Sacoșa, ca articol de haute‐couture

Un pri­e­ten de‐al meu – nu‐i spun numele pen­tru că n‐am apro­ba­rea lui – mi‐a poves­tit acum vreo doi ani o întâm­plare per­so­nală nemai­po­me­nită. În seara asta mi‐am amintit‐o și am râs de unul sin­gur vreo zece minute. E drept, eu mai fac crize de‐astea de râs, când găsesc că o ches­tie este ire­zis­ti­bil de hilară, dar cred că asta chiar e hai­oasă rău. Nu mai știu chiar toate deta­li­ile auten­tice, dar esența isto­ri­oa­rei sună cam așa:

Ami­cul meu era elev de școală, pe la vâr­sta ingrată în care băie­ți­lor începe să li se pară că fetele sunt tot mai inte­re­sante. Mama lui, femeie gos­po­dină din cate­go­ria celor cu care azi nu ne mai putem însura din cauză de dis­pa­ri­ție, știa un pic de cro­i­to­rie și avea și mașină de cusut. Motiv pen­tru care, ca să mai eco­no­mi­sească un ban, manu­fac­tura pen­tru copiii pro­pri­e­tate per­so­nală ves­ti­men­ta­ția mai sim­plă, cum ar fi de pildă pan­ta­lo­nii. Știu cum vine treaba asta, pen­tru că și mama mea cocheta cu haute‐couture‐ul: avea tipare de pan­ta­loni din Burda, pe care le expe­ri­menta pe mine și ajun­geam să umblu cu pan­ta­lo­nii intrați în fund și cra­cii mai scurți cu vreo juma de palmă decât ar fi tre­buit. Dar mamei îi plă­cea cum îmi vin. Să reve­nim, că nu dis­cu­tăm trau­mele mele ves­ti­men­tare.

Con­sta­tând că băi­a­tu­lui dum­neaei i‐ar face tre­bu­ință o pere­che nouă de pan­ta­loni, mama ami­cu­lui meu a mers cu el la pră­vă­lia de metraje și au ales împre­ună un doc numai bun de pur­tat peste chi­loți. A cum­pă­rat femeia mate­ri­a­lul, a mers acasă și s‐a apu­cat de pan­ta­loni. Acuma, ca să pri­ce­peți exact, se pare că mate­ri­a­lul nu era chiar unul foarte tri­vial. Avea, așa, un “je ne sais quoi” al lui, care‐l făcea remar­ca­bil pen­tru ochiul pri­vi­to­ru­lui. Ceea ce era de bine, con­form decla­ra­ți­i­lor pri­e­te­nu­lui meu. Mama lui a făcut pan­ta­lo­nii și s‐a bucu­rat să con­state că a cal­cu­lat bine cât mate­rial tre­buia. Ba chiar cal­cu­lase un pic prea bine, pen­tru că a mai rămas o bucată în plus.

După vreo săp­tămână sau mai mult – aici mă încurc că nu mai știu pre­cis deta­li­ile, noroc că nu‐s impor­tante – mama ami­cu­lui îi spune: ia, hai până în piață să mă ajuți să car car­to­fii și ce‐om mai cum­păra. Entu­zi­as­mul pri­e­te­nu­lui meu la auzul aces­tei invi­ta­ții este greu de des­cris. Ca să vă faceți o idee, gândiți‐vă ce sim­țeați în copi­lă­rie când mer­geați cu mamele voas­tre în piață: sen­ti­men­tul ăla de nerăb­dare și bucu­rie de a te întoarce cu niște sacoșe grele de rodul pămân­tu­lui, din care iese gra­țios coada cepei, legănându‐se în rit­mul pași­lor. Ei?!? Acu’ înțe­le­geți? De bună seamă însă că o mamă nu poate fi refu­zată, deci ami­cul se îmbracă cu pan­ta­lo­nii cei noi – ca să‐i plimbe puțin și să vadă reac­ția popo­ru­lui la așa mân­drețe de nădragi – și pur­cede spre piață. Cum­pără mama o legă­tură de pătru­n­jel, una de mărar, uite și niște roșii – dar în final au ajuns la piesa de rezis­tență: car­to­fii. Nenea țăra­nul a umplut tasul cu tuber­culi, i‐a cân­tă­rit și a între­bat din ochi: în ce‐i punem? Mama a băgat mâna în geanta ei de mamă, din alea încă­pă­toare și cu un sin­gur com­par­ti­ment, de unde a scos o sacoșă nou‐nouță, numai bună pen­tru car­tofi.

Așa a aflat pri­e­te­nul meu la ce poate fi folo­sită o bucată de doc cu “je ne sais quoi”, rămasă de la cro­iul unor pan­ta­loni. Evi­dent, plasa cu car­tofi – soră gea­mănă cu pan­ta­lo­nii lui – a tre­buit s‐o care până acasă, sub pri­vi­rile admi­ra­tive ale tutu­ror. El sus­ține că nici­o­dată n‐a mai fost asor­tat într‐un mod atât de rafi­nat. Îl cred.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. joyflint

    Era un excen­tric cu o mama feri­cita.

  2. Laci

    Maes­tre esti citit, eva­luat, adju­de­cat etc. in mod constant…doar ca unii sun­tem mai rusi­nosi cu "like"-urile.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu