În seara asta am bântuit pe net de colo-colo, purtat probabil de ultimele rafale ale viscolului de afară, pe care l‑am sfidat stând nemișcat în casă. E adevărat că fiind “between jobs”, mi-am permis asta, altminteri trebuia să mă încolonez și eu în lungul șir de mașini care se străduie să intre și să iasă din oraș în fiecare dimineață. Și cum umblam eu așa, de colo-colo pe net, am dat peste un articol mai vechi din Kamikaze – Hanno Hofer, un tip foarte pitoresc, povestește un mozaic de întâmplări mai vechi și mai noi, cu un umor savuros. Toaleta de pe acoperiș, grădinarul care juca la Caritas, nea Vasile-dimineața-pe-răcoare și partenerul lui slab de prostată, contrabasul lipit cu Poxipol cu care tocmai i se cântase lui Jiri Menzel. Și, în final, neamțul care a cântat la muzicuță la microfonul gării Chitila, marcând astfel cel mai important moment din viața lui, pe care l‑a plătit cu o sticlă de whisky începută. Concluzia lui: România e cea mai mișto țară din lume.
Mi-am adus aminte că publicația Kamikaze (vedeți ce frumos am evitat cacofonia…) s‑a desprins din Academia Cațavencu și mi-am zis: ia, să vedem ce mai fac domnii de la Cațavencu! Pe drum m‑am nițel rătăcit și am ajuns la Cațavencii – altă ramură desprinsă din aceeași academie. Aici aflu că senatorul viermilor – Iulian Urban – pleacă din PDL, dar rămâne în Senat. Câtă dăruire! Curios cum sunt, am dat fuga pe blogul viermănos să aflu cum e cu demisia și m‑am lămurit pe deplin: i s‑a pus pata pe PDL, da’ nu pleacă din Senat pentru că trebuie să apere DNA și ANI. Doamne, ce ți‑e și cu conștiința asta…
Până la urmă am ajuns și la alma mater, Academia Cațavencu. Cu fericire am aflat că Hrușcă – însuflețit de cantitatea de zăpadă căzută – vrea să mai bage o șarjă de ler, iar Fuego a vorbit cu mă-sa să reia și ea împodobitul bradului. Cică acuma cumpără brazi artificiali de pe eBay, că ăia naturali nu se mai găsesc. Dacă veni vorba, am pentru Fuego o variantă rapidă de execuție. Nițel mai sus în pagina Academiei e o scrisoare a lu’ Marean către Oana, noul cuplu monden despre care se înghesuie toți să vorbească. Mă uit, mă minunez și mă întreb: ce dracu’ o fi găsit la ăsta? Vorba lui Dudu, prietenul și colegul meu de școală silvică, un moldovean hâtru din Huși: “apăi nici eu n‑oi fi rupt din stele, da’ aista‑i din cale-afară di urât”. M‑am gândit că juna tomnatecă o avea vreo dezmințire ceva – auzisem că ar avea un blog. L‑am găbuit rapid și-am aflat că nepoata lui Paul Niculescu-Mizil (fost secretar cu propaganda, fost viceprim ministru comunist) trăiește o întâmplare firească și minunată (aici nu pun link că nu vreau să apar la trackback-urile duduiei, nu vă fie lene, mai căutați-vă și singuri). Bineînțeles cu nimeni altul decât Marean Vanghelie. Mă uit la poze, mă frec la ochi, Marean tot acolo! Doamne, chipeș e! Doamna Oana zice că e și inteligent…
La televizor o domnișoară moderator de la Realitatea își dă duhul în direct încercând să înfiereze pe unii care n‑au deszăpezit la Șindrilița. Cică niște oameni stau acolo de ieri. Or fi stând. Cine i‑a trimis acolo? Tot ăla să‑i și scoată. Mașinile de deszăpezire de la Romprest au vrut să ajute la eliberarea DN1, da’ n‑aveau rovignetă. Și să vezi belea, sistemul ăsta nou cu camere de supraveghere nu te lasă să scapi fără amendă. Așa că s‑au dus frumos înapoi, au cumpărat rovignete și pe urmă au salvat națiunea de omăt. În timpul ăsta cică sunt 100 de inconștienți care continuă să behăie pe scările Teatrului Național împotriva lui Băsescu și a cui mai știu ei. Sunt doar nițel dezamăgiți că nu prea mai e presa de față, dar înțeleg și ei situația: reporterii s‑au dus acuma să ia interviuri cu ăia de mor prin mașinile înzăpezite. Asta face acum mai multe puncte de audiență.
România e un spectacol total și continuu. E imposibil să te plictisești în țara asta. Și mă gândeam că s‑ar putea să nu privim lucrurile astea din cel mai potrivit unghi: chiar ne dorim așa de mult o țară ca afară? Ne putem lipsi de umorul ăsta nesfârșit? Nu e oare suprema libertate aceea de a găsi oricând și pentru orice problemă o soluție originală? Ne putem abandona trăsătura noastră națională cea mai pregnantă – descurcărenia? Nu ar trebui oare să ne iubim țara pentru că este ceea ce este, în loc să o urâm că nu este ceea ce nu poate fi?
Cum spunea cineva pe un blog – îmi pare rău că n‑am salvat link-ul – dacă n‑o iubim pe România, așa proastă și curvă cum e, o să vină alții să ne‑o iubească. Pe‑o sticlă începută de whisky.
16:02
Multinationalele au adus lohn-ul. Acum bate foehn*-ul si am ramas in necazul nostru, asa cum eram. De la Caragiale am invatat hazul de necaz. Dar nu prea mai este cazul.
*este criza, pentru orice expertiza. (joyflint, Anul Caragiale)
16:02
Reforme.
21:02
Reforme… Asta înseamnă change management. Din experiența mea (și aș zice că am ceva) e cea mai grea activitate. În România nu am v azut încă un proces de schimbare complet reușit. Unele multinaționale au încercat așa ceva și singurii care au reușit ceva au fost cei care au impus schimbarea. Orice altă tehnică — negociere, educare, participare — au eșuat.
De aia zic: poate că avem hazul nostru, așa cum suntem. Poate schimbarea nu e domeniul nostru de expertiză. Poate că dacă ieșim din Caragiale nu mai avem nici un haz.
21:02
Trebuie.
21:02
Da, trebuie. Adică trebuie să recunosc că ai fost prea subtil pentru mine, nu mă prind unde bați în comentariile de mai sus… 🙂
Poate mă ajuți să (re)intru în discuție.
20:02
Ca sa ai, trebuie sa dai — ca sa dai, trebuie sa ai. La aceasta dilema, unii nu se pot gandi , actioneaza.