Acum pa­tru ani și ju­mă­tate, când am scris pri­mul ar­ti­col, nu m‑am gân­dit prea mult la so­cial me­dia. În sen­sul că nu m‑am gân­dit de­loc. Nici nu cred că au­zi­sem ter­me­nul la vre­mea aia și n‑am de gând s‑o fac pe fi­ro­sco­sul spu­nând că “am in­trat în me­dia pen­tru a‑mi ex­pune opi­ni­ile”, bla, bla, bla. Aveam ceva de po­ves­tit și mi s‑a pă­rut că e ni­me­rit să scriu aici, ca să îmi aduc aminte și mai târ­ziu des­pre în­tâm­plă­rile din viața mea. Mult mai târ­ziu am ob­ser­vat am­ploa­rea fe­no­me­nu­lui și fap­tul că blo­gu­rile au de­ve­nit o sursă al­ter­na­tivă de in­for­ma­ție, pe care nu pu­țini o uti­li­zează zi de zi. Atunci am în­ce­put să re­a­li­zez două lu­cruri: că mass-me­dia își pierde trep­tat im­por­tanța so­ci­ală și că oa­me­nii simt ne­voia de mai multă co­mu­ni­care. Cred și acum că aceste două idei rămân va­la­bile, dar cu anu­mite nu­anțe.

Că mass-me­dia își pierde im­por­tanța so­ci­ală e doar par­țial ade­vă­rat. Presa scrisă se în­dreaptă spre dis­pa­ri­ție în fa­voa­rea pre­sei on-line. Pro­ba­bil că în cu­rând n‑o să mai ve­dem prea multe ziare și re­viste. Te­le­vi­ziu­nea con­ti­nuă însă să fie în top, e parte a vie­ții noas­tre co­ti­diene și nu prea pare să dea îna­poi. Ca să-și men­țină po­zi­ția în aten­ția noas­tră re­curge tot mai mult la sen­zațio­nal, la re­a­lity show. Din­colo de sti­clă nu mai sunt ac­tori, nu mai sunt cân­tă­reți, nu mai sunt re­gi­zori. Sun­tem tot noi. Și fas­ci­na­ția noas­tră nar­ci­sistă pare nesfâr­șită.

Cu toate as­tea mass-me­dia își pierde trep­tat cre­di­bi­li­ta­tea. Fap­tul că în spa­tele ce­lui care ne spune po­ves­tea este ci­neva care îi șop­tește pe care să ne‑o spună și cu ce cu­vinte, pen­tru ca el să ob­țină mai multe vo­turi și pro­fit, ne dă fri­soane tot mai mul­tora. Într-un fel asta ne-am do­rit de la so­cial me­dia: o in­for­ma­ție ne­con­tro­lată po­li­tic și co­mer­cial, li­beră să cir­cule în­tre noi pen­tru a ne dez­vă­lui ade­vă­rul, în mă­sura în care sun­tem ca­pa­bili să‑l des­co­pe­rim și dis­puși să‑l cu­noaș­tem. Din ne­fe­ri­cire lă­co­mia nu doarme nici ea – a în­țe­les că po­lul de pu­tere se mută și că se for­mează o clasă in­ter­net-ctu­ală, pe care nu o con­tro­lează ni­meni, dar care tinde să de­vină for­ma­toare de opi­nie. Pros­ti­mea de rând stă li­pită de re­cla­mele de la te­le­vi­zor, dar cu ăș­tia care se ocupă de so­cial me­dia ce fa­cem?

Așa au apă­rut re­cla­mele din re­țe­lele de so­ci­a­li­zare și ide­ile de a face bani din blog – vine un pro­du­că­tor și te plă­tește să la­uzi, di­rect sau in­di­rect, pro­du­sele lui. Mai me­reu se ada­ugă și o așa zisă com­po­nentă be­ne­fică, cum ar fi spon­so­ri­za­rea unor cur­suri pen­tru co­pii sau pen­tru per­soane cu di­za­bi­li­tăți, ca­uze la care oa­me­nii aderă aproape ne­con­di­țio­nat. La pa­chet li se ser­vește și nu­mele bran­du­lui, ca să le in­tre bine în cap: bran­dul X este bun și dar­nic – cum­pără acum și pri­mești 15% di­sco­unt. Pen­tru că esența so­ci­e­tă­ții de con­sum nu con­stă în cât chel­tu­iești pe un pro­dus, ci cât eco­no­mi­sești dacă‑l cum­peri ACUM. În­cet, dar si­gur, mo­de­lul de co­mu­ni­care di­ri­jată de pe mass-me­dia se mută și în so­cial-me­dia, iar criza cre­di­bi­li­tă­ții va lovi și aici. N‑o să ne mai cre­dem în­tre noi, pen­tru că ne vom sus­pecta că în spa­tele fi­e­că­ruia din­tre noi e o com­pa­nie care ne dic­tează opi­ni­ile. In­ter­net-ctu­a­li­ta­tea, hé­las, trece și ea prin sto­mac.

