Un prieten de-al meu — nu‑i spun numele pentru că n‑am aprobarea lui — mi‑a povestit acum vreo doi ani o întâmplare personală nemaipomenită. În seara asta mi-am amintit‑o și am râs de unul singur vreo zece minute. E drept, eu mai fac crize de-astea de râs, când găsesc că o chestie este irezistibil de hilară, dar cred că asta chiar e haioasă rău. Nu mai știu chiar toate detaliile autentice, dar esența istorioarei sună cam așa:
Amicul meu era elev de școală, pe la vârsta ingrată în care băieților începe să li se pară că fetele sunt tot mai interesante. Mama lui, femeie gospodină din categoria celor cu care azi nu ne mai putem însura din cauză de dispariție, știa un pic de croitorie și avea și mașină de cusut. Motiv pentru care, ca să mai economisească un ban, manufactura pentru copiii proprietate personală vestimentația mai simplă, cum ar fi de pildă pantalonii. Știu cum vine treaba asta, pentru că și mama mea cocheta cu haute-couture-ul: avea tipare de pantaloni din Burda, pe care le experimenta pe mine și ajungeam să umblu cu pantalonii intrați în fund și cracii mai scurți cu vreo juma de palmă decât ar fi trebuit. Dar mamei îi plăcea cum îmi vin. Să revenim, că nu discutăm traumele mele vestimentare.
Constatând că băiatului dumneaei i‑ar face trebuință o pereche nouă de pantaloni, mama amicului meu a mers cu el la prăvălia de metraje și au ales împreună un doc numai bun de purtat peste chiloți. A cumpărat femeia materialul, a mers acasă și s‑a apucat de pantaloni. Acuma, ca să pricepeți exact, se pare că materialul nu era chiar unul foarte trivial. Avea, așa, un “je ne sais quoi” al lui, care‑l făcea remarcabil pentru ochiul privitorului. Ceea ce era de bine, conform declarațiilor prietenului meu. Mama lui a făcut pantalonii și s‑a bucurat să constate că a calculat bine cât material trebuia. Ba chiar calculase un pic prea bine, pentru că a mai rămas o bucată în plus.
După vreo săptămână sau mai mult – aici mă încurc că nu mai știu precis detaliile, noroc că nu‑s importante – mama amicului îi spune: ia, hai până în piață să mă ajuți să car cartofii și ce-om mai cumpăra. Entuziasmul prietenului meu la auzul acestei invitații este greu de descris. Ca să vă faceți o idee, gândiți-vă ce simțeați în copilărie când mergeați cu mamele voastre în piață: sentimentul ăla de nerăbdare și bucurie de a te întoarce cu niște sacoșe grele de rodul pământului, din care iese grațios coada cepei, legănându-se în ritmul pașilor. Ei?!? Acu’ înțelegeți? De bună seamă însă că o mamă nu poate fi refuzată, deci amicul se îmbracă cu pantalonii cei noi — ca să‑i plimbe puțin și să vadă reacția poporului la așa mândrețe de nădragi – și purcede spre piață. Cumpără mama o legătură de pătrunjel, una de mărar, uite și niște roșii – dar în final au ajuns la piesa de rezistență: cartofii. Nenea țăranul a umplut tasul cu tuberculi, i‑a cântărit și a întrebat din ochi: în ce‑i punem? Mama a băgat mâna în geanta ei de mamă, din alea încăpătoare și cu un singur compartiment, de unde a scos o sacoșă nou-nouță, numai bună pentru cartofi.
Așa a aflat prietenul meu la ce poate fi folosită o bucată de doc cu “je ne sais quoi”, rămasă de la croiul unor pantaloni. Evident, plasa cu cartofi — soră geamănă cu pantalonii lui — a trebuit s‑o care până acasă, sub privirile admirative ale tuturor. El susține că niciodată n‑a mai fost asortat într-un mod atât de rafinat. Îl cred.
20:02
Era un excentric cu o mama fericita.
1:01
Maestre esti citit, evaluat, adjudecat etc. in mod constant…doar ca unii suntem mai rusinosi cu “like”-urile.
7:01
Doamne ajută! Credeam că‑s ca Moise în pustie… 🙂