Grațian — Pal — Costică

Mi-am rămas mie dator cu acest arti­col în care să vorbesc despre trei filme pe care le-am văzut, toate ieșit din mintea și mâna aceluiași regi­zor. Pe când înce­peam să scriu, mi-am dat seama că de fapt nu e vorba despre filme în sine, ci despre oamenii din filme. Și despre firul nevăzut care leagă cele trei subiecte, făcându-le să fie aceeași poveste, spusă în trei feluri, ampli­fi­cată trep­tat. Sunt doc­u­mentarele artis­tice ale lui Thomas Ciulei – Grațian, Asta e și Podul de flori. Le numesc doc­u­mentare pen­tru că subiectele sunt reale, iar per­son­ajele poveștii sunt oameni obișnuiți, nu actori. Adaug apoi artis­tice pen­tru că, fiind povești spuse cu puține cuvinte și multe imag­ini, au o poet­ică pro­prie pe care nu o găsim în doc­u­mentarele obiș­nu­ite. Poate că ar fi fost de ajuns să spun că sunt doc­u­mentare, dar mă tem de clișeul quasi-generalizat al pro­ducției pro­pa­gan­dis­tice sau pur infor­ma­tive.


Sunt clipe în viață când simți ești împins în afară de către ceilalți, nu în sens fizic, ci mai degrabă pe un plan psi­hic. E ca și cum ai fi înde­păr­tat brusc de cei în mijlocul cărora cre­deai că te afli. Un gest al lor, o afir­mație, o ati­tu­dine îți năruie toate per­cepți­ile ante­rioare prin care te pla­sai între ei, în comu­ni­une, parte inte­grantă a unei entități mai mari – fam­i­lie, comu­ni­tate, nați­une. Lumea ta se năruie împre­jur pen­tru un timp, reperele dis­par, rămâi sin­gur și pier­dut și nu știi de ce să-ți mai agăți iluzi­ile. Nimic nu mai pare să aibă rost, golul care s‑a căs­cat brusc e prea mare pen­tru ca altceva să‑l poată umple. Din feri­cire pen­tru cei mai mulți din­tre noi, deznăde­jdea e trecă­toare, găsim în noi put­erea de a ne minți alt­fel, de a ne crea alte per­cepții care să țină loc de convin­geri pen­tru încă un timp, de a ne con­sola că nu sun­tem com­plet sin­guri în fața unei exis­tențe lip­site de sens. Ade­vărul despre lim­itele put­erii noas­tre de a plăs­mui per­cepții nu‑l aflăm decât atunci când tem­po­ral­i­tatea aces­tei dis­perări se pre­lungește din­colo de granițele suporta­bil­ității noas­tre per­son­ale, când renunțăm să căutăm noi repere pen­tru viața noas­tră și ne aban­donăm defin­i­tiv deza­mă­girii. Sin­u­ci­gașii sunt prob­a­bil cei care au pășit peste acest hotar inviz­ibil care mărginește deznăde­jdea și n‑au mai găsit dru­mul înapoi.

Filmele despre care vreau să vă vorbesc sunt povești ale unor oameni reali, care trăi­esc în spațiul per­icu­los al mar­ginii. Cineva sau ceva i‑a împins acolo și ei se luptă să revină într‑o comu­ni­tate și să dea un sens vieții lor. Departe de a pred­ica dis­per­area, toate trei filmele o descriu în felu­ritele ei man­i­festări, creând une­ori o atmos­feră sum­bră și apăsă­toare. Însă, din­colo de deznăde­jde, cred că Thomas Ciulei ne deter­mină să med­ităm mai îndelung la sol­i­dar­i­tate și la drep­tul de a fi inclus.

gratianGrațian este povestea unui om împins în afara fam­i­liei, care și‑a pier­dut sper­anța de a fi parte a unei comu­nități, ori­care ar fi ea. La mar­ginea soci­etății – la pro­priu și la fig­u­rat – el își caută pro­pria sal­vare într‑o filo­zofie orig­i­nală, ce oscilează imper­cep­ti­bil de la geniu la neb­unie și de la erudiție la super­stiție, a cărei final­i­tate îl va face – peste zece ani, spune el — supe­rior moral lui Dum­nezeu pen­tru că va reuși să învingă răul și să dobân­dească bună­tatea. Parabola talanților adap­tată și repovestită este borna care marchează punc­tul său de pornire, o expli­cație în care com­bină Bib­lia, pe Niet­zsche și pe Stod­dard pen­tru a argu­menta că pleacă de la condiția de infra-om, cu un sin­gur talant primit ca zestre sufletească. Pe fun­dalul poveștii aces­tui per­sonaj se perindă oamenii sat­u­lui Izbuc, une­ori înțelepți într-un sens pro­fund, de cele mai multe ori super­stițioși, care sunt încred­ințați că Grațian este un pri­culici ce le amenință vitele și a cărui bunăvoință tre­buie câști­gată prin gen­eroase don­ații de ali­mente. Grațian e conș­tient de imag­inea sa și o uti­lizează cu îndemânare și vicle­nie pen­tru a‑și asigura traiul de pe urma unei comu­nități care refuză de fapt să‑l adopte și să‑l inte­greze. Renunțând să mai spere în aparte­nența la o comu­ni­tate, sin­gura iluzie pe care și‑o mai poate sieși furniza este aceea a unei admi­rații tar­dive, even­tual pos­tume: “și-atunci o să zică toți, no, Grațian îi mare și tare”.

