Când vine vremea să tragi linie și să aduni, cum știi dacă viața ta a însemnat ceva? Care sunt semnele reușitei, care sunt realizările pe care le poți socoti cu plus în balanța vieții tale? Și, mai ales, cum afli care sunt împlinirile tale pe care ceilalți sunt dispuși să le recunoască și să le admire la tine? E atât de important ca succesul nostru să fie validat de ceilalți? Și dacă da, care sunt acei ceilalți a căror aprobare trebuie de fapt s‑o avem? Familia? Vecinii? Iar dacă ai păcate trecute, greșeli pe care le-ai făcut față de alții, cum poți să mai dobândești iertarea lor?
Pentru toate aceste întrebări Ion I. Ion (Victor Rebengiuc) trebuie să găsească răspuns. Resemnat cu ideea că bilanțul vieții lui e definitiv marcat de greșeala de a‑și turna propriul fiu la miliție pentru că voia să fugă din România anului ‘89, el își recapată miraculos speranțele de a‑și recupera sensul vieții atunci când află că a primit o medalie de onoare pentru niște fapte de arme din cel de-al doilea război mondial pe care el însuși nu și le amintește. Îndreptățirea decorației devine secundară atunci când observă că întreaga lui viață începe să se schimbe: soția îi vorbește după o tăcere de 6 ani, vecinii îl respectă, fiul din Canada acceptă să‑i vorbească și chiar să vină în vizită acasă. Dintr‑o dată totul capătă sens și valoare.
Răsturnarea situației prin retragerea medaliei pe motiv de confuzie de nume îl aduce în pragul disperării. El nu se luptă pentru semnificația decorației, ci pentru a‑și păstra iluzia unei vieți măcar parțial împlinite. Pentru asta recurge chiar și la a cumpăra o medalie în locul celei retrase cu forța – dar în contactul direct cu fiul său înțelege că de fapt, cel mai important lucru de care ar fi avut nevoie pentru a se simți împlinit, era respectul acestuia. Iar ceea ce primește este doar milă.
Ion I. Ion este simbolul unor oameni care s‑au adaptat comunismului, s‑au lăsat dresați și încolonați, convinși fiind că e definitiv și invincibil. Și-au sădit în comportament și atitudine valorile acelor vremuri și le-au etalat ca pe norme sociale firești și îndreptățite. Duplicitatea, delațiunea, minciuna au devenit instrumente de relaționare umană. Când revoluția din ‘89 a schimbat complet paradigmele societății, toți acești oameni s‑au trezit peste noapte inadecvați și respinși de societate, prea bătrâni ca să mai aibă timp să repare ceva din destinul lor, prea orgolioși ca să accepte că viața lor a fost o irosire. Privită în această cheie, prezența lui Ion Iliescu în film dobândește și alte semnificații, pe care probabil că el nu și le-ar fi dorit.
Ce-ți rămâne de făcut când – bătrân fiind — tragi linie și aduni, dar rezultatul e negativ? “Medalia de onoare” este o invitație la a medita asupra acestei întrebări, înainte de a fi prea târziu să‑i răspundem.
NB Am văzut filmul acum aproape un an. L‑am revăzut de curând și am fost surprins să observ câte detalii și nuanțe mi-au scăpat la prima vizionare.
10:01
Ha! Îţi semnalasem filmul ăsta atunci când a apărut.
In the mood for movies.
Ţi s‑au ascuţit simţurile şi sensibilităţile (adică, înţelesurile).
Ce‑i drept, le-ai cam antrenat în ultima vreme.
12:01
Păi atunci l‑am și văzut, doar că am tot amânat să scriu două vorbe despre el. Revăzându‑l, am înțeles mai multe…