Cele mai simple trei lucruri pe care orice om trebuie să le aibă sunt apă, hrană și adăpost. Pe temeiul acestor trei piloni ai existenței noastre materiale se sprijină toate celelalte nevoi pe care un om le poate resimți: nevoia de siguranță, de dragoste, de respect, de apreciere din partea celorlalți. Oricare dintre ele le îndepărtezi, toate celelalte nevoi devin secundare și neimportante – nu mai contează că ești iubit, respectat și apreciat. Și poate că din cele trei lucruri fundamentale de care atârnă existența noastră materială, mâncarea este cea mai importantă. Într-un fel sau altul apa o găsești de la natură, chiar dacă asta te obligă să locuiești în proximitatea ei. Adăpostul îl poți clădi din ceea ce natura pune la dispoziție: lut, piatră, lemn. Mâncarea însă necesită muncă, timp și noroc. Dacă mâine ți s‑ar cere să supraviețuiești fără bani, te-ai gândi că apa și adăpostul le poți cumva rezolva. Întrebarea care te va măcina va fi: ce mănânci?
De la vânător-culegător la agricultor, am rafinat tot mai mult metodele de a procesa și conserva hrana, așa că am creat o uriașă bază de informații despre mâncare. În mod bizar am decis cumva că tot ce am învățat în mii de ani nu mai e util și am inventat mâncarea industrială. Ea începe de pe câmp, unde cultivăm pe suprafețe imense plante modificate genetic, le stropim cu insecticide și fungicide chimice, le îngrășăm cu alte chimicale, le recoltăm și le prelucrăm chimic. La produsele astfel rezultate adăugăm hormoni de creștere și antibiotice și hrănim animalele pe care apoi le sacrificăm, pentru a le mânca. Dar pentru ca alimentele să stea cât mai mult nealterate, le mai adăugăm în final alți compuși chimici, meniți să le păstreze apetisante. În tot procesul ăsta se cam pierde gustul și aspectul, așa că adăugăm niște aditivi și vopsele alimentare – adică tot chimicale. Le congelăm în forme frumoase, punem un carton colorat și lucios deasupra, și le punem pe rafturile unui magazin. Televiziunea și revistele ni le laudă, ca să ni se facă poftă. Hipermarketurile ni le oferă în promoții, ca să ni se pară accesibile. În fine, satisfăcuți, le consumăm. Pentru că nu mâncăm alimente, nu ne hrănim, ci consumăm produse. Și dacă ți se pare că eu exagerez, caută cartea lui Michael Pollan – The omnivore’s dilemma, ca să te convingi că exact așa stau lucrurile.
Cum am ajuns aici? De ce n‑am valorificat cantitatea imensă de cunoștințe despre agricultura naturală? Ce ne‑a determinat să inventăm metodele industriale de producere a alimentelor? La toate aceste întrebări există unul și același răspuns: lăcomia. Goana după profituri tot mai mari. Se câștiga din agricultură, dar nu îndeajuns de mult și, mai ales, nu din ce în ce mai mult. Exista o limită și limita era dată de vreme, de sămânță, de priceperea agricultorului. Uneori câștigai mai mult, alteori deloc. Industrializarea era cel mai bun răspuns pentru toate visele de înavuțire ale celor lacomi.
Se spune tot mai des că o criză alimentară s‑ar putea produce în anii care vin. Nimeni nu știe dacă criza e aproape sau departe, dacă e reală sau închipuită. Ceea ce știm cu siguranță e că populația globului crește într-un ritm amețitor și că fiecare om vrea cel puțin trei lucruri: apă, hrană și adăpost. Se spune că în aceste condiții doar industrializarea alimentației poate să ne asigure productivitatea necesară pentru a susține atâta amar de oameni. Că metodele tradiționale de agricultură nu pot face față, pentru că sunt prea dependente de climă, de evoluțiile populațiilor de insecte, de bolile produse de ciuperci și alte peste. Și că de aceea industrializarea hranei trebuie să continue, ba mai mult trebuie ridicate barierele legislative care obstrucționează chimia din marșul ei glorios de a hrăni întreaga planetă. Eu mă întreb însă dacă nu cumva tocmai această industrializare a alimentației a făcut posibilă creșterea populației, făcând hrana accesibilă în cantități tot mai mari. Și că, pe cale de consecință, dacă vom continua să încurajăm cauza, vom încuraja și efectul. Te-ai gândit vreodată la perspectiva asta?