Ne­voia de co­mu­ni­care a cres­cut – e ade­vă­rat – dar mai ales ne­voia de co­mu­ni­care uni­di­rec­țio­nală, ego­cen­trică. Fi­e­care din­tre noi do­rește să se ex­prime, dar e mai pu­țin dis­pus să as­culte. So­cial me­dia ne dă po­si­bi­li­ta­tea asta. Pe Fa­ce­book poți să in­tri într‑o co­mu­ni­tate for­mată din oa­meni pe care îi alegi chiar tu (și te ac­ceptă și ei), după care pen­tru foarte mulți con­ti­nu­a­rea este au­tistă – pos­tezi fil­mu­lețe, poze, jo­curi, link-uri care îți trec prin fața ochi­lor, în­tâm­plă­tor sau nu. Ter­me­nul uti­li­zat este sha­ring — eu însă îl con­test: asta nu e par­ta­jare, este spa­ghetti. Este într‑o anu­mită mă­sură o formă de des­con­si­de­rare, o de­cla­ra­ție des­tul de ex­pli­cită: nu-mi pasă la ce te gân­dești, ce te frământă, ce în­gri­jo­rări sau bu­cu­rii ai – eu am o listă de ches­tii care mă in­te­re­sează și o să ți le vâr pe gât, in­di­fe­rent ce crezi tu des­pre ele.

Poate că asta se în­tâm­plă din ca­uza ex­ce­su­lui de uni­di­rec­țio­na­li­tate in­versă care s‑a ma­ni­fes­tat în tre­cut: până acum me­dia vorbea/scria și noi pu­team doar asculta/citi. Lu­mea s‑o fi să­tu­rat să i se ser­vească in­for­ma­ție în for­mate pre­de­fi­nite și pe teme pres­ta­bi­lite. E ne­voie de mai multă di­ver­si­tate, de idei noi. Dar pă­rem să să­rim în cea­laltă ex­tremă, aceea a lo­go­reei ge­ne­ra­li­zate. Chiar și di­a­lo­gu­rile – co­men­ta­ri­ile pe blo­guri – sunt uni­di­rec­țio­nale, ni­meni nu se stră­duie să con­tri­buie la dis­cu­ție în mod con­struc­tiv, ci să-și afirme opi­nia pro­prie cu cât mai multă ve­he­mență. Ur­mă­resc di­verse blo­guri, mai pro­fe­si­o­niste sau nu și ob­serv ace­eași pro­blemă: ade­sea co­men­ta­ri­ile nu sunt con­tri­bu­ții la dis­cu­ție, în sens apro­ba­tor sau cri­tic, ci ar­ti­cole de sine stă­tă­toare. Am vă­zut de pildă per­soane care și-au fă­cut pro­priul blog pa­ra­zi­tând un al­tul, mult mai vi­zi­tat și mai fai­mos. Stau acolo de di­mi­neața până seara și orice scrie ci­neva, hop și ei cu “co­men­ta­riul”. Ce me­todă bună de a‑ți pro­mova pro­pri­ile te­o­rii, pa­ra­zi­tis­mul prin co­men­ta­rii!

Se spune că există trei faze ale be­ției. Prima e cea în care, pe rând, fi­e­care vor­bește și cei­lalți îl as­cultă. Ni­meni nu e beat, nici mă­car ame­țit, dar la un mo­ment dat de­vine plic­ti­si­tor, pen­tru că nu prea poți in­flu­ența cur­sul dis­cu­ției spre zo­nele care te in­te­re­sează cu ade­vă­rat. Așa că în a doua fază se con­sti­tuie gru­puri care vor­besc fi­e­care alt­ceva. E faza aia mișto când nu te-ai îm­bă­tat, însă ți-ai de­pă­sit inhi­bi­ți­ile și ai chef să po­ves­tești și să as­culți des­pre anu­mite su­biecte, care te in­te­re­sează. Iden­ti­fici sau con­sti­tui un grup in­te­re­sant din punc­tul tău de ve­dere. Ești în vervă, ai idei, ai con­ver­sa­ția la tine. A treia fază este cea în care lu­mea s‑a pi­lit bine de tot, toți vor­besc și nu mai as­cultă ni­meni. Nu mai con­tează ce spui, ori­cum ni­meni nu te bagă în seamă și, dacă to­tuși vei trezi vreun in­te­res, se vor găsi des­tui să te con­tra­zică zgo­mo­tos, chiar dacă ha­bar n‑au la ce te re­feri. Dis­cu­ți­ile de­vi­ază abe­rant de la un su­biect la al­tul, până când, ră­puși de bă­u­tură, par­ti­ci­pan­ții co­lap­sează cu na­su­rile în frip­tura rece.

Cum naiba a ajuns so­cial me­dia de la prima fază di­rect la a treia? Faza aia mișto, a doua, când s‑a în­tâm­plat?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. joyflint

    In­e­ga­li­ta­tile se com­bina.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.