Sacoșa, ca articol de haute-couture

Un pri­eten de-al meu — nu‑i spun numele pen­tru că n‑am apro­barea lui — mi‑a povestit acum vreo doi ani o întâm­plare per­son­ală nemaipomenită. În seara asta mi-am amintit‑o și am râs de unul sin­gur vreo zece minute. E drept, eu mai fac crize de-astea de râs, când găs­esc că o chestie este irezistibil de hilară, dar cred că asta chiar e haioasă rău. Nu mai știu chiar toate detali­ile aut­en­tice, dar esența isto­rioarei sună cam așa:

Amicul meu era elev de școală, pe la vârsta ingrată în care băieților începe să li se pară că fetele sunt tot mai intere­sante. Mama lui, femeie gospod­ină din cat­e­go­ria celor cu care azi nu ne mai putem însura din cauză de dis­par­iție, știa un pic de croito­rie și avea și mașină de cusut. Motiv pen­tru care, ca să mai economisească un ban, man­u­fac­tura pen­tru copiii pro­pri­etate per­son­ală ves­ti­men­tația mai sim­plă, cum ar fi de pildă pan­talonii. Știu cum vine tre­aba asta, pen­tru că și mama mea cocheta cu haute-couture-ul: avea tipare de pan­taloni din Burda, pe care le exper­i­menta pe mine și ajungeam să umblu cu pan­talonii intrați în fund și cracii mai scurți cu vreo juma de palmă decât ar fi tre­buit. Dar mamei îi plăcea cum îmi vin. Să revenim, că nu dis­cutăm traumele mele ves­ti­mentare.

Con­statând că băiat­u­lui dum­neaei i‑ar face tre­buință o pereche nouă de pan­taloni, mama amicu­lui meu a mers cu el la prăvălia de metraje și au ales împre­ună un doc numai bun de pur­tat peste chiloți. A cumpărat femeia mate­ri­alul, a mers acasă și s‑a apu­cat de pan­taloni. Acuma, ca să pri­cepeți exact, se pare că mate­ri­alul nu era chiar unul foarte triv­ial. Avea, așa, un “je ne sais quoi” al lui, care‑l făcea remar­ca­bil pen­tru ochiul priv­i­toru­lui. Ceea ce era de bine, con­form declar­ați­ilor pri­etenu­lui meu. Mama lui a făcut pan­talonii și s‑a bucu­rat să con­state că a cal­cu­lat bine cât mate­r­ial tre­buia. Ba chiar cal­cu­lase un pic prea bine, pen­tru că a mai rămas o bucată în plus.

După vreo săp­tămână sau mai mult – aici mă încurc că nu mai știu pre­cis detali­ile, noroc că nu‑s impor­tante – mama amicu­lui îi spune: ia, hai până în piață să mă ajuți să car cartofii și ce-om mai cumpăra. Entuzi­as­mul pri­etenu­lui meu la auzul aces­tei invi­tații este greu de descris. Ca să vă faceți o idee, gândiți-vă ce simțeați în copilărie când mergeați cu mamele voas­tre în piață: sen­ti­men­tul ăla de nerăb­dare și bucurie de a te întoarce cu niște sacoșe grele de rodul pămân­tu­lui, din care iese grațios coada cepei, legănându-se în rit­mul pașilor. Ei?!? Acu’ înțelegeți? De bună seamă însă că o mamă nu poate fi refuzată, deci amicul se îmbracă cu pan­talonii cei noi — ca să‑i plimbe puțin și să vadă reacția poporu­lui la așa mân­drețe de nădragi – și purcede spre piață. Cumpără mama o legă­tură de pătrun­jel, una de mărar, uite și niște roșii – dar în final au ajuns la piesa de rezis­tență: cartofii. Nenea țăranul a umplut tasul cu tuber­culi, i‑a cân­tărit și a între­bat din ochi: în ce‑i punem? Mama a băgat mâna în geanta ei de mamă, din alea încăpă­toare și cu un sin­gur com­par­ti­ment, de unde a scos o sacoșă nou-nouță, numai bună pen­tru cartofi.

Așa a aflat pri­etenul meu la ce poate fi folosită o bucată de doc cu “je ne sais quoi”, rămasă de la croiul unor pan­taloni. Evi­dent, plasa cu cartofi — soră geamănă cu pan­talonii lui — a tre­buit s‑o care până acasă, sub privir­ile admi­ra­tive ale tuturor. El susține că nicio­dată n‑a mai fost asor­tat într-un mod atât de rafi­nat. Îl cred.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. joyflint

    Era un excen­tric cu o mama fericita.

  2. Laci

    Maestre esti citit, eval­uat, adjude­cat etc. in mod constant…doar ca unii sun­tem mai rusi­nosi cu "like"-urile.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu