sește și o cu­tie cu lapte de la ve­cini – n‑a cos­tat ni­mic deo­cam­dată, dar dacă îl bei tre­buie să‑l plă­tești ve­ci­nu­lui. Di­mi­neața, la mi­cul de­jun, toți au de fă­cut o ale­gere: lap­tele lor sau al ve­ci­nu­lui. Dacă în mod re­pe­tat va fi ales lap­tele de la ve­cini, în scurt timp cei care în­gri­jesc vaca vor re­nunța să mun­cească pen­tru că nu mai văd ros­tul mun­cii lor, vor bea și ei lapte de la ve­cini și îi vor spune ca­pu­lui fa­mi­liei că de a doua zi vor tre­bui mai mulți bani, că lap­tele costă! Re­ve­nind la Ro­mâ­nia, si­mi­li­tu­di­nea e evi­dentă: dacă vom con­ti­nua să cum­pă­ram pro­du­sele im­por­tate în de­tri­men­tul ce­lor ro­mâ­nești, foarte cu­rând va tre­bui să fa­cem rost de mai mulți bani pen­tru aceste cum­pă­ră­turi. Pen­tru că ba­nii plătiți pe im­por­turi nu se mai în­torc în eco­no­mia ro­mâ­nească sau, în cel mai bun caz, se în­toarce doar o mică parte a lor. E lim­pede acum, de pildă, de ce vin în Ro­mâ­nia toți re­ta­i­le­rii mari de ali­mente. Pen­tru că s‑au prins că noi nu ne dăm seama ce pros­tie fa­cem cum­pă­rând ali­mente pro­duse în alte țări, im­por­tate și co­mer­ci­a­li­zate de com­pa­nii stră­ine. Nu pleacă doar va­loa­rea ali­men­te­lor, ci și mare parte din ba­nii pro­ve­niți din ada­o­su­rile prac­ti­cate de hy­per­mar­ke­turi și su­per­mar­ke­turi. Rămân aici doar câ­teva taxe și sa­la­ri­ile an­ga­ja­ți­lor aces­tor lan­țuri mul­ti­na­țio­nale, adică nici 20% din cât plă­tește pe pro­duse cum­pă­ră­to­rul fi­nal. Ale­ge­rea o avem fi­e­care din­tre noi: pu­tem pro­ceda ego­ist cum­pă­rând pro­du­sul mai ieftin din im­port sau pu­tem să fim in­te­li­genți și să‑l ale­gem pe cel ro­mâ­nesc, une­ori mai scump. Pe ter­men me­diu și lung ego­is­mul ne va fi fa­tal tuturor.

Să zi­cem to­tuși că, din va­rii mo­tive, fa­mi­lia din exem­plu nos­tru de­cide să cum­pere lap­tele de la ve­cini. Vor avea ne­voie de mai mulți bani. De unde îi pot ob­ține? Pot să vândă ve­ci­nu­lui ouă sau le­gume sau orice alt­ceva îi face tre­bu­ință, iar lor le pri­so­sește. Asta dacă nu cumva și pro­du­sele as­tea nu le mai pro­duc, ci le cum­pără și pe as­tea de pe la alți ve­cini. Ar pu­tea să vândă ve­ci­nu­lui vaca pe care o au – deși ar fi un pic ciu­dat pe urmă să cum­pere lapte de la pro­pria vacă, pe care ar fi putut‑o crește chiar ei. Și ori­cum ba­nii lu­ați pe vacă n‑or să ajungă multă vreme, vor tre­bui să gă­sească alte surse. Ar pu­tea să vândă ce mai au în pro­pri­e­tate: o bu­cată de pământ, via, pru­nii. De fi­e­care dată vor tre­bui să mai dea ceva, pen­tru că foa­mea tre­buie as­tâm­pă­rată în fi­e­care zi. După o vreme ca­pul fa­mi­liei va în­țe­lege bine că nu poți să dai un mij­loc de pro­duc­ție – vaca, pămân­tul – con­tra unor bu­nuri de con­sum, pen­tru că ajungi re­pede în sapă de lemn. Ro­mâ­nia face din pă­cate asta de 20 de ani: ne vin­dem fa­bri­cile, pămân­tul, pe­tro­lul, ga­zele pen­tru a im­porta bu­nuri de con­sum. Și, după ce râ­gâim sa­tis­fă­cuți de șunca ita­li­ană și brânza fran­țu­zească, ne dăm seama că am mai vrea și niște cio­co­lată bel­gi­ană. Ia să ve­dem, ce mai pu­tem vinde ca să fa­cem rost de bani? A, uite în fun­dul cur­ții niște aur de Ro­șia Montană, ia să‑l dăm și pe-ăsta!

Până la urmă de ce ar ajunge o fa­mi­lie să cum­pere lapte când are vacă în bă­tă­tură? Doar pen­tru că ve­ci­nul in­sistă să cum­peri de la el? Greu de cre­zut… Dar dacă unul din­tre mem­brii fa­mi­liei re­u­șește să‑i con­vingă? Și asta pen­tru că el se duce după lapte la ve­cin, îl ia cu 1 leu ju­mate, dar acasă zice că a dat 2 lei pe el și uite așa face și el o mică avere per­so­nală, as­cunsă în sal­tea. Pen­tru că a vă­zut el o bi­ci­cletă faină la pră­vă­lie și ar vrea să meargă și la mare, la vară. Cei care ne con­ving să vin­dem orice din Ro­mâ­nia pen­tru a cum­păra bu­nuri de con­sum, sunt cei care im­portă acele bu­nuri de con­sum, adă­u­gându-și un pro­fit per­so­nal care crește cu fi­e­care pro­dus consumat.