Alimentele de azi ne otrăvesc lent. Pericolul nu este iminent, nu e nici o urgență. Statisticile care ne spun că se înmulțesc cazurile de diabet, de cancer, de boli cardio-vasculare sunt cifre care se referă la alții, nu la tine. Tu ești ok, poți să mănânci hamburgerul, conserva, salamul, salata. Da, sunt obținute industrial și sunt pline de chimicale, dar n‑o fi foc dacă le mănânci. Ți‑e foame. Și toate sunt gustoase. Așa că mănâncă liniștit, noi, cei din industria alimentară, nu dormim. Tu trebuie doar să ai bani și să ni‑i dai nouă. Iar dacă chiar e o problemă cu digestia, mergi la farmacie. Acolo alte companii abia te-așteaptă să-ți ofere antidotul la otrava din alimente: medicamentele. Ai mâncat mult de sărbători? Nu‑i bai, au medicamente pentru stomac șî pentru ficat și pentru gaze și pentru colesterol și pentru colon. Pentru tot. Manâncă orice, liniștit. Medicamente sunt, căcălău. Tu trebuie doar să ai bani și să li‑i dai lor.
În peisajul ăsta terifiant, mai răzbate uneori și câte o veste bună: Jamie Oliver a reușit de unul singur să determine McDonald să scoată din procesul de producție o substanță periculoasă — hidratul de amoniu. Bravo lui. E extrem de puțin prin comparatie cu lista de probleme ale industriei alimentare, dar e mai bine decât nimic. Omul ăsta are tot respectul meu. De la puștiul simpatic care făcea o emisiune TV despre gătit, până la proiectele în care s‑a angajat astăzi este o cale lungă pe care nu mulți o pot face fără să se piardă. Jamie a reușit până acum și mi-ar face plăcere să pot să‑l sprijin într-un fel sau altul, aici în România. Cred că românii au nevoie și ei de o nouă educație despre hrană și calitățile ei.
19:02
Consumatorul are dreptul de optiune daca este educat. Articolul acesta — acest lucru il face.
0:02
Așa este. Dar nevoia de educare e infinit mai mare decât poate face acest articol.
21:02
Este o ilustrare reusita la idee.
10:02
Păi, asociindu-ne unor insecte dăunători ai pădurii, populația umană este acum în plină “gradație”. Diferența e că mediul favorabil ni l‑am creat noi, nu ne‑a doborât nimeni “arborele” de ronțăit. Atunci când “scoarța” bună și moale a început să se termine, am amestecat‑o cu “lemn” brut — mai puțin sănătos, la care se adaptează totuși majoritatea, deși mor mai mulți și mai repede.
În pădure problema se soluționează prin migrarea către un alt arbore, unul sănătos, mai greu de ronțăit, dacă nu se găsește unul bolnav/mort pe lângă. Noi oare o să descoperim vreun alt “arbore” de păpat ?
0:02
O să descoperim probabil o metodă să ne reducem noi ca număr. Ne vom da în cap, bătându-ne pe ultimii “arbori”. Și ăia plini de E‑uri și chimicale.
15:01
Cineva zicea că am ajuns să avem mai multe haine în momentul când s‑a inventat mașina de spălat. Așadar, tehnologia produce multul și mai multul.
23:02
Iar mai multul este dușmanul multului, făcându‑l mereu neîndestulător.
8:01
Toate se leaga intre ele: conditiile climatice si numarul populatiei determina industrializarea, industrializarea duce la crestrea numarului populatie, asa cum spui si tu, si sunt convinsa ca si la inrautatirea (schimbarea) conditiilor climatice. And so on…
Mai mult, oamneii nu mai sunt demult lucizi si au inpresia ca “robotizarea” asta a vietii lor, din toate punctele de vedere, “artificializarea” asta a tot si toate, este cu adevarat viata si ceea ce ar trebui sa fie?
De exemplu, cate din cunostintele tale, cand e vorba de copii si educatia lor, vorbesc depre altceva decat cursuri, scoli, etc? Cata lume se mai gandeste la educatie psihologica adevarata, la a‑ti invata copilul sa traiasca din experientele tale, nu din carti.
Stiu ca e off topic, intr-un fel, ceea ce spun referitor la copii, numai ca este exemplul pe care il am acum cel mai pregnant in minte, referitor la acea “artificializare”, falsifiare a ceea ce oamenii cred ca traiesc!
Si atunci, de ce sa nu mancam plasticuri si chimicale?
20:01
Nu e deloc off topic, lucrurile se leagă, pentru că faptul că automatizăm și robotizăm totul ne duce pe o spirală periculoasă. Necazul e că generațiile care vin tind să creadă că așa e normal, pentru că prinși în vârtejul supraviețuirii uităm să le spunem cât de anormală e lumea în care trăiesc. Uităm să‑i învățăm normalitatea.
Cât despre a trăi propriile experiențe, nu pot să dau decât un singur exemplu: pe ici-pe colo. Din păcate prea puțin…