Cele mai sim­ple trei lu­cruri pe care orice om tre­buie să le aibă sunt apă, hrană și adă­post. Pe te­me­iul aces­tor trei pi­loni ai exis­ten­ței noas­tre ma­te­ri­ale se spri­jină toate ce­le­lalte ne­voi pe care un om le poate re­simți: ne­voia de si­gu­ranță, de dra­goste, de res­pect, de apre­ci­ere din par­tea ce­lor­lalți. Ori­care din­tre ele le în­de­păr­tezi, toate ce­le­lalte ne­voi de­vin se­cun­dare și ne­im­por­tante – nu mai con­tează că ești iu­bit, res­pec­tat și apre­ciat. Și poate că din cele trei lu­cruri fun­damen­tale de care atârnă exis­tența noas­tră ma­te­rială, mân­ca­rea este cea mai im­por­tantă. Într-un fel sau al­tul apa o gă­sești de la na­tură, chiar dacă asta te obligă să lo­cu­iești în pro­xi­mi­ta­tea ei. Adă­pos­tul îl poți clădi din ceea ce na­tura pune la dis­po­zi­ție: lut, pia­tră, lemn. Mân­ca­rea însă ne­ce­sită muncă, timp și no­roc. Dacă mâine ți s‑ar cere să su­pra­vie­țu­iești fără bani, te-ai gândi că apa și adă­pos­tul le poți cumva re­zolva. În­tre­ba­rea care te va mă­cina va fi: ce mă­nânci?

De la vâ­nă­tor-cu­le­gă­tor la agri­cul­tor, am ra­fi­nat tot mai mult me­to­dele de a pro­cesa și con­serva hrana, așa că am creat o uri­așă bază de in­for­ma­ții des­pre mân­care. În mod bi­zar am de­cis cumva că tot ce am în­vă­țat în mii de ani nu mai e util și am in­ven­tat mân­ca­rea in­dus­tri­ală. Ea în­cepe de pe câmp, unde cul­ti­văm pe su­pra­fețe imense plante mo­di­fi­cate ge­ne­tic, le stro­pim cu in­sec­ti­cide și fun­gi­cide chi­mice, le în­gră­șăm cu alte chi­mi­cale, le re­col­tăm și le pre­lu­crăm chi­mic. La pro­du­sele ast­fel re­zul­tate adă­u­găm hor­moni de creș­tere și an­ti­bi­o­tice și hră­nim ani­ma­lele pe care apoi le sa­cri­fi­căm, pen­tru a le mânca. Dar pen­tru ca ali­men­tele să stea cât mai mult neal­te­rate, le mai adă­u­găm în fi­nal alți com­puși chi­mici, me­niți să le păs­treze ape­ti­sante. În tot pro­ce­sul ăsta se cam pierde gus­tul și as­pec­tul, așa că adă­u­găm niște adi­tivi și vop­sele ali­men­tare – adică tot chi­mi­cale. Le con­ge­lăm în forme fru­moase, pu­nem un car­ton co­lo­rat și lu­cios dea­su­pra, și le pu­nem pe raf­tu­rile unui ma­ga­zin. Te­le­vi­ziu­nea și re­vis­tele ni le la­udă, ca să ni se facă poftă. Hi­per­mar­ke­tu­rile ni le oferă în pro­mo­ții, ca să ni se pară ac­ce­si­bile. În fine, sa­tis­fă­cuți, le con­su­măm. Pen­tru că nu mân­căm ali­mente, nu ne hră­nim, ci con­su­măm pro­duse. Și dacă ți se pare că eu exa­ge­rez, ca­ută car­tea lui Mi­chael Po­l­lan – The omnivore’s di­lemma, ca să te con­vingi că exact așa stau lu­cru­rile.

Cum am ajuns aici? De ce n‑am va­lo­ri­fi­cat can­ti­ta­tea imensă de cu­noș­tințe des­pre agri­cul­tura na­tu­rală? Ce ne‑a de­ter­mi­nat să in­ven­tăm me­to­dele in­dus­tri­ale de pro­du­cere a ali­men­te­lor? La toate aceste în­tre­bări există unul și ace­lași răs­puns: lă­co­mia. Goana după pro­fi­turi tot mai mari. Se câștiga din agri­cul­tură, dar nu în­de­a­juns de mult și, mai ales, nu din ce în ce mai mult. Exista o li­mită și li­mita era dată de vreme, de sămânță, de pri­ce­pe­rea agri­cul­to­ru­lui. Une­ori câști­gai mai mult, al­te­ori de­loc. In­dus­tria­li­za­rea era cel mai bun răs­puns pen­tru toate vi­sele de îna­vu­țire ale ce­lor la­comi.

Se spune tot mai des că o criză ali­men­tară s‑ar pu­tea pro­duce în anii care vin. Ni­meni nu știe dacă criza e aproape sau de­parte, dacă e re­ală sau în­chi­pu­ită. Ceea ce știm cu si­gu­ranță e că po­pu­la­ția glo­bu­lui crește într-un ritm ame­ți­tor și că fi­e­care om vrea cel pu­țin trei lu­cruri: apă, hrană și adă­post. Se spune că în aceste con­di­ții doar in­dus­tria­li­za­rea ali­men­ta­ției poate să ne asi­gure pro­duc­ti­vi­ta­tea ne­ce­sară pen­tru a sus­ține atâta amar de oa­meni. Că me­to­dele tra­di­țio­nale de agri­cul­tură nu pot face față, pen­tru că sunt prea de­pen­dente de climă, de evo­lu­ți­ile po­pu­la­ți­i­lor de in­secte, de bo­lile pro­duse de ciu­perci și alte peste. Și că de aceea in­dus­tria­li­za­rea hra­nei tre­buie să con­ti­nue, ba mai mult tre­buie ri­di­cate ba­ri­e­rele le­gi­sla­tive care obs­truc­țio­nează chi­mia din mar­șul ei glo­rios de a hrăni în­treaga pla­netă. Eu mă în­treb însă dacă nu cumva toc­mai această in­dus­tria­li­zare a ali­men­ta­ției a fă­cut po­si­bilă creș­te­rea po­pu­la­ției, fă­când hrana ac­ce­si­bilă în can­ti­tăți tot mai mari. Și că, pe cale de con­se­cință, dacă vom con­ti­nua să în­cu­ra­jăm ca­uza, vom în­cu­raja și efec­tul. Te-ai gân­dit vreo­dată la per­spec­tiva asta?

Ali­men­tele de azi ne otră­vesc lent. Pe­ri­co­lul nu este imi­nent, nu e nici o ur­gență. Sta­tis­ti­cile care ne spun că se în­mul­țesc ca­zu­rile de di­a­bet, de can­cer, de boli car­dio-vas­cu­lare sunt ci­fre care se re­feră la al­ții, nu la tine. Tu ești ok, poți să mă­nânci ham­bu­r­ge­rul, con­serva, sa­la­mul, sa­lata. Da, sunt ob­ți­nute in­dus­trial și sunt pline de chi­mi­cale, dar n‑o fi foc dacă le mă­nânci. Ți‑e foame. Și toate sunt gus­to­ase. Așa că mă­nâncă li­niș­tit, noi, cei din in­dus­tria ali­men­tară, nu dor­mim. Tu tre­buie doar să ai bani și să ni‑i dai nouă. Iar dacă chiar e o pro­blemă cu di­ges­tia, mergi la far­ma­cie. Acolo alte com­pa­nii abia te-aș­teaptă să-ți ofere an­ti­do­tul la otrava din ali­mente: me­di­ca­men­tele. Ai mân­cat mult de săr­bă­tori? Nu‑i bai, au me­di­ca­mente pen­tru sto­mac șî pen­tru fi­cat și pen­tru gaze și pen­tru co­les­te­rol și pen­tru co­lon. Pen­tru tot. Manâncă orice, li­niș­tit. Me­di­ca­mente sunt, căcă­lău. Tu tre­buie doar să ai bani și să li‑i dai lor.

În pe­i­sa­jul ăsta te­ri­fi­ant, mai răz­bate une­ori și câte o veste bună: Ja­mie Oli­ver a re­u­șit de unul sin­gur să de­ter­mine Mc­Do­nald să scoată din pro­ce­sul de pro­duc­ție o sub­stanță pe­ri­cu­loasă — hi­dra­tul de amo­niu. Bravo lui. E ex­trem de pu­țin prin com­pa­ra­tie cu lista de pro­bleme ale in­dus­triei ali­men­tare, dar e mai bine de­cât ni­mic.  Omul ăsta are tot res­pec­tul meu. De la puștiul sim­pa­tic care fă­cea o emi­siune TV des­pre gă­tit, până la pro­iec­tele în care s‑a an­ga­jat as­tăzi este o cale lungă pe care nu mulți o pot face fără să se pi­ardă. Ja­mie a re­u­șit până acum și mi-ar face plă­cere să pot să‑l spri­jin într-un fel sau al­tul, aici în Ro­mâ­nia. Cred că ro­mâ­nii au ne­voie și ei de o nouă edu­ca­ție des­pre hrană și ca­li­tă­țile ei.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. joyflint

    Con­su­ma­to­rul are drep­tul de op­tiune daca este edu­cat. Ar­ti­co­lul acesta — acest lu­cru il face.