E bine să fie ci­neva în gos­po­dă­rie care să con­ducă în­treaga fa­mi­lie și să țină hă­țu­rile. Per­soana aceea tre­buie să sta­bi­lească re­gu­lile ca­sei, să ducă co­piii la școală, să în­gri­jească bă­trâ­nii, să facă cu­ră­țe­nie și or­dine și să apla­neze cer­tu­rile care mai apar într‑o fa­mi­lie mare. La fi­nele zi­lei, toți se strâng acasă de pe unde au mun­cit, în gos­po­dă­rie sau în afara ei șî vor să vadă că mân­ca­rea e gata, casa e cu­rată, co­piii și-au fă­cut lec­ți­ile, iar bă­trâ­nii sunt să­nă­toși și mul­țu­miți. Așa sar­cini nu le lași pe mâna ce­lor ne­vred­nici, ci pe cei mai ex­pe­ri­men­tați, mai pri­ce­puți, mai har­nici și mai de­vo­tați fa­mi­liei. Când gos­po­dă­ria e mare, au ne­voie și de câ­teva aju­toare ca să răz­bească. Ui­tați-vă la Ro­mâ­nia: ad­mi­nis­tra­ția ei e fă­cută de cei vred­nici, pri­ce­puți și har­nici? Nu vă li­mi­tați la gu­vern și par­la­ment. Cu­prin­deți cu gân­dul și func­țio­na­rii pu­blici, ca­drele di­dac­tice, po­li­țiș­tii, toți…

Câ­teo­dată mai vin șî vre­muri mai grele peste o gos­po­dă­rie. Dă o boală peste oră­tă­nii și mor multe sau nu se face fâ­nul sau plouă prea pu­țin și nu se face po­rum­bul. Mâncarea‑i mai pu­țină, ba­nii mai greu de câști­gat. De­geaba co­piii vor cio­co­lată că nu‑s bani de­cât pen­tru pu­țină și nu­mai la săr­bă­tori. De­geaba bă­trâ­nii vor doar piept de pui fra­ged, nu este de­cât pu­țină carne și o îm­păr­țim câtă este la toți. De­geaba se plâng unii că li s‑au gă­u­rit pan­to­fii, nu‑s bani de unii noi. Până vin vre­muri mai bune toți strâng din dinți și mun­cesc mai mult. Când vin vre­muri grele peste ei, ro­mâ­nii ies în stradă și strigă că vor mai mult. Cul­mea e că cei mai vo­cali sunt bu­ge­ta­rii, adică cei care nu pro­duc, ci ad­mi­nis­trează. Te­o­ria lor e sim­plă: să le dea sta­tul. Adică cei­lalți, cei care pro­duc, să re­nunțe la o parte din por­ția lor și să le‑o dea lor. Sau cei­lalți să mun­cească mai mult ca să facă bani. Ori­cum, ei nu tre­buie să facă ceva, ci cei­lalți. Lor tre­buie doar să li se dea. Ro­mâ­nia nu e mai cu­rată, edu­ca­ția co­pi­i­lor nu e mai bună, sis­te­mul de să­nă­tate e ba­zat pe șpagi și ca­do­uri, po­li­ția co­la­bo­rează cu in­frac­to­rii. Dar ar tre­bui să‑i plătim mai mult. Alt­fel va fi și mai rău.

O să spu­neți că într‑o gos­po­dă­rie nu se în­tâm­plă nici­o­dată așa ceva. Pen­tru că o fa­mi­lie este unită și toți mem­brii ei se ajută re­ci­proc. Așa e. Ro­mâ­nii însă nu sunt o na­țiune, ci doar un po­por. Adică o sumă de in­di­vizi care au în co­mun doar ace­eași limbă. Nu și ace­leași va­lori. Nu și o ace­eași con­ști­ință is­to­rică. Nu și ace­leași năzuințe.


După cum vă spu­neam, eu am o minte sim­plă. Și pro­ba­bil de aceea cred pros­tește că so­lu­ți­ile noas­tre ca țară sunt ace­leași pe care le-am ima­gina pen­tru o gos­po­dă­rie: să mun­cim mai mult, să nu chel­tuim ba­nii pe ceea ce nu ne e strict ne­ce­sar, să ne pro­du­cem sin­guri cât mai multe din cele ce ne tre­bu­iesc, să ne ale­gem bine con­du­că­to­rii și să le eva­luăm per­ma­nent pri­ce­pe­rea, să ne gân­dim mai mult la vi­i­tor și mai pu­țin la pre­zent. Re­cu­nosc că toate as­tea se ba­zează pe o pre­miză foarte im­por­tantă: să fim uniți ca o fa­mi­lie. Se pare că ăsta e pri­mul lu­cru pe care ar tre­bui să‑l în­drep­tăm. Fi­e­care din­tre noi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.