Dacă Facebook ar deveni realitate

Te-ai între­bat vre­o­dată cum ar fi dacă Facebook-ul ar deveni real­i­tate? Cum ar fi dacă ceea ce se întâm­plă vir­tual, pe paginile aces­tui site, s‑ar întâm­pla în real­i­tate? Eu mi-am pus între­barea și, ca să spun cin­stit, am rămas nițel con­fuzat de con­cluzii. Cred că toți am arăta nițel cam stra­niu, nu prin aspect, ci prin com­por­ta­ment. Hai să-ți zic de ce.

Pornim de la ideea că Face­book este o rețea de socializare. Adică un loc vir­tual unde poți să social­izezi cu pri­etenii și cunoșt­ințele tale. Unde poți să-ți faci pri­eteni noi și să par­ticipi la comu­nități vir­tuale gru­pate în jurul unor idei sau cauze comune. Ca să tre­cem de la vir­tual la real, să ne imag­inăm că există o cameră sufi­cient de mare în care să încapă toți cei cu care sun­tem conec­tați pe Face­book. Sau pe Google+, tot aia e. Toată lumea stă pe scaune, într-un cerc, fiecare poate să‑i vadă pe toți ceilalți. Și, mai ales, fiecare intră în cam­era asta pen­tru că vrea să fie în ea, nu pen­tru că l‑a obligat cineva sau ceva.

Ca și pe Face­book, adunarea asta de oameni nu are o agendă clară. Nu s‑a sta­bilit că dis­cutăm ceva anume. Pur și sim­plu ne-am adunat împre­ună. Acuma gândește-te că ai deschide dis­cuția spunând: “Ce părere aveți despre ce se întâm­plă în Piața Uni­ver­sității? Eu cred că protestele au început de la demisia lui Arafat, dar apoi s‑au ală­tu­rat tot felul de lume care are doleanțe foarte etero­gene”. Te-ai opri, aștep­tând de la ceilalți un răspuns, o reacție.

Unii te-ar privi și ar zâmbi larg, dând din cap apro­ba­tor. N‑ar zice nimic, doar ar aproba ges­tual: I like. Și prob­a­bil că te-ai gândi că sunt de acord cu ceea ce ai spus, dar nu e prea clar dacă sunt de acord cu toată afir­mația sau doar cu o parte a ei. Iar apro­barea asta zâm­bitoare nu-ți răspunde la între­barea pe care ai pus‑o. WTF? Ce vor să spună?

Alții nici nu te-ar băga în seamă pe moment. După un timp, în loc de răspuns, ți-ar întinde o poză cu copilul lor plin de lapte la gură. Sau cu pisica urcată pe un raft, dor­mind între cărți. Sau cu ei la mare, rân­jind voios cu burta plină de bere și o dom­nișoară cu aspect dubios ală­turi. Ți-ai pune între­barea dacă te-au auzit. Dacă măcar au fost atenți la ce ai spus. Și dacă nu, oare de ce? Nu‑i intere­sează subiec­tul? Nu sunt de acord cu tine?

Pe urmă ar fi alții care ți-ar prop­une să asculți o melodie. Sau să citești un banc. Fără nici un comen­tariu explica­tiv, fără nici o remarcă refer­i­toare la ce îți prop­une. Fără nici o legă­tură cu ceea ce ai între­bat sau afir­mat tu. Cam ca ăia care vin la che­furi și pun stăpânire pe com­puterul care asig­ură fun­dalul sonor, alegând melodi­ile care le plac lor, fără nici o pre­ocu­pare față de starea de spirit a celor­lalți. Te-ai întreba, de bună seamă, dacă oamenii ăștia știu că sunt la un eveni­ment de socializare. Unde socializarea pre­supune o min­imă inter­acți­une.

În fine, ar mai fi unii care ar sta ca niște momâi și n‑ar zice nimic. Nu zâmbesc, nu aprobă din cap, nu-ți dau poze, nu propun nici măcar un fil­muleț stu­pid. Doar stau. Ca‑n gluma cu baciul care se spri­jină în bâtă: “- ce faci, bade? șezi și cugeți? –nu, numa’ șed.”.

Fac pariu că n‑o să treacă mult timp până când o să te întrebi ce se întâm­plă cu adunarea asta. Ce lipsește? De ce sunt oamenii ăștia în aceeași cameră? Că doar ei au ales să fie împre­ună, nu i‑a forțat nimeni. Atunci de ce n‑au nimic să-și spună unul altuia?

Cam așa cred că ar arăta Facebook-ul dacă ar deveni real­i­tate. Noroc că asta nu se poate întâm­pla. Vă aștept cu Like-urile. Bune ar fi și o poză sau o melodie, ceva. Mulțumesc antic­i­pat.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. adrian

    Pri­etene,
    Nu esti nor­mal si asta e bine.
    Daca ai fi tras si con­cluzia era ca un banc tare, dar cu expli­catii.

    Ciao

    • Sorin Sfirlogea

      Nu știu de unde sun­tem pri­eteni, că eu pe Face­book nu te-am văzut 😀

      Partea cu expli­cați­ile îți spun eu cum e: o să fac blogul tot mai crip­tic și mai mis­te­rios, atrag citi­tori și pe urmă încep să fac bani — vrei expli­cații, platești cu card de credit sau cu Pay­Pal…

      INGe­nios, nu?

  2. Alice

    Te dez­pri­eteneşti. Cu cei care n‑au reacţie, cu cei care nu pro­duc conţinut, cu cei care te agasează cu horo­scopul sau cu jocul. Te dez­pri­eteneşti cu cei ce nu împărtăşeşc. Dacă îţi per­miţi să renunţi la "cer­cul larg de pri­eteni". Te dez­pri­eteneşti. Dacă crezi că nimic nu‑i mişcă şi nimic nu‑i intere­sează. Dar e atâta "tol­er­anţă" pe face­book. Ei sunt tol­er­aţi şi rămân să fiinţeze în cer­cul tău extins de pri­eteni.
    Mi‑e frică să mă gân­desc cum e în real­i­tate.

    • Sorin Sfirlogea

      Cum să te dez­pri­etenești, că rănești sen­ti­mentele și te alegi cu eticheta de nes­imțit?!? Serios, cei care dau Like mi-aș dori să-mi zică și mie ce le‑a pla­cut și de ce. Și ce nu le‑a plă­cut.

      Cât despre real­i­tate, mă tem că ea — așa cum o știam noi — tinde să nu mai existe. Vir­tu­al­is­mul e noul real­ism. Nasol!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu