Când vine vremea

Când vine vre­mea să tragi li­nie și să aduni, cum știi dacă viața ta a în­sem­nat ceva? Care sunt sem­nele re­u­și­tei, care sunt re­a­li­ză­rile pe care le poți so­coti cu plus în ba­lanța vie­ții tale? Și, mai ales, cum afli care sunt îm­pli­ni­rile tale pe care cei­lalți sunt dis­puși să le re­cu­noască și să le ad­mire la tine? E atât de im­por­tant ca suc­ce­sul nos­tru să fie va­li­dat de cei­lalți? Și dacă da, care sunt acei cei­lalți a că­ror apro­bare tre­buie de fapt s‑o avem? Fa­mi­lia? Ve­ci­nii? Iar dacă ai pă­cate tre­cute, gre­șeli pe care le-ai fă­cut față de al­ții, cum poți să mai do­bân­dești ier­ta­rea lor?

Pen­tru toate aceste în­tre­bări Ion I. Ion (Vic­tor Re­ben­giuc) tre­buie să gă­sească răs­puns. Re­sem­nat cu ideea că bi­lan­țul vie­ții lui e de­fi­ni­tiv mar­cat de gre­șe­ala de a‑și turna pro­priul fiu la mi­li­ție pen­tru că voia să fugă din Ro­mâ­nia anu­lui ‘89, el își re­ca­pată mi­ra­cu­los spe­ran­țele de a‑și re­cu­pera sen­sul vie­ții atunci când află că a pri­mit o me­da­lie de onoare pen­tru niște fapte de arme din cel de-al doi­lea răz­boi mondial pe care el în­suși nu și le amin­tește. În­drep­tă­ți­rea de­co­ra­ției de­vine se­cun­dară atunci când ob­servă că în­treaga lui viață în­cepe să se schimbe: so­ția îi vor­bește după o tă­cere de 6 ani, ve­ci­nii îl res­pectă, fiul din Can­ada ac­ceptă să‑i vor­bească și chiar să vină în vi­zită acasă. Dintr‑o dată to­tul ca­pătă sens și valoare.

Răs­tur­na­rea si­tu­a­ției prin re­tra­ge­rea me­da­liei pe mo­tiv de con­fu­zie de nume îl aduce în pra­gul dis­pe­ră­rii. El nu se luptă pen­tru sem­ni­fi­ca­ția de­co­ra­ției, ci pen­tru a‑și păs­tra ilu­zia unei vieți mă­car par­țial îm­pli­nite. Pen­tru asta re­curge chiar și la a cum­păra o me­da­lie în lo­cul ce­lei re­trase cu forța – dar în con­tac­tul di­rect cu fiul său în­țe­lege că de fapt, cel mai im­por­tant lu­cru de care ar fi avut ne­voie pen­tru a se simți îm­pli­nit, era res­pec­tul aces­tuia. Iar ceea ce pri­mește este doar milă.

Ion I. Ion este sim­bo­lul unor oa­meni care s‑au adap­tat co­mu­nis­mu­lui, s‑au lă­sat dre­sați și în­co­lo­nați, con­vinși fi­ind că e de­fi­ni­tiv și in­vin­ci­bil. Și-au să­dit în com­por­ta­ment și ati­tu­dine va­lo­rile ace­lor vre­muri și le-au eta­lat ca pe norme so­ci­ale fi­rești și în­drep­tă­țite. Du­pli­ci­ta­tea, de­la­țiu­nea, min­ciuna au de­ve­nit in­stru­mente de re­la­țio­nare umană. Când re­vo­lu­ția din ‘89 a schim­bat com­plet pa­ra­dig­mele so­ci­e­tă­ții, toți acești oa­meni s‑au tre­zit peste noapte in­a­dec­vați și res­pinși de so­ci­e­tate, prea bă­trâni ca să mai aibă timp să re­pare ceva din des­ti­nul lor, prea or­go­li­oși ca să ac­cepte că viața lor a fost o iro­sire. Pri­vită în această cheie, pre­zența lui Ion Ili­escu în film do­bân­dește și alte sem­ni­fi­ca­ții, pe care pro­ba­bil că el nu și le-ar fi dorit.

Ce-ți rămâne de fă­cut când – bă­trân fi­ind — tragi li­nie și aduni, dar re­zul­ta­tul e ne­ga­tiv? “Me­da­lia de onoare” este o in­vi­ta­ție la a me­dita asu­pra aces­tei în­tre­bări, îna­inte de a fi prea târ­ziu să‑i răspundem.

NB Am vă­zut fil­mul acum aproape un an. L‑am re­vă­zut de cu­rând și am fost sur­prins să ob­serv câte de­ta­lii și nu­anțe mi-au scă­pat la prima vizionare.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...