asta-eAl doilea film con­tinuă povestea pe un alt palier, acela al unei întregi comu­nități aflate în izo­lare. Sulina – poarta com­er­cială a Europei, numită în tre­cut Europo­lis – este scena pe care se perindă per­son­ajele din Asta e. Imag­inile au o forță spe­cială, accen­tu­ată de anotim­pul în care a fost fil­mat – iarna – când frun­zele cad și lasă ochiul să vadă din­colo de șabloanele tur­is­tice uzuale, după cum spune chiar regi­zorul. Un oraș descris prin câteva per­son­aje pestrițe, cu păcatele și para­dox­urile lor, din­tre care se dis­tinge mai clar Pal – un indi­vid fără vârstă, cu înfățișare de vagabond și cu o retorică incred­i­bil de coer­entă: “Delta schimbă omul foarte mult, să știi. Aici este o civ­i­liza­ție foarte redusă. De exem­plu: omul trăiește în sin­gură­tate și omul, obligat, se mărginește la ceea ce vede: stuf, papură, apă și-altceva nimic. Este legea naturii. Și natura te învață cum să trăiești. Nu mai simți nevoia prezenței unui alt om, ești învățat sin­gur, așa… Și, sigur că se săl­băticește într-un fel. Într-un moment dat aproape că își dă seama că nu mai are nevoie de relații cu nimeni, își dă seama că e un om mai săl­batic ca… cum era înainte. Asta este, în primul rând.”

costica-arhirPodul de flori face urmă­torul pas către finalul poveștii, mutând povestea la scara unui popor – moldovenii de peste Prut. Nici români, nici ruși, veșnic oscilând între aceste două iden­tități, dar neasumându-și defin­i­tiv și explicit nici una din­tre ele, basarabenii sunt reprezen­tați sim­bolic prin familia Arhir, în care capul fam­i­liei – Cos­tică Arhir — se luptă să-și crească cei trei copii și să umple absența mamei ple­cate la muncă în Italia cu mai mult de trei ani în urmă. Con­trar stilu­lui de viață rural moldove­nesc, care atribuie cu strictețe anu­mite îndelet­ni­ciri doar femeii, Cos­tică tre­buie să îndeplin­ească sarcini care îi vădesc neîn­demânarea, dar și deter­minarea de a face ceea ce se cuvine: curățe­nia în casă, frămân­tatul pâinii, ale­sul fasolei, tămâierea mormintelor în primă­vară. Per­son­ajul absent, dar sub­înțe­les tot tim­pul – mama – sug­erează exo­dul unei întregi pop­u­lații care își caută norocul aiurea, fără însă să-și aban­doneze visul de acasă, pe care Cos­tică Arhir i‑l repetă mez­in­u­lui: plata datori­ilor, schim­barea școlii copi­ilor cu una mai bună și pref­ac­erea casei. Deo­cam­dată doar în parte real­izat, împlinirea visu­lui se amână mereu, ca un ori­zont pe care ai vrea să‑l atingi. O parabolă despre un întreg popor care a fost împins de isto­rie ba la mar­ginea României, ba la mar­ginea Rusiei. Peste sat tronează o sta­tuie dis­pro­porțion­ată a lui Lenin, care con­tem­plă din impla­ca­bilul met­alu­lui dis­trugerea spir­i­tu­ală pe care a adus‑o în urma tan­curilor elib­er­a­toare.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    "Podul cu flori" l‑am văzut acum mai mulţi ani la TIFF. Cred că aceea a fost şi pre­miera in RO.
    La întoarcere, l‑am felic­i­tat pe Thomas Ciulei, care, ală­turi de Alexan­dra Gulea, se afla în avionul Cluj-Bucureşti, pe ace­laşi rând cu mine.

    Felic­itări şi ţie. Mă bucur de fiecare dată când punctezi la capi­tolul cin­ema şi mai ales cin­ema româ­nesc.

    • Sorin Sfirlogea

      Relax, my dear. There's plenty of it where this came from. Adică mai am câteva filme de comen­tat 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu