Mi-am ră­mas mie da­tor cu acest ar­ti­col în care să vor­besc des­pre trei filme pe care le-am vă­zut, toate ie­șit din min­tea și mâna ace­lu­iași re­gi­zor. Pe când în­ce­peam să scriu, mi-am dat seama că de fapt nu e vorba des­pre filme în sine, ci des­pre oa­me­nii din filme. Și des­pre fi­rul ne­vă­zut care leagă cele trei su­biecte, fă­cându-le să fie ace­eași po­veste, spusă în trei fe­luri, am­pli­fi­cată trep­tat. Sunt do­cu­men­ta­rele ar­tis­tice ale lui Tho­mas Ci­u­lei – Gra­țian, Asta e și Po­dul de flori. Le nu­mesc do­cu­men­tare pen­tru că su­biec­tele sunt re­ale, iar per­so­na­jele po­veș­tii sunt oa­meni obiș­nu­iți, nu ac­tori. Adaug apoi ar­tis­tice pen­tru că, fi­ind po­vești spuse cu pu­ține cu­vinte și multe ima­gini, au o po­e­tică pro­prie pe care nu o gă­sim în do­cu­men­ta­rele obiș­nu­ite. Poate că ar fi fost de ajuns să spun că sunt do­cu­men­tare, dar mă tem de cli­șeul qu­asi-ge­ne­ra­li­zat al pro­duc­ției pro­pa­gan­dis­tice sau pur in­for­ma­tive.


Sunt clipe în viață când simți ești îm­pins în afară de că­tre cei­lalți, nu în sens fi­zic, ci mai de­grabă pe un plan psi­hic. E ca și cum ai fi în­de­păr­tat brusc de cei în mij­lo­cul că­rora cre­deai că te afli. Un gest al lor, o afir­ma­ție, o ati­tu­dine îți nă­ruie toate per­cep­ți­ile an­te­ri­oare prin care te pla­sai în­tre ei, în co­mu­niune, parte in­te­grantă a unei en­ti­tăți mai mari – fa­mi­lie, co­mu­ni­tate, na­țiune. Lu­mea ta se nă­ruie îm­pre­jur pen­tru un timp, re­pe­rele dis­par, rămâi sin­gur și pier­dut și nu știi de ce să-ți mai agăți ilu­zi­ile. Ni­mic nu mai pare să aibă rost, go­lul care s‑a căs­cat brusc e prea mare pen­tru ca alt­ceva să‑l poată um­ple. Din fe­ri­cire pen­tru cei mai mulți din­tre noi, dez­nă­dej­dea e tre­că­toare, gă­sim în noi pu­te­rea de a ne minți alt­fel, de a ne crea alte per­cep­ții care să țină loc de con­vin­geri pen­tru încă un timp, de a ne con­sola că nu sun­tem com­plet sin­guri în fața unei exis­tențe lip­site de sens. Ade­vă­rul des­pre li­mi­tele pu­te­rii noas­tre de a plăs­mui per­cep­ții nu‑l aflăm de­cât atunci când tem­po­ra­li­ta­tea aces­tei dis­pe­rări se pre­lun­gește din­colo de gra­ni­țele su­por­ta­bi­li­tă­ții noas­tre per­so­nale, când re­nun­țăm să că­u­tăm noi re­pere pen­tru viața noas­tră și ne aban­do­năm de­fi­ni­tiv dez­a­mă­gi­rii. Si­nu­ci­ga­șii sunt pro­ba­bil cei care au pă­șit peste acest ho­tar in­vi­zi­bil care măr­gi­nește dez­nă­dej­dea și n‑au mai gă­sit dru­mul îna­poi.

Fil­mele des­pre care vreau să vă vor­besc sunt po­vești ale unor oa­meni re­ali, care tră­iesc în spa­țiul pe­ri­cu­los al mar­gi­nii. Ci­neva sau ceva i‑a îm­pins acolo și ei se luptă să re­vină într‑o co­mu­ni­tate și să dea un sens vie­ții lor. De­parte de a pre­dica dis­pe­ra­rea, toate trei fil­mele o des­criu în fe­lu­ri­tele ei ma­ni­fes­tări, cre­ând une­ori o at­mosferă sum­bră și apă­să­toare. Însă, din­colo de dez­nă­dejde, cred că Tho­mas Ci­u­lei ne de­ter­mină să me­di­tăm mai în­de­lung la so­li­da­ri­tate și la drep­tul de a fi in­clus.

gratianGra­țian este po­ves­tea unui om îm­pins în afara fa­mi­liei, care și‑a pier­dut spe­ranța de a fi parte a unei co­mu­ni­tăți, ori­care ar fi ea. La mar­gi­nea so­ci­e­tă­ții – la pro­priu și la fi­gu­rat – el își ca­ută pro­pria sal­vare într‑o fi­lo­zo­fie ori­gi­nală, ce os­ci­lează im­per­cep­ti­bil de la ge­niu la ne­bu­nie și de la eru­di­ție la su­per­sti­ție, a că­rei fi­na­li­tate îl va face – peste zece ani, spune el — su­pe­rior mo­ral lui Dum­ne­zeu pen­tru că va re­uși să în­vingă răul și să do­bân­dească bu­nă­ta­tea. Pa­ra­bola ta­lan­ți­lor adap­tată și re­po­ves­tită este borna care mar­chează punc­tul său de por­nire, o ex­pli­ca­ție în care com­bină Bi­blia, pe Niet­zs­che și pe Sto­d­dard pen­tru a ar­gu­menta că pleacă de la con­di­ția de in­fra-om, cu un sin­gur ta­lant pri­mit ca zes­tre su­fle­tească. Pe fun­da­lul po­veș­tii aces­tui per­so­naj se pe­rindă oa­me­nii sa­tu­lui Iz­buc, une­ori în­țe­lepți într-un sens pro­fund, de cele mai multe ori su­per­sti­țioși, care sunt în­cre­din­țați că Gra­țian este un pri­culici ce le ame­nință vi­tele și a că­rui bu­nă­vo­ință tre­buie câști­gată prin ge­ne­roase do­na­ții de ali­mente. Gra­țian e con­ști­ent de ima­gi­nea sa și o uti­li­zează cu în­demâ­nare și vi­cle­nie pen­tru a‑și asi­gura tra­iul de pe urma unei co­mu­ni­tăți care re­fuză de fapt să‑l adopte și să‑l in­te­greze. Re­nun­țând să mai spere în apar­te­nența la o co­mu­ni­tate, sin­gura ilu­zie pe care și‑o mai poate sieși fur­niza este aceea a unei ad­mi­ra­ții tar­dive, even­tual pos­tume: “și-atunci o să zică toți, no, Gra­țian îi mare și tare”.

asta-eAl doi­lea film con­ti­nuă po­ves­tea pe un alt pa­lier, acela al unei în­tregi co­mu­ni­tăți aflate în izo­lare. Sulina – poarta co­mer­ci­ală a Eu­ro­pei, nu­mită în tre­cut Eu­ro­po­lis – este scena pe care se pe­rindă per­so­na­jele din Asta e. Ima­gi­nile au o forță spe­cială, ac­cen­tu­ată de ano­tim­pul în care a fost fil­mat – iarna – când frun­zele cad și lasă ochiul să vadă din­colo de șa­bloa­nele tu­ris­tice uzu­ale, după cum spune chiar re­gi­zo­rul. Un oraș des­cris prin câ­teva per­so­naje pes­trițe, cu pă­ca­tele și pa­ra­do­xu­rile lor, din­tre care se dis­tinge mai clar Pal – un in­di­vid fără vâr­stă, cu în­fă­ți­șare de va­ga­bond și cu o re­torică in­cre­di­bil de co­e­rentă: “Delta schimbă omul foarte mult, să știi. Aici este o ci­vi­li­za­ție foarte re­dusă. De exem­plu: omul tră­iește în sin­gu­ră­tate și omul, obli­gat, se măr­gi­nește la ceea ce vede: stuf, pa­pură, apă și-alt­ceva ni­mic. Este le­gea na­tu­rii. Și na­tura te în­vață cum să tră­iești. Nu mai simți ne­voia pre­zen­ței unui alt om, ești în­vă­țat sin­gur, așa… Și, si­gur că se săl­bă­ti­cește într-un fel. Într-un mo­ment dat aproape că își dă seama că nu mai are ne­voie de re­la­ții cu ni­meni, își dă seama că e un om mai săl­ba­tic ca… cum era îna­inte. Asta este, în pri­mul rând.”

costica-arhirPo­dul de flori face ur­mă­to­rul pas că­tre fi­na­lul po­veș­tii, mu­tând po­ves­tea la scara unui po­por – mol­do­ve­nii de peste Prut. Nici ro­mâni, nici ruși, veș­nic os­ci­lând în­tre aceste două iden­ti­tăți, dar nea­su­mându-și de­fi­ni­tiv și ex­pli­cit nici una din­tre ele, ba­sa­ra­be­nii sunt re­pre­zen­tați sim­bo­lic prin fa­mi­lia Ar­hir, în care ca­pul fa­mi­liei – Cos­tică Ar­hir — se luptă să-și cre­ască cei trei co­pii și să um­ple ab­sența ma­mei ple­cate la muncă în Ita­lia cu mai mult de trei ani în urmă. Con­trar sti­lu­lui de viață ru­ral mol­do­ve­nesc, care atri­buie cu stric­tețe anu­mite în­de­le­t­ni­ciri doar fe­meii, Cos­tică tre­buie să în­de­pli­nească sar­cini care îi vă­desc ne­în­demâ­na­rea, dar și de­ter­mi­na­rea de a face ceea ce se cu­vine: cu­ră­țe­nia în casă, frămân­ta­tul pâi­nii, ale­sul fa­so­lei, tămâi­e­rea mor­min­te­lor în pri­mă­vară. Per­so­na­jul ab­sent, dar su­bîn­țe­les tot tim­pul – mama – su­ge­rează exo­dul unei în­tregi po­pu­la­ții care își ca­ută no­ro­cul aiu­rea, fără însă să-și aban­do­neze vi­sul de acasă, pe care Cos­tică Ar­hir i‑l re­petă mezi­nu­lui: plata da­to­ri­i­lor, schim­ba­rea șco­lii co­pi­i­lor cu una mai bună și pre­fa­ce­rea ca­sei. Deo­cam­dată doar în parte re­a­li­zat, îm­pli­ni­rea vi­su­lui se amână me­reu, ca un ori­zont pe care ai vrea să‑l atingi. O pa­ra­bolă des­pre un în­treg po­por care a fost îm­pins de is­to­rie ba la mar­gi­nea Ro­mâ­niei, ba la mar­gi­nea Ru­siei. Peste sat tro­nează o sta­tuie dis­pro­por­țio­nată a lui Le­nin, care con­tem­plă din im­pla­ca­bi­lul me­ta­lu­lui dis­tru­ge­rea spi­ri­tu­ală pe care a adus‑o în urma tan­cu­ri­lor eli­be­ra­toare.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    “Po­dul cu flori” l‑am vă­zut acum mai mulţi ani la TIFF. Cred că aceea a fost şi pre­miera in RO.
    La în­toar­cere, l‑am fe­li­ci­tat pe Tho­mas Ci­u­lei, care, ală­turi de Ale­xan­dra Gu­lea, se afla în avio­nul Cluj-Bu­cu­reşti, pe ace­laşi rând cu mine.

    Fe­li­ci­tări şi ţie. Mă bu­cur de fi­e­care dată când punc­tezi la ca­pi­to­lul ci­nema şi mai ales ci­nema ro­mâ­nesc.

    • Sorin Sfirlogea

      Re­lax, my dear. The­re’s plenty of it where this came from. Adică mai am câ­teva filme de co­men­tat 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.