    • Sorin Sfirlogea

      Așa este. Dar ne­voia de edu­care e in­fi­nit mai mare de­cât poate face acest ar­ti­col.

      • joyflint

        Este o ilus­trare re­u­sita la idee.

  2. Bogdan Avadanei

    Păi, aso­ci­indu-ne unor in­secte dă­u­nă­tori ai pă­du­rii, po­pu­la­ția umană este acum în plină “gra­da­ție”. Di­fe­rența e că me­diul fa­vo­ra­bil ni l‑am creat noi, nu ne‑a do­bo­rât ni­meni “ar­bo­rele” de ron­țăit. Atunci când “scoarța” bună și moale a în­ce­put să se ter­mine, am amestecat‑o cu “lemn” brut — mai pu­țin să­nă­tos, la care se adap­tează to­tuși ma­jo­ri­ta­tea, deși mor mai mulți și mai re­pede.
    În pă­dure pro­blema se so­lu­țio­nează prin mi­gra­rea că­tre un alt ar­bore, unul să­nă­tos, mai greu de ron­țăit, dacă nu se gă­sește unul bolnav/mort pe lângă. Noi oare o să des­co­pe­rim vreun alt “ar­bore” de pă­pat ?

    • Sorin Sfirlogea

      O să des­co­pe­rim pro­ba­bil o me­todă să ne re­du­cem noi ca nu­măr. Ne vom da în cap, bă­tându-ne pe ul­ti­mii “ar­bori”. Și ăia plini de E‑uri și chi­mi­cale.

  3. Alice

    Ci­neva zi­cea că am ajuns să avem mai multe haine în mo­men­tul când s‑a in­ven­tat ma­șina de spă­lat. Așa­dar, teh­no­lo­gia pro­duce mul­tul și mai mul­tul.

    • Sorin Sfirlogea

      Iar mai mul­tul este du­ș­ma­nul mul­tu­lui, făcându‑l me­reu ne­în­des­tu­lă­tor.

  4. Corina

    Toate se leaga in­tre ele: con­di­ti­ile cli­ma­tice si nu­ma­rul po­pu­la­tiei de­ter­mina in­dus­tria­li­za­rea, in­dus­tria­li­za­rea duce la cres­trea nu­ma­ru­lui po­pu­la­tie, asa cum spui si tu, si sunt con­vinsa ca si la in­rau­ta­ti­rea (schim­ba­rea) con­di­ti­i­lor cli­ma­tice. And so on…
    Mai mult, oam­neii nu mai sunt de­mult lu­cizi si au in­pre­sia ca “ro­bo­ti­za­rea” asta a vi­e­tii lor, din toate punc­tele de ve­dere, “ar­ti­fi­ci­a­li­za­rea” asta a tot si toate, este cu ade­va­rat vi­ata si ceea ce ar tre­bui sa fie?
    De exem­plu, cate din cu­nos­tin­tele tale, cand e vorba de co­pii si edu­ca­tia lor, vor­besc de­pre alt­ceva de­cat cur­suri, scoli, etc? Cata lume se mai gan­deste la edu­ca­tie psi­ho­lo­gica ade­va­rata, la a‑ti in­vata co­pi­lul sa tra­iasca din ex­pe­rien­tele tale, nu din carti.

    Stiu ca e off to­pic, intr-un fel, ceea ce spun re­fe­ri­tor la co­pii, nu­mai ca este exem­plul pe care il am acum cel mai preg­nant in minte, re­fe­ri­tor la acea “ar­ti­fi­ci­a­li­zare”, fal­si­fi­are a ceea ce oa­me­nii cred ca tra­iesc!
    Si atunci, de ce sa nu man­cam plas­ti­curi si chi­mi­cale?

    • Sorin Sfirlogea

      Nu e de­loc off to­pic, lu­cru­rile se leagă, pen­tru că fap­tul că auto­ma­ti­zăm și ro­bo­ti­zăm to­tul ne duce pe o spi­rală pe­ri­cu­loasă. Ne­ca­zul e că ge­ne­ra­ți­ile care vin tind să cre­adă că așa e nor­mal, pen­tru că prinși în vâr­te­jul su­pra­vie­țu­i­rii ui­tăm să le spu­nem cât de anor­mală e lu­mea în care tră­iesc. Ui­tăm să‑i în­vă­țăm nor­ma­li­ta­tea.

      Cât des­pre a trăi pro­pri­ile ex­pe­riențe, nu pot să dau de­cât un sin­gur exem­plu: pe ici-pe colo. Din pă­cate prea pu­țin…